ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1831/2020

Ședința publică de la 6 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 29 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. următoarele:

- repunerea părților în situația anterioară încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 2008 ca urmare a constatării nulității absolute a acestuia prin sentința civilă nr. 11535 din 27 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2013;

- obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 63.642,39 euro (53.481 euro + TVA 19%), reprezentând prețul imobilului situat în Constanța, str. x, jud. Constanța, plătit acesteia în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 2008 a cărui nulitate a fost constatată prin sentința civilă nr. 11535 din 27 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2013, actualizată cu indicii de inflație și a dobânzilor legale aferente acesteia, de la data efectuării plății până la restituirea efectivă;

- obligarea pârâtei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1635 și următoarele din Noul C. civ. și pe dispozițiile art. 453 din Noul C. proc. civ.

Prin cererea reconvențională formulată în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. și pârâtul C., pârâta B. S.A. a solicitat:

În drept, cererea reconvențională a fost întemeiată pe principiul repunerii în situația anterioară - restitutio in integrum, pe dispozițiile art. 485, art. 1073, art. 1082 C. civ. de la 1864, pe principiul îmbogățirii fără just temei și pe dispozițiile O.G. nr. 13/2011.

Prin cererea precizatoare (aflată la dosar fond) formulată în urma concluziilor raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expertul D., astfel cum a fost completat cu răspunsul la obiecțiuni depus la termenul din 30 ianuarie 2018, pârâta B. S.A. a solicitat:

Prin sentința civilă nr. 925 din 5 iunie 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins, ca neîntemeiate:

- excepția nulității absolute parțiale a actului de partaj reprezentat de acordul de mediere nr. 6 din 1 februarie 2011, consfințit prin sentința civilă nr. 16865 din 28 septembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Constanța;

- excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. pentru restituirea sumei de 31.821,20 euro, la care se adaugă dobânzile legale și actualizarea cu rata inflației a acestei sume;

- excepțiile invocate de reclamanta-pârâtă A., respectiv excepția inadmisibilității capătului II din cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.A., excepția lipsei de interes a pârâtei reconveniente în formularea capătului II de cerere, excepția prescrierii dreptului la acțiune al pârâtei cu privire la capătul III de cerere, și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.;

- excepțiile invocate de pârâtul C., respectiv excepția lipsei calității procesual active și pasive a acestuia, excepția lipsei de obiect a capătului I din cererea reconvențională, inadmisibilitatea capătului II din cererea reconvențională, excepția prescrierii dreptului la acțiune al pârâtei cu privire la capătul III de cerere.

A admis acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și a dispus:

- repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 2008 ca urmare a constatării nulității absolute a acestuia prin sentința civilă nr. 11535 din 27 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Constanța;

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 63.642,39 euro în echivalent în RON la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând prețul imobilului situat în Constanța, str. x, jud. Constanța;

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente acestei sume, ce urmează a fi calculată de la data de 4 februarie 2013 (data introducerii acțiunii în anulare a vânzării) și până la data plății efective a debitului;

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă și a sumei reprezentând actualizarea cu rata inflației a debitului principal, ce urmează a fi calculată de la data de 4 februarie 2013 și până la data plății efective a debitului;

A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta reconvenientă B. S.A. și în consecință:

- a obligat reclamanta A. la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 5.500 euro în echivalent în RON la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând lipsă de folosință pentru imobilul situat în Constanța, str. x, jud. Constanța, aferentă perioadei 24 septembrie 2015 - 19 august 2016;

A respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor ce fac obiectul cererii reconvenționale, respectiv:

- cererea de evacuare a reclamantei și a pârâtului C. din imobilul situat în Constanța, str. x, jud. Constanța;

- cererea de obligare a reclamantei și a pârâtului C. la radierea tuturor sarcinilor instituite asupra imobilului situat în Constanța, str. x, jud. Constanța; și

- obligarea reclamantei și a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în continuare până la data predării efective a imobilului, ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală aferentă;

A obligat pârâta-reconvenientă B. S.A. la:

- plata cheltuielilor de judecată către reclamanta A. în cuantum de 18.468,31 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expertiză contabilă și onorariu avocat;

A obligat reclamanta A. la:

- plata cheltuielilor de judecată către pârâta-reconvenientă B. S.A. în sumă de 8387 RON reprezentând taxă judiciară de timbru proporțional cu pretențiile admise, onorariu expertiză imobiliară și onorariu avocat;

A compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți în prezenta cauză, până la cotitatea celei mai mici dintre acestea și a obligat pârâta reconvenientă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta A. în sumă de 10.081,31 RON.

