ÎCCJ, decizie (scj.ro #217643)

Contract de vânzare-cumpărare. Clauză penală compensatorie. Efecte în raport cu dispozițiile art. 1538 și art. 1549 alin. (1) din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligațiilor/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Contract de vânzare-cumpărare

Clauză penală compensatorie

Apel

Motivarea hotărârii judecătorești

Principiul forței obligatorii a contractului

Interpretarea contractului

Reducerea cuantumului penalității

C. civ., art. 1270, art. 1271 alin. (3) lit. c), art. 1516 alin. (2) pct. 1, pct. 2, pct. 3, art. 1538 alin. (2), (4), (5), art. 1541 alin. (1) lit. b), art. 1549 alin. (1), art. 1630

C. proc. civ., art. 13, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 alin. (1) pct. 6

Dispozițiile art. 1538 C. civ. instituie un regim juridic diferit față de prevederile art. 1549 alin. (1) C. civ., justificarea acestei diferențe de tratament juridic regăsindu-se în faptul că, spre deosebire de creditorul care nu a convenit cu debitorul său o clauză penală și care nu poate invoca, ca temei al pretențiilor sale de a fi despăgubit, nicio clauză contractuală, ci doar prevederile art. 1549 alin. (1) C. civ., ce impun rezoluțiunea prealabilă a contractului pentru a se putea pretinde daune-interese, creditorul beneficiar al clauzei penale are un temei contractual de a solicita despăgubirea compensatorie convenită, în cazul neexecutării obligației principale de către debitor, temei reprezentat de clauza penală inserată în contract, ipoteză în care singura sarcină care îi mai revine este aceea de a dovedi că obligația principală a rămas neexecutată fără justificare.

Astfel, în ipoteza în care părțile au prevăzut o clauză penală compensatorie, stabilind ele însele consecințele neexecutării culpabile a obligațiilor asumate de către una dintre părți, în virtutea principiului libertății contractuale, convenind atât asupra prestației compensatorii cât și asupra întinderii acesteia, dreptul creditorului, care nu se află în culpă contractuală, de a solicita prestația compensatorie convenită contractual de la debitorul culpabil își are izvorul în contract, clauza penală astfel convenită constituind  temeiul juridic al pretenției creditorului și devenind operantă în virtutea principiului forței obligatorii a contractului.

Întrucât are un temei contractual pentru a solicita prestația compensatorie convenită, creditorul nu mai este obligat să ceară rezoluțiunea contractului ci doar să dovedească neexecutarea, fără justificare, a obligației principale asumată de către debitor, deoarece numai în aceste condiții clauza penală devine incidentă și este în măsură să producă efecte juridice între părți.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 83 din 23 ianuarie 2024

Circumstanțele litigiului în fața instanțelor de fond

:

Prin cererea adresată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 15.04.2021, înregistrată sub nr. x/30/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 4.465.636,25 lei, cu titlu de penalități, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente, calculată de la data de 15.03.2021 și până la data plății efective și

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 08.06.2021, pârâta B. S.R.L. a formulat și depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat:

- în principal, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca inadmisibilă și, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nelegală și netemeinică, reducerea penalității în sumă de 4.465.636,25 lei la nivelul penalităților de întârziere datorate de reclamantă pârâtei sau la cuantumul dobânzii legale remuneratorii calculată la nivelul dobânzii de referință practicat de Banca Națională a României în perioada 01.12.2020-29.01.2021;

- admiterea cererii reconvenționale formulată de aceasta, în calitate de reclamantă reconvențională, și obligarea pârâtei reconvenționale la plata sumei de 1.388.412,55 lei, penalități de întârziere a plății prețului mărfurilor livrate.

- în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., pârâta a solicitat obligarea pârâtei reconvenționale la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 25.06.2022, reclamanta A. S.A. a formulat și depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtă și admiterea acțiunii, astfel cum a fost aceasta formulată.

La data de 09.07.2021, reclamanta A. S.A. a formulat și depus la dosarul cauzei întâmpinare la cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat în principal, disjungerea cererii reconvenționale și în cazul în care se va aprecia că nu se impune disjungerea cererii reconvenționale, respingerea acesteia ca nelegală și netemeinică.

