ÎCCJ, decizie (scj.ro #206203)

Rezoluțiunea totală a contractului. Eficacitatea clauzei penale. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligațiilor

Index alfabetic: Acțiune în restituire

Contract de vânzare-cumpărare

Clauză penală

Pact comisoriu de grad IV

Daune-interese

C. civ. 1864, art. 977,  art. 1020, art. 1021, art. 1082, art. 1087

C. proc. civ., art. 445, art. 501 alin. (1)

Rezoluțiunea, în oricare dintre formele sale, judiciară, convențională sau de plin drept, are același efect, desființarea retroactivă a contractului, la care se adăugă măsura de sancționare a debitorului pentru încetarea contractului, cu plata daunelor-interese.

Efectul de ajustare a desființării contractului prin rezoluțiune este redus la obligațiile neexecutate, generatoare ale remediului și nu operează în privința celorlalte clauze contractuale, chiar dacă acestea pot avea o oarecare tangență cu prestațiile neexecutate. Fiecare dintre aceste clauze își are rostul său și efectul specific, care le asigură supraviețuirea și în ipoteza rezoluțiunii contractului ce le-a generat, unele dintre acestea, precum clauza penală, clauza compromisorie, activându-se tocmai în legătură cu neexecutarea contractului.

Prin urmare, ineficacitatea clauzei referitoare la daunele-interese, prin efectul rezoluțiunii totale a contractului, ar lipsi de orice logică stipularea acesteia în contract, concepută să se activeze și să își producă efectele, tocmai în cazul neexecutării obligațiilor contractuale.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1039 din 3 mai 2023

Prin cererea înregistrată la data de 10 mai 2016 pe rolul Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă sub nr. x/118/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 738.892 lei, achitată conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 359/08.04.2009 de B.N.P. C., ca urmare a repunerii părților în situația anterioară conform sentinței civile nr. 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanța pronunțată în dosarul nr. x/118/2012*, precum și la plata dobânzii legale aferente; obligarea pârâtei la plata sumei de 714.586 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului situat în localitatea (…), jud. Constanța, de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și până la data predării acestuia către societatea B. S.A., precum și la plata dobânzii legale aferente. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui nou contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul, având ca obiect imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 359/08.04.2009. S-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât A. la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului X. în perioada iulie 2013-iulie 2016 și compensația datoriilor reciproce ale părților, dat fiind că în baza sentinței civile nr. 2585/03.10.2013, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/118/2012*, având ca obiect evacuarea reclamantului din imobilul vila X., acesta îi datorează suma de 16.403 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. S-a solicitat obligarea reclamantului-pârât și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 11 octombrie 2016 a Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, având ca obiect obligarea pârâtei reconveniente S.C. B. S.A. la restituirea sumei de 738.892 lei, achitată conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 359/08.04.2009 de B.N.P. C., ca urmare a repunerii părților în situația anterioară conform sentinței civile 2585/03.10.2013 a Tribunalului Constanța pronunțată în dosarul nr. x/118/2012*, precum și la plata dobânzii legale aferente invocată de pârâta reconvenientă.

Prin încheierea din 13 februarie 2017 a Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă, s-a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, având ca obiect obligarea pârâtei reconveniente S.C. B. S.A. la plata sumei de 714.586 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului situat în localitatea (…), jud. Constanța, precum și la plata dobânzii legale invocată de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 453 din 19 martie 2019, Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul-pârât A., având ca obiect obligarea pârâtei reconveniente B. S.A. la restituirea sumei de 738.892 lei, achitată conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 359/08.04.2009 de B.N.P. C.; a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul-pârât A., având ca obiect obligarea pârâtei reconveniente B. S.A. la plata sumei de 714.586 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului situat în localitatea (…), jud. Constanța, precum și la plata dobânzii legale.

Totodată, a respins, ca nefondată, cererea reconvențională astfel cum a fost precizată, formulată de pârâta reconvenientă B. S.A., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A., iar în baza dispozițiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ., a luat act de renunțarea la judecata capătului subsidiar de cerere formulat de reclamantul A., privind obligarea pârâtei reconveniente la încheierea unui nou contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul situat în localitatea (…), jud. Constanța.

Împotriva sentinței civile nr. 453 din 19 martie 2019 a Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă au declarat apel, atât reclamantul A., cât și pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 20 din 16 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/118/2016, s-au respins ambele apeluri, ca nefondate.