Împotriva încheierii interlocutorii din data de 14 iunie 2016 și a sentinței nr. 925 din 5 iunie 2018, B. S.A. a declarat apel, înregistrat la data de 19 noiembrie 2018 pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă.

Prin cererea de apel a solicitat, în principal, anularea încheierii din 14 iunie 2016 și a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente teritorial, respectiv Tribunalului Ilfov.

În subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în tot a cererii reconvenționale. Cu privire la cererea principală, a solicitat schimbarea soluției instanței de fond, în sensul constatării nulității absolute parțiale a actului de partaj voluntar încheiat de cei doi pârâți prin acord de mediere nr. 6 din 1 februarie 2011 și consfințit prin sentința civilă nr. 16865/2011 a Judecătoriei Constanța, în ce privește atribuirea imobilului în litigiu către reclamanta-pârâtă, în principal pentru frauda la lege și, în subsidiar, ca urmare a incidenței principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, respectiv titlul de proprietate al celor doi foști soți asupra bunului imobil; admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și respingerea cererii acesteia în ce privește suma de 31.821,20 Euro, plus accesorii aferente pentru lipsa calității procesuale active, iar, pe fond, respingerea în totalitate a cererii principale, ca nefondată sau, eventual, compensarea judiciară a pretențiilor reciproce ale părților.

Prin decizia civilă nr. 301 din 5 iunie 2019 a Curții de Apel Constanța a fost respins atât apelul declarat împotriva încheierii din 14 iunie 2016, cât și împotriva sentinței nr. 925 din 5 iunie 2018 a Tribunalului Constanța.

A obligat apelanta să plătească intimatei A. suma de 3000 RON și intimatului C. suma de 1190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în această etapă procesuală.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâta-reclamantă B. S.A., înregistrat la data de 24 septembrie 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Anterior dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă prezintă o expunere a situațiilor de fapt relevante, precum și dezlegării instanțelor asupra dosarului nr. x/2018 (1392/118/2016), dar și o situație de fapt intervenită ulterior soluționării apelului, cu titlu de chestiune prealabilă, constând în încheierea unui contract de cesiune de creanță din data de 9 august 2019 având ca obiect dreptul de creanță și drepturile conexe derivate din decizia civilă nr. 301 din 5 iunie 2019 și sentința civilă nr. 925 din 5 iunie 2018, care, în opinia recurentei, impune lărgirea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a cesionarului dreptului litigios, în persoana doamnei E..

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1645 C. civ. (2009), art. 487 C. civ. (1864) și art. 1357 C. civ. (2009).

Astfel, cât privește aplicarea eronată a art. 1645 C. civ. (2009), recurenta susține că, în contradicție cu reținerile instanței, dreptul la restituire trebuie analizat indiferent dacă discuția juridică poartă asupra fructelor civile sau asupra despăgubirilor pentru lipsa de folosință, recurenta apreciind ca fiind relevante, în acest sens, prevederile art. 1645 alin. (2) C. civ. (2009).

În altă ordine de idei, autoarea recursului apreciază că, în mod greșit s-a reținut că intimații nu au fost de rea-credință față de recurentă, astfel încât, pentru soluționarea capătului III al cererii reconvenționale trebuia analizată, pe baza înscrisurilor depuse, atitudinea psihologică a intimaților față de recurentă la încheierea actului adițional din data de 1 octombrie 2007 și a actelor subsecvente.

Astfel, recurenta consideră că, din perspectiva art. 487 C. civ. de la 1864, data la care intimata A. și intimatul C. au cunoscut viciile titlului și au încetat să mai fie de bună-credință față de recurentă este reprezentată de data depunerii acțiunii în anularea actului adițional din 1 octombrie 2007 (5 decembrie 2007) sau, cel mult, de data comunicării acestei acțiuni în anulare.