La data de 10.08.2021, pârâta-reclamantă reconvențional B. S.R.L. a formulat și depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea formulată la cererea reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii de disjungere a cererii reconvenționale și înlăturarea apărărilor privind respingerea cererii reconvenționale.

La termenul de judecată din data de 08.06.2022, pârâta-reclamantă reconvențional B. S.R.L. a formulat și depus la dosarul cauzei, în ședință publică, precizare a cererii reconvenționale, prin care a solicitat admiterea cererii reconvenționale formulată și obligarea reclamantei-pârâte reconvențional la plata sumei de 1.313.239 lei, reprezentând penalități de întârziere a plății prețului mărfurilor livrate către pârâta-reclamantă reconvențional.

La data de 11.11.2022, reclamanta S.C. A. S.A., a formulat și depus la dosarul cauzei, concluzii scrise, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.465.636,25 lei cu titlu de penalități, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale, precum și la plata dobânzii aferente, calculată de la data de 15.03.2021 și până la data de plății efective. Totodată, aceasta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin sentința civilă nr. 813/PI din data de 20.12.2022, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea formulată de reclamanta-pârâtă reconvențional A. S.A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvențional B. S.R.L. și a admis și cererea reconvențională formulată și precizată de pârâta-reclamantă reconvențional B. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional A. S.A., dispunând:

- obligarea pârâtei B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.A. suma de 4.465.636,25 lei cu titlu de penalități, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. M422 din 11.06.2020;

- obligarea reclamantei A. S.A. să plătească pârâtei B. S.R.L. suma de 1.313.239 lei cu titlu de penalități de întârziere, conform raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul tehnic judiciar C.;

- respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 4.465.636,25 lei, calculate de la data de 15.03.2021 până la data plății efective a debitului;

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 98.261,36 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 50.000 lei onorariu de avocat redus;

- obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 39.859,13 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 813/20.12.2022 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/30/2021, a declarat apel pârâta B. S.R.L. prin care a solicitat schimbarea hotărârii și, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă ca inadmisibilă, în subsidiar, ca nelegală și netemeinică și, tot în subsidiar, reducerea penalității în sumă de 4.465.636,25 lei la nivelul penalităților de întârziere datorate de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe precum și a încheierii de ședință din data de 20.10.2021 a declarat apel și reclamanta A. S.A., solicitând:

- schimbarea în parte a încheierii de ședință pronunțată în data de 20.10.2021 și recalificarea apărărilor formulate pe fondul cauzei potrivit pct. 1.5 din întâmpinare de către pârâtă ca fiind cereri accesorii ale cererii reconvenționale cu consecința timbrării acestora, sau respingerea lor ca netimbrate;

- schimbarea în parte a soluției instanței de fond, în sensul admiterii și a petitului accesoriu privind obligarea pârâtei, la plata dobânzii legale aferente sumei datorate potrivit clauzei penale, respingerea cererii reconvenționale și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în mod integral.

Prin decizia civilă nr. 345/A/21 iunie 2023, Curtea de Apel Timișoara, Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi:

- a admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 813/20.12.2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2021 și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea reconvențională formulată de către apelanta-pârâta B. S.R.L., împotriva apelantei-reclamante A. S.A., înlăturând obligația apelantei-reclamante de a plăti apelantei pârâte suma de 39.859,13 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

- a menținut în rest sentința apelată;

- a respins apelul declarat de către apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii de ședință din data de 20.10.2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2021;

- a respins apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 813/20.12.2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/30/2021;

- a obligat apelanta-pârâtă B. S.R.L. la plata către apelanta-reclamantă A. S.A. a sumei de 50.000 lei cheltuieli de judecată parțiale reprezentând onorariu de avocat și a sumei de 8.744,57 lei reprezentând taxă de timbru.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.R.L., invocând motivele de casare prev. de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea în întregime a deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara și cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Circumscris cazului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pârâta-recurentă a susținut că decizia atacată este fundamentată pe motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, relevând în acest sens mai multe aspecte.