Apelantul-reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 20 din 16 ianuarie 2020 a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a fost admis cu majoritate prin decizia nr. 2616 din 07 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, dispunându-se casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a apelului reclamantului. S-au menținut în rest dispozițiile deciziei atacate.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a reținut, cu majoritate, că „(...) în mod greșit instanța de apel, prin decizia recurată, a confirmat raționamentul logico-juridic al primei instanțe care a stabilit începerea cursului prescripției de la data de 12.07.2010, respectiv chiar de la emiterea declarației unilaterale de rezoluțiune a convenției de către vânzătoare (intimata-pârâtă).

Înalta Curte reține că înscrierea în contract a unui pact comisoriu, chiar de ultim grad, ca cel în cauză, nu înlătura facultatea creditorului-vânzător de a cere executarea silită a contractului, pentru a nu se ajunge la rezoluțiune.

(...)Cererea ulterioară în restituire a reclamantului-recurent privind prețul are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale prescriptibile extinctiv. Restituirea, deși subsecventă contractului rezolvit care, având efect retroactiv, face ca prestațiile executate să devină lipsite de cauză, era supusă regulii speciale instituite prin dispozițiile art. 2.525 C. civ. privind începutul prescripției acțiunii în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic desființat.

Prin urmare, termenul de prescripție pentru restituirea sumei plătite de reclamantul-recurent în raport cu dispozițiile art. 2.525 C. civ., trebuia calculat de la data rămânerii definitive a sentinței pronunțate în dosarul nr. x/118/2012*, astfel încât este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nemaifiind utilă analiza criticilor legate de întreruperea cursului prescripției”.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 277 din 24 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniștii și societăți, a fost admis apelul declarat de apelantul A., în contradictoriu cu intimata B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 453 din 19 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respins și capătul de cerere privind obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 738.892 lei, ca nefondat.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

A fost obligată intimata B. S.A. la plata către apelantul A. a sumei de 4.165 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul.

În susținerea recursului, recurentul-reclamant arată că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei de 738.892 lei, prin reformarea soluției dispuse de prima instanță asupra acestei excepții prin încheierea pronunțată în cauză la 11 octombrie 2016, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 477 alin. (1), coroborat cu art. 466 alin. (4) C. proc. civ., critică ce se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susține că instanța de recurs nu a casat încheierea din 11 octombrie 2016, pronunțată de tribunal, lucru de altfel nepermis în raport de dispozițiile art. 497 teza I C. proc. civ., și nu a respins,

expressis verbis,

excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În acord cu dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere limitele stabilite nu numai expres, ci și pe cele stabilite implicit prin criticile aduse hotărârii primei instanțe, instanța de apel avea obligația de a rejudeca pricina cu privire la toate soluțiile dependente de partea din hotărârea atacată.

Revenea, așadar, instanței de apel sarcina ca, în acord cu dezlegările obligatorii ale instanței de control judiciar, să se pronunțe asupra tuturor soluțiilor care au vizat, în prima instanță, modalitatea de dezlegare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, inclusiv cea dispusă prin încheierea pronunțată în cauză de Tribunalul Constanța la 11 octombrie 2016.

Recurentul-reclamant arată că instanța de apel, deși s-a conformat celor statuate prin decizia de casare, reținând că termenul de prescripție nu era împlinit la data sesizării instanței, a nesocotit prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin soluția dispusă în cauză a dispus schimbarea în parte exclusiv a sentinței apelate, în sensul că a respins și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 738.892 lei, ca nefondat.

Așadar, instanța de apel nu s-a pronunțat și în sensul reformării soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, dispusă de Tribunalul Constanța prin încheierea din 11 octombrie 2016, nu a respins această excepție, ca nefondată, astfel că, în prezent, soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune subzistă, deși, prin decizia recurată, s-a dispus respingerea capătului de cerere, ca nefondat.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul-reclamant arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1.020, art. 1.021, art. 1.082, art. 1.087, art. 977 C. civ. de la 1864.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant invocă faptul că instanța de apel nu a avut în vedere principalul efect al rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 359/2009, respectiv desființarea sa cu efect retroactiv.