Așadar, concluzia recurentei este că, în considerarea prevederilor art. 1645 C. civ. din 2009, dar și în virtutea principiului repunerii părților în situația anterioară, acesta este momentul de la care intimații datorează contravaloarea lipsei de folosință.

Totodată, recurenta susține că nici dispozițiile art. 1645 C. civ. (2009) și nici cele ale art. 487 C. civ. (1864) nu condiționează creditorul obligației de restituire de trimiterea prealabilă a unei notificări prin care să anunțe fără echivoc că nu mai tolerează situația ocupării fără drept a imobilului. Mai mult decât atât, autoarea recursului menționează că dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. (2009) exclud de plano obligația trimiterii unei notificări de punere în întârziere a debitorului unei fapte ilicite.

În cele ce urmează, recurenta susține că, în cuprinsul motivelor de apel, a adus argumente față de împrejurarea că intimații nu s-au apărat în sensul inexistenței unei fapte ilicite, arătând că prima instanță, contrar prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., nu a pus în discuția părților nici răspunderea civilă delictuală ca temei de restituire a lipsei de folosință și nici chestiunea bunei/relei-credințe a cocontractanților.

În continuarea celor mai sus expuse, autoarea recursului susține că temeiul de drept al capătului III al cererii reconvenționale constând în obligarea intimatei-reclamante la plata lipsei de folosință ca urmare a anulării contractului este și principiul îmbogățirii fără just temei, patrimoniul recurentei diminuându-se cu contravaloarea lipsei de folosință de care au beneficiat intimații, ceea ce determina obligația de restituire din partea intimaților.

Față de cele anterior expuse, recurenta consideră că nici această chestiune nu a fost dezlegată de instanța de apel, desocotirea echitabilă a părților presupunând analiza cererii de restituire și din perspectiva acestor dispoziții legale.

În cele ce urmează, recurenta dezvoltă același motiv de recurs întemeiat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la principiul repunerii părților în situația anterioară actului anulat (restitutio in integrum), ca normă de drept material pretins a fi aplicată greșit de instanța de apel în ceea ce privește obligarea intimaților la radierea sarcinilor instituite asupra imobilului.

Recurenta susține că dezlegarea dată de instanța de apel, în sensul că doar proprietarul actual, în speță recurenta, este singurul care poate iniția demersurile de radiere a sarcinilor din cartea funciară a imobilului, este incorectă.

În speță, autoarea recursului susține că obligația de restituire a bunului imobil implică restituirea acestuia de către intimați recurentei în starea și în situația juridică în care le-a fost predat, liber de sarcini, iar cererea reconvențională formulată este întemeiată tocmai pe acest principiu.

În plus, recurenta menționează că, potrivit înscrisurilor de la dosarul cauzei după data primirii (22 ianuarie 2008), intimații au instituit asupra imobilului sarcini prin acte de dispoziție sau fapte culpabile. În acest sens, recurenta amintește sechestrul asigurător dispus de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, determinat exclusiv de faptele intimaților, posterioare datei primirii bunului imobil de la recurentă.

Prin urmare, recurenta consideră că obligarea intimaților la radierea sarcinilor din cartea funciară reprezintă îndeplinirea conformă a obligației de restituire a imobilului în starea și situația juridică în care acesta a fost predat.

În finalul memoriului de recurs, autoarea acestuia dezvoltă același motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la dispozițiile art. 163 C. proc. pen., art. 2 din Decretul nr. 167/1958 și la art. 785 C. civ. (1864) ca norme de drept material pretins a fi aplicate greșit de instanța de apel.

Astfel, recurenta susține că nulitatea absolută a convenției de partaj putea fi invocată pe cale de excepție, conform prevederilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 (art. 1247 C. civ. 2009), instanța de apel apreciind, în mod greșit, că intimatul C. nu era debitor al recurentei, și, astfel, nu ar fi existat un interes al recurentei cu privire la efectele convenției de partaj.

Astfel, desocotirea pe care o propune instanța de apel în sensul lăsării creanței în mâinile intimatei și a obligației radierii sechestrului asigurător în mâinile intimatului prejudiciază și interesele recurentei întrucât aceasta va rămâne obligată față de creditorii intimatului care beneficiază de măsura asiguratorie.