În accepțiunea recurentei, un prim aspect de contradictorialitate este legat de faptul că instanța de apel a examinat cu prioritate apelul declarat de către pârâta B. S.R.L., prin care s-a invocat inadmisibilitate acțiunii principale în absența unui capăt de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului, iar nu apelul reclamantei, considerând că, de soluționa pronunțată asupra apelului pârâtei, ar depinde modul de soluționare a unuia dintre motivele de apel invocate de reclamantă, referitor la accesoriile solicitate cu titlu de dobândă legală.

Redând în acest sens fragmente din considerentele hotărârii pronunțate în apel, recurenta a susținut că argumentele instanței de apel sunt contradictorii de vreme ce instanța de apel concluzionează că, clauza penală ar avea o cvadruplă înfățișare, fiind în același timp: modalitate de executare prin echivalent, de dauna interese fără rezoluțiunea contractului, mod alternativ de executare silită a contractului precum și mod de despăgubire în caz de rezoluțiune.

Apreciind că motivarea instanței este, în același timp, și străină de natura cauzei și, făcând trimitere la clauza de la art. 7.2 din contractul părților, prin care s-a stabilit că neonorarea obiectului contractului se penalizează cu 50 euro/tonă asupra obligației neexecutate ori executate cu întârziere, recurenta a învederat că această clauză penală convenită de părți a generat un drept la daune interese sub forma daunelor compensatorii, nefiind în intenția părților de a conveni o clauză care să îndeplinească rolul de modalitate de executare a obligațiilor contractuale și nici de modalitate de executare prin echivalent a acelorași obligații. În acest context, subliniind incidența art. 1538 alin. (2) și art. 1549 alin. (1) C. civ., care impun rezoluțiunea contractului pentru a se putea opta pentru clauza penală compensatorie, recurenta a conchis că motivele care acordă clauzei penale convenite de părți multiple calificări, toate pentru a justifica înlăturarea cerinței solicitării rezoluțiunii contractului, nu au niciun înțeles predictibil, nici în drept și nici în fapt.

Pe de altă parte, redând pasaje din considerentele instanței de apel, recurenta a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura apelului cu care a fost învestită de vreme ce instanța de apel acordă clauzei inserată la pct. 7.2 din contractul părților natura unei clauze penale care ar prevedea o modalitate alternativă de executare silită a obligațiilor, care însă este străină de obiectul pricinii.

Învederând că natura clauzei penale a fost clarificată de către prima instanță iar considerentele acesteia nu au făcut obiect al apelului din partea celor două părți litigante, recurenta a susținut că instanța de apel, în mod nelegal, a conferit clauzei penale o altă natură juridică decât cea stabilită în fața tribunalului, în contextul în care nici partea adversă nu a susținut că această clauză penală ar reprezenta o modalitate alternativă de executare a obligației.

În aprecierea recurentei, tot străine de obiectul cauzei sunt și considerentele instanței de apel prin care aceasta recurge la comparații între obiectele clauzei penale, după cum aceasta se invocă pentru neexecutarea obligației principale, respectiv pentru executarea cu întârziere, solicitând instanței de recurs să constate confuzia generată de instanța de apel între motivele de încetare a contractului și efectele contractului, susținând că atât executarea contractului cât și rezoluțiunea contractului sunt efecte ale acestuia care duc la încetarea contractului iar nu modalități de „epuizare” ori de desființare a convenției.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta a subliniat că un alt set de considerente străine de obiectul apelului declarat sunt reprezentate de setul de argumente ale instanței de apel referitoare la pretinsa invocare a unui caz fortuit ori a unei stări de impreviziune, deși prin apelul declarat nu s-au invocat aceste instituții juridice astfel că reproșul adus de instanța de apel pârâtei, cum că nu ar fi invocat aceste aspecte, nu au legătură cu apărările formulate și nici cu motivele de apel.

Tot subsumat motivului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că sunt contradictorii și considerentele instanței de apel prin care se analizează apărările legate de buna-credință a reclamantei, în aprecierea recurentei instanța de apel conchizând, în mod contradictoriu, că reclamantei îi este permis să își invoce reaua sa credință, fără a putea întru-totul să își invoce buna credință, aceste considerente nefiind de natură a stabili cui îi aparține culpa contractuală pentru neexecutarea obligației de livrare a produselor contractate.