Recurentul-reclamant apreciază că, în condițiile în care, în analiza raporturilor juridice litigioase dintre părți izvorâte din încheierea, executarea și încetarea contractului de vânzare mai sus arătat, printr-o hotărâre judecătorească definitivă (sentința civilă nr. 2585/03.10.2013, pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă în dosarul nr. x/118/2012*), s-a reținut că a intervenit rezoluțiunea de drept a contractului mai sus arătat (în temeiul pactului comisoriu de gradul IV), nu s-ar mai putea susține că ar fi intervenit numai rezoluțiunea parțială a acestui contract și, prin urmare, că prevederea contractuală reținută de instanța de apel nu ar fi fost afectată de acest efect.

Așadar, în opinia recurentului-reclamant, rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare a avut drept efect desființarea sa integrală, cu efect retroactiv, iar nu desființarea parțială, pentru a se putea susține că prevederea contractuală potrivit căreia rezoluțiunea de plin drept a prezentului contract se face cu plata de daune-interese ar continua a produce efecte și ulterior intervenirii rezoluțiunii.

În egală măsură, recurentul-reclamant consideră că se impune a se observa că, prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, intimata-pârâtă a susținut că, prin această prevedere contractuală, s-a reglementat o obligație de plată a unor daune-interese pentru neexecutarea obligației de restituire a bunului în ipoteza intervenirii rezoluțiunii de drept a convenției.

Prin urmare, recurentul-reclamant apreciază că nu se poate susține că, urmare a intervenirii rezoluțiunii de drept a contractului, acesta ar fi fost desființat cu efect retroactiv cu privire la toate drepturile și obligațiile stabilite prin această convenție, cu excepția obligației de plată mai sus arătate, care ar fi continuat a ființa, producând efecte și ulterior intervenirii rezoluțiunii.

În sensul celor de mai sus, recurentul-reclamant susține că nu există în Vechiul Cod Civil o dispoziție similară celei cuprinse în prezent în art. 1.554 alin. (4) C. civ. 2009.

În opinia recurentului-reclamant, în raport de reglementarea cuprinsă în Codul civil anterior, clauza penală prin care părțile au evaluat convențional cuantumul daunelor-interese cuvenite uneia dintre părți în cazul rezoluțiunii convenției ar fi putut subzista efectului rezoluțiunii numai dacă această clauză ar fi fost inserată într-o convenție separată, distinctă de contractul supus rezoluțiunii și ulterioară acestuia, întrucât, în cazul inserării clauzei în contract, în absența unei prevederi legale similare celei din Noul Cod civil, efectul rezoluțiunii ar fi afectat și această clauză.

Recurentul-reclamant susține că, chiar și în situația în care punctul de vedere expus anterior nu ar fi găsit întemeiat, reținându-se că această clauză ar subzista ulterior rezoluțiunii de drept a contractului, urmează a se observa și că, în cazul pactului comisoriu de gradul IV, ceea ce se produce de drept, fără somație, punere în întârziere și fără intervenția instanțelor judecătorești, este rezoluțiunea, desființarea retroactivă a contractului.

Obligația părții în culpă de a plăti daune-interese celeilalte părți nu ia naștere de drept, nici chiar în cazul pactului comisoriu de gradul IV.

Recurentul-reclamant apreciază că, într-o asemenea situație, în caz de neînțelegere între părți, instanța este singura în măsură a statua asupra dreptului părții care și-a executat/s-a arătat gata a-și executa obligația de a pretinde obligarea părții în culpă la plata de daune-interese, sens în care urmează a se observa nu numai reglementarea cuprinsă în art. 1.021 C. civ. de la 1864, dar și cea cuprinsă în art. 1.082 din același cod.

Pe de altă parte, potrivit recurentului-reclamant, este de subliniat că evaluarea convențională a daunelor-interese este limitată la stabilirea cuantumului lor, pentru ipoteza în care ar fi datorate, chiar și în ipoteza evaluării convenționale a daunelor-interese, existența/inexistența obligației de plată a acestora este stabilită tot de către instanță, deoarece presupune verificarea condițiilor de antrenare a răspunderii contractuale, în acest sens, urmează a se observa art. 1.087 și art. 1.070 din Vechiul C. civ.

Recurentul-reclamant mai arată și faptul că, în cauză, intimata-pârâtă nu a solicitat vreodată, urmare a intervenirii rezoluțiunii de drept a contractului, să se dispună obligarea sa la plata de daune-interese.