Față de cele de mai sus, se arată că sancțiunea care se impune este nulitatea absolută a acordului de mediere nr. 06 din 1 februarie 2011 (consfințit prin sentința civilă nr. 16865 din 28 septembrie 2011) pentru nesocotirea dispozițiilor art. 163 C. proc. pen. (dispoziții legale incidente la data săvârșirii actului), care conțineau expres o interdicție de înstrăinare, în cazul de față, a cotei indivize cuvenite intimatului C. din bunul imobil sechestrat.

În concluzie, recurenta susține că, determinat de anularea convenției de partaj, în cauză opera prezumția legală prevăzută de art. 357 alin. (2) C. civ. (2009), în sensul că până la facerea partajului (valabil) se prezumă că soții au avut o cotă egală la dobândirea bunurilor în patrimoniul comun, astfel încât, intimata A. putea primi doar contravaloarea sumei de 31.821,20 euro (cu TVA inclus), la care se adaugă dobânzile legale și actualizarea cu rata inflației, reprezentând cota prezumată de 1/2 din prețul de 63.642,39 euro (TVA inclus) achitat împreună cu intimatul C..

Intimata A. a formulat întâmpinare, cu depășirea termenului defipt de prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Recursul de față este fondat, însă numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la criticile de nelegalitate, constând în greșita aplicare a normelor de drept material (art. 163 C. proc. pen., art. 2 din Decretul nr. 167/1958 și art. 785 C. civ. din 1864) în ce privește respingerea excepției nulității absolute parțiale a actului de partaj voluntar constatat prin acord de mediere și subsecvent, greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei pentru o cotă de 1/2 din prețul a cărui restituire se solicită, critici subscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reține că nu pot fi primite.

Astfel, recurenta a invocat, pe cale incidentală, nulitatea absolută parțială a unui act de partaj voluntar intervenit între doi foști soți (intimații din prezenta cauză), la data de 1 februarie 2011, pentru încălcarea art. 163 C. proc. pen. din 1968, referitoare la interdicția de înstrăinare a unui bun asupra căruia se instituise un sechestru asigurator, ce valorează inscripție ipotecară.

Trecând peste faptul că, în reglementarea art. 786 C. civ. din 1864, partajul nu avea caracter translativ, ci declarativ de drepturi, astfel că retroactiva până la momentul nașterii proprietății codevălmașe, instanța de recurs reține că, la data perfectării partajului voluntar (1 februarie 2011), bunul ce a făcut obiectul convenției nu era încă grevat de vreo sarcină constituită în cadrul procesului penal. Astfel, sechestrul asigurător a fost dispus printr-o ordonanță pronunțată de procuror în data de 1 august 2011, în dosarul penal nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a fost notat în cartea funciară în baza încheierii nr. 54227 din 3 august 2011, deci ulterior partajului voluntar. Așadar, nu se poate susține greșita aplicare a prevederilor art. 166 C. proc. pen. de către instanțele de fond, atâta vreme cât aceste prevederi legale sunt inaplicabile speței.

Cât privește pretinsa greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 785 C. civ. din 1864, aplicabil în cauză, întrucât lichidarea comunității de bunuri și partajul bunurilor comune s-a realizat anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., constată că și aceste critici sunt nefondate. Textul de lege permitea creditorilor personali ai unui coproprietar să intervină în procesul de partaj, pentru a preveni situațiile în care împărțeala s-ar putea efectua în condiții care le-ar putea afecta drepturile. În principiu, creditorii personali care nu au intervenit în procesul de partaj nu pot ataca, "o împărțeală deja săvârșită", împrejurare care rezultă în mod explicit din textul de lege invocat.

Așa cum corect au reținut instanțele de fond, la data partajului voluntar intervenit între cei doi intimați, recurenta nu justifica vreo calitate de creditor și oricum, neformulând opoziția la data facerii împărțelii, nu are la dispoziție exercițiul acțiunii în desființarea împărțelii.