Un al doilea set de critici a fost fundamentat de recurenta-pârâtă pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susținând că, prin soluția adoptată, instanța de apel a aplicat greșit o serie de dispoziții de drept material.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1538 C. civ. referitoare la clauza penală, pe care instanța de apel le-a considerat, în mod greșit, autonome față de prevederile pretins inaplicabile ale art. 1549 alin. (1) C. civ. rap. la art. 1544 alin. (2) C. civ., așezând în acest fel, în mod eronat clauza penală într-un raport de independență față de rezoluțiunea contractului.

Redând dispozițiile legale invocate precum și pasaje din motivarea hotărârii atacate, recurenta a susținut în esență, contrar concluziei instanței de apel, că dreptul la daunele interese, stabilite prin clauza penală inserată de părți în contract, este în legătură de cauzalitate juridică rezoluțiunea/rezilierea contractului, așa cum o reglementează art. 1549 alin. (1) C. civ. În acest sens, a susținut că, de vreme ce penalitatea a fost convenită ca o daună compensatorie pentru prejudiciul afirmat ca urmare a neexecutării contractului, pretenția la penalitatea convenită este condiționată de rezoluțiunea contractului care, la rândul ei, este condiționată de neexecutarea, fără justificare, a obligației de către debitor.

Apreciind că niciuna din aceste condiții referitoare la exercițiul dreptului la daune interese nu este îndeplinită în cauză, recurenta a susținut că prevederile art. 1538 C. civ. nu pot fi aplicate autonom ci doar împreună cu prevederile art. 1549 alin. (1) C. civ., astfel că, pentru a obține daunele compensatorii stabilite prin clauza penală, este obligatoriu ca partea să solicite, în primul rând, rezoluțiunea contractului, din moment ce nu este îndreptățită să ceară atât executarea obligației principale cât și penalitatea stabilită contractual pentru neexecutare.

În sprijinul acestei interpretări, recurenta a făcut trimitere și la dispozițiile art. 1538 alin. (5) C. civ. din conținutul cărora rezultă că dispozițiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile și convenției prin care creditorul este îndreptățit să păstreze plata parțială făcută de debitor, în cazul rezoluțiunii contractului din culpa acestuia.

În esență, făcând trimitere și la dispozițiile art. 1516 alin. (2) C. civ. referitoare la drepturile creditorului în cazul neexecutării obligației asumate de debitor, recurenta a susținut că rezoluțiunea și valorificarea clauzei penale nu sunt remedii contractuale independente sau facultative opuse, iar sancțiunile pe care le prevăd pot fi cumulate, astfel că un creditor care nu solicită executarea obligației principale, nu poate solicita despăgubirea ce rezultă din clauza penală decât dacă solicită, în prealabil, rezoluțiunea contractului, având în vedere că această clauză penală nu face altceva decât să evalueze daunele interese la care creditorul este îndreptățit în caz de rezoluțiune, sens în care a invocat și o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă (decizia nr. 1461/10 iunie 2021).

În aprecierea recurentei, nu poate fi primită argumentația instanței de apel deoarece, solicitarea în mod direct a penalității compensatorii și lăsarea în ființă a contractului, cu semnificația continuării raporturilor contractuale, reprezintă o finalitate interzisă de dispozițiile art. 1539 teza I C. civ.

Dintr-o altă perspectivă, invocând și dispozițiile art. 1266-1269 C. civ., referitoare la regulile de interpretare a contractului, recurenta a susținut că nu este conformă acestor reguli interpretarea dată de instanța de apel clauzei inserată de părți la art. 7.2 din contract, referitoare la penalitatea pentru neexecutarea obligației asumate, în sensul că aceasta ar institui o modalitate alternativă de executare a obligației contractuale, în contextul în care, conținutul explicit și lipsit de echivoc al acestei clauze relevă faptul că intenția reală a părților a fost aceea de a conferi clauzei natura juridică a unei clauze penale, de estimare anticipată a prejudiciului cauzat în ipoteza neexecutării, în tot sau în parte, a obligațiilor contractuale.