În raport de aceste argumente, recurentul-reclamant susține că instanța de apel a făcut și o greșită aplicare a art. 977 C. civ. de la 1864.

Sub un ultim aspect, recurentul-reclamant arată că asumarea unei obligații contractuale de plată a unor daune-interese în ipoteza intervenirii rezoluțiunii contractului nu echivalează nici cu o excepție de la principiul

restitutio in integrum

, nici cu o renunțare la dreptul de a cere restituirea a ceea ce s-a plătit în temeiul contractului desființat retroactiv.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Analizând recursul declarat de

recurentul-reclamant,

Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, astfel cum reiese din considerentele expuse la fila 7 din hotărârea recurată, instanța de apel a reținut că un aspect relevant în rejudecarea cererii de apel îl reprezintă dezlegările date de instanța de recurs problemei prescripției dreptului la acțiune al reclamantului A. care, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru instanța de apel.

Instanța de apel a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că dreptul la acțiune al reclamantului a început să curgă de la data soluționării definitive a litigiului din dosarul nr. x/118/2012*, respectiv de la data de 02.04.2014 când s-a pronunțat în apel decizia civilă nr. 172/2014 a Curții de Apel Constanța, în raport de care termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit până la data promovării cererii de chemare în judecată (09.05.2016).

În raport de dezlegarea dată de instanța de casare, curtea de apel a procedat la analiza pretențiilor invocate prin primul capăt al cererii de chemare în judecată.

De altfel, în raport de art. 445 C. proc. civ., Înalta Curte arată că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1.020, art. 1.021, art. 1.082, art. 1.087, art. 977 din Vechiul C. civ.

Înalta Curte arată că reglementarea de la art. 1.020 C. civ. de la 1864, conform căreia condiția rezolutorie este subînțeleasă întotdeauna în contractele sinalagmatice, fundamentează temeiul juridic al rezoluțiunii contractului prin existența unei condiții rezolutorii subînțelese, asociată cu reciprocitatea și interdependența obligațiilor contractuale.

Potrivit art. 1.021 din Vechiul C. civ., „Într-acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate”.

Rezoluțiunea, în oricare dintre formele sale, judiciară, convențională sau de plin drept, are același efect, desființarea retroactivă a contractului, la care se adăugă măsura de sancționare a debitorului pentru încetarea contractului, cu plata daunelor-interese.

Interpretarea susținută de către recurentul-reclamant nu poate fi validată, întrucât, desființarea prin rezoluțiune, în principiu totală, a efectelor și consecințelor contractului neexecutat, nu afectează celelalte clauze ale contractului, chiar dacă au tangență cu aceste obligații a căror sursă a fost desființată. Din categoria excepțiilor justificate de la efectele retroactive ale rezoluțiunii sunt clauzele atributive de competență în soluționarea diferendelor (precum clauza compromisorie) sau alte clauze cu caracter autonom cauzelor de rezoluțiune, precum clauza penală, clauza limitativă de răspundere contractuală, etc.

Efectul de ajustare a desființării contractului prin rezoluțiune este redus la obligațiile neexecutate, generatoare ale remediului și nu operează în privința celorlalte clauze contractuale, chiar dacă acestea pot avea o oarecare tangență cu prestațiile neexecutate. Fiecare dintre aceste clauze își are rostul său și efectul specific, care le asigură supraviețuirea și în ipoteza rezoluțiunii contractului ce le-a generat. Unele dintre aceste clauze, precum clauza penală, clauza compromisorie, se activează tocmai în legătură cu neexecutarea contractului.

Ineficacitatea clauzei referitoare la daunele-interese, prin efectul rezoluțiunii totale a contractului, astfel cum susține recurentul-reclamant, ar lipsi de orice logică stipularea acesteia în contract, concepută să se activeze și să își producă efectele tocmai în cazul neexecutării obligațiilor contractuale.

Nu pot fi reținute nici criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 977, art. 1.021, art. 1.082 C. civ. de la 1864, câtă vreme instanța de apel în mod legal a reținut, față de dispozițiile contractuale și față de principiul forței obligatorii a contractului, că, deși rezoluțiunea contractului are ca efect repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor executate în temeiul contractului rezolvit, părțile au convenit că rezoluțiunea de plin drept a contractului se face cu plata de daune-interese la nivelul sumelor achitate până la momentul desființării contractului, sume care nu se mai restituie.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 277 din 24 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniștii și societăți.