De altfel, actul juridic prin care se realizează partajul este un contract. Ca orice convenție, aceasta trebuie să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute de lege pentru actul juridic. Pentru ca un terț să solicite constatarea nulității absolute a partajului voluntar, pe cale incidentală, trebuie să invoce încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general. Or, ceea ce invocă pârâtul-reclamant este vocația unor creditori garantați de a executa bunul ce a avut calitatea de bun comun și care, ulterior desființării titlului de proprietate al proprietarilor codevălmași, a reintrat în patrimoniul recurentei. Este greu de decelat care este cauza de nulitate absolută invocată, cauză care să rezulte din împrejurări anterioare sau concomitente perfectării actului de partaj, iar nu ulterioare, cum este cazul în prezenta speță.

În orice caz, dacă un pretins creditor, cum este recurenta, invocă faptul că un partaj voluntar a fost încheiat în frauda drepturilor sale, acesta are la dispoziție o acțiune revocatorie, acțiune ce nu poate fi soluționată pe cale incidentală, aspect reținut, de altfel, și de instanța de apel.

Cât privește criticile referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 1645 C. civ. nou, art. 487 C. civ. din 1864 și art. 1357 C. civ. din 2009, precum și relative la încălcarea principiului repunerii părților în situația anterioară, toate subscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că sunt întemeiate, pentru considerentele ce succed.

Instanțele de fond au fost învestite de către reclamantă cu o cerere de restituire a propriei prestații (în speță, a prețului plătit), ca urmare a anulării unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, potrivit principiului că un contract anulat se consideră a nu fi fost niciodată încheiat, astfel că fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite.

Recurenta din prezenta cauză, la rândul ei, pe calea cererii reconvenționale, a solicitat, printre altele, ca urmare a repunerii părților în situația anterioară, să fie obligați cumpărătorii să îi restituie contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, de la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, actualmente anulat, 22 ianuarie 2008, și până la 31 august 2017. Acest capăt de cerere a fost admis doar în parte, în sensul că au fost obligați pârâții reconvenționali să plătească doar contravaloarea lipsei de folosință a bunului de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a convenției (prin decizia nr. 614 din 24 septembrie 2015 a Tribunalului Constanța) și până la data eliberării imobilului.

Pentru a menține această soluție, instanța de apel a reținut pe de o parte, că pârâții au ocupat imobilul prin acceptarea, de către proprietar, a statutului de tolerat, astfel că proprietarul este îndrituit la acoperirea prejudiciului cauzat de privarea atributului folosinței de la data la care anunță, fără echivoc, că nu mai tolerează o atare situație. Pe de altă parte, a constatat că cei doi cumpărători ai imobilului nu au fost de rea credință în relația cu vânzătorul și că, oricum, obiectul cererii reconvenționale nu a constat în plata, de către posesori, a fructelor civile culese, ci doar în dezdăunarea proprietarului pentru lipsa de folosință a imobilului.

O atare dezlegare dată de instanța de apel chestiunii de drept cu care a fost învestită este nu numai greșită, ci și străină de raportul de drept dedus judecății. Astfel, instanța a fost chemată să verifice dacă, urmare anulării, cu efect retroactiv, a unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, cumpărătorii sunt obligați să restituie nu numai prestația principală (dreptul de proprietate asupra bunului), ci și fructele civile pe care puteau să le dobândească, precum și echivalentul lipsei de folosință a bunului.

În materia obligației de restituire a prestațiilor primite în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv, cel obligat la restituirea bunului dobândește fructele pe care bunul supus restituirii le-a produs sau le-ar fi putut produce și este exonerat de la indemnizarea creditorului pentru folosința bunului, numai atunci când a fost de bună credință.

În ce privește regimul juridic al fructelor sau, după caz, al lipsei de folosință, instanța de apel nu numai că nu face nicio analiză, considerându-se, învestită exclusiv cu un capăt de cerere în despăgubiri accesorii unei cereri de evacuare, și nu cu verificarea efectului restitutio in integrum al nulității contractului, dar nici măcar nu identifică normele legale aplicabile.

Astfel, pârâta-reclamantă a solicitat să fie indemnizată pentru lipsa de folosință a bunului imobil atât pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), cât și pentru o perioadă ulterioară acestei date. În acest context, instanțele de fond erau obligate să soluționeze conflictul de legi în timp, respectiv să verifice dacă o situație juridică născută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 a produs și efecte viitoare, în sensul că pârâții reconvenienți au posedat fără drept bunul imobil, atât sub imperiul legii vechi, cât și ulterior abrogării acesteia. Așadar, doar după identificarea normelor legale incidente, în baza art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, instanțele de fond puteau verifica dacă posesorii bunului imobil erau sau nu obligați să îl indemnizeze pe proprietar cu contravaloarea lipsei de folosință, potrivit prevederilor art. 484 - 487 C. civ. din 1864, sau după caz, conform art. 1645 din Noul C. civ.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs constată că judecătorii din apel au statuat că pârâții reconvenienți "nu au fost de rea-credință față de pârâta-reclamantă", fără a explicita la ce se raportează în analiza acestei noțiuni. Buna-credință sau bona-fides, ca stare psihologică a unui subiect de drept, se manifestă în plan juridic sub forma intenției drepte, a diligenței, a liceității și a abținerii de la producerea vreunui prejudiciu. Or, pentru analiza acestei noțiuni, instanțele de fond aveau obligația a se raporta la hotărârile judecătorești definitive anterioare, prin care s-au anulat, inițial, contractul de construire imobil, și, ulterior, contractul de vânzare-cumpărare. Numai pe baza aspectelor reținute, cu putere de lucru judecat, în acele hotărâri, se putea statua buna sau reaua-credință a intimaților din prezenta cauză, atât la data perfectării actelor juridice, ulterior desființate, cât și pe parcursul perioadei în care au posedat imobilul. Pare improbabil că, o analiză reală a hotărârilor judecătorești, ar fi condus la concluzia că intimații nu se fac vinovați de producerea cauzei de restituire a bunului frugifer.

În fine, instanța de apel a omis a analiza și criticile referitoare la încălcarea principiului repunerii părților în situația anterioară, sub aspectul restituirii către vânzător a unui bun imobil grevat de mai multe ipoteci.

Ceea ce în mod real trebuia supus analizei nu era titularul dreptului de a iniția demersurile de radiere a sarcinilor din cartea funciară a imobilului, ci în ce măsură se poate aprecia că intimații și-au îndeplinit, integral, obligația de restituire pentru ca, la rândul lor, să fie îndreptățiți la restituirea integrală a propriei prestații (a prețului).

Astfel, câtă vreme intimații au instituit asupra imobilului sarcini prin acte de dispoziție și infracțiuni, apelanta a pus în discuție faptul că, în măsura în care va plăti datoria ipotecară sau va suporta executarea silită asupra bunului său, pentru datorii ale părților adverse, în patrimoniul său se va regăsi acțiunea în regres prevăzută de art. 2363 C. civ.. Altfel spus, a solicitat instanțelor de fond să verifice existența unei creanțe nelichide împotriva părților adverse și să procedeze la o eventuală compensare judiciară a datoriilor reciproce, cu prilejul restituirii prestațiilor primite de părți în baza contractului nul.

Nu în ultimul rând, instanța de apel avea posibilitatea să verifice dacă soluția ce urma a se da într-un alt dosar, anume dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Constanța, având ca obiect acțiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară a imobilului în litigiu, nu avea o influență hotărâtoare asupra prezentei cauze și să dispună în consecință.

Față de considerentele ce preced, constată, pe de o parte, că hotărârea atacată, în ce privește dezlegarea dată criticilor ce vizau soluționarea cererii de plată a contravalorii lipsei de folosință, cuprinde numai motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, sunt greșit aplicate prevederile legale referitoare la restituirea prestațiilor, ca urmare a anulării actului în temeiul căruia s-au efectuat, nu sunt identificate toate normele de drept material aplicabile raportului juridic dedus judecății, astfel că va fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, potrivit art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul și va casa în parte decizia atacată, numai în ce privește soluționarea apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată.

Referitor la soluția de casare parțială, avem în vedere faptul că acea parte din decizie, referitoare la respingerea apelului declarat împotriva încheierii din 14 iunie 2016, nu a fost atacată pe calea prezentului recurs, intrând în puterea lucrului judecat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 301/2019 din 5 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, decizia atacată, numai în ce privește apelul împotriva sentinței nr. 925 din 5 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Menține soluția instanței de apel referitoare la respingerea căii de atac declarate împotriva încheierii interlocutorii din 14 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 6 octombrie 2020.