Sub un al doilea aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit o prinsă invocare a unei imposibilități de executare sau a unei stări de impreviziune, în sensul art. 1271 C. civ. Cu privire la această critică, recurenta a susținut că a invocat o serie de dispoziții legale în sprijinul apărărilor formulate constând în lipsa culpei sale contractuale, toate aceste dispoziții nefiind analizate de către instanța de apel, mai precis: art. 1170, art. 1532, art. 1516, art. 1548, art. 1530, 1538 alin. (1)-(4), art. 1540, art. 1350 alin. (3) art. 1517 C. civ. Din această perspectivă, recurenta a solicitat instanței de recurs să constate că instanța de apel nu a examinat niciuna din prevederile legale invocate, în schimb a examinat incidența dispozițiilor referitoare la impreviziunea contractuală, care nu au fost invocate prin apelul declarat în cauză.

Detaliind, recurenta a învederat că a susținut existența unui refuz nejustificat al creditorului de a primi executarea obligației, ceea ce ar fi antrenat incidența dispozițiilor art. 1170 C. civ., obligă părțile la o conduită de bună-credință pe tot parcursul executării contractului.

Redând conținutul dispozițiilor art. 1516 alin. (1) pct. 2 și 3, art. 1548, art. 1530, art. 1540 alin. (1) C. civ., pe care le apreciază a fi incidente la starea de fapt din litigiu, recurenta a conchis prin a susține că nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii sale contractuale, deoarece:

- neexecutarea nu a avut un caracter nejustificat;

- în realitate, reclamanta a refuzat în mod nejustificat să primească livrarea unei cantități de marfă de aceeași calitate, fără costuri suplimentare;

- neexecutarea contractului se datorează relei-credințe a reclamantei;

- nu este prezentă nici prezumția de culpă a pârâtei, aceasta fiind răsturnată de reaua-credință a reclamantei de a primi executarea contractului;

- prejudiciul invocat de reclamantă nu este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare de către pârâtă a obligațiilor contractuale;

- penalitatea nu putea fi cerută în contextul în care livrările din România au întâmpinat imposibilitatea obiectivă de realizare, iar reclamanta a generat neexecutarea contractului prin refuzul de a primi marfa similară achiziționată din Ungaria;

- lipsa oricărui prejudiciu suferit de reclamantă.

Recurenta a mai susținut că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1530 alin. (3) C. civ., referitoare la lipsa prerogativei părților de a înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru alte reguli mai favorabile, a celor din art. 1170 C. civ. referitoare la cerința bunei-credințe a părților atât la data încheierii contractului cât și pe tot parcursul executării acestuia, precum și a prevederilor art. 1517 C. civ. vizând imposibilitatea unei părți de a invoca neexecutarea obligațiilor de către cealaltă parte, în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune.

Sub un al treilea aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1538 alin. (4) C. civ., cu ignorarea unei dezlegări date acestui text de lege de instanța supremă într-o decizie de speță, prin care s-a statuat că, deși textul de lege prevede că o clauză penală dispensează pe creditor de obligația de a face proba cuantumului și existenței acestuia, creditorul poate pretinde plata despăgubirilor rezultate din clauza penală doar în măsura în care face dovada unui prejudiciu (Decizia nr. 824/20 aprilie 2016, ICCJ, Secția a II-a civilă). Or, recurenta a susținut că instanța de apel ignorat aceste dezlegări, considerând că aceste dispoziții legale o dispensează pe creditoare de orice examen de dovedire a unui prejudiciu.

Sub un al patrulea aspect, recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 1541 C. civ. referitoare la reducerea penalității stabilită printr-o clauză penală. În această privință, recurenta a susținut că dispozițiile legale invocate permit instanței să dimensioneze caracterul just și echitabil al despăgubirii rezultate din clauza penală pentru a se evite o îmbogățire fără just temei, apreciind eronate considerentele instanței de apel care s-a mărginit să constate că nu se poate reține caracterul vădit excesiv al penalităților convenite de vreme ce acestea sunt inferioare prețului de vânzare convenit de părți, argument care, în opinia recurentei, nu are legătură cu caracterul excesiv al penalității pe tona de cereale nelivrată.

Sub un al cincilea aspect, recurenta a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 13, art. 1630 alin. (1) C. civ. și a aplicat greșit prevederile art. 1539 C. civ., în ce privește modul de soluționare a cererii reconvenționale.

În această privință, subliniind că art. 13 coroborat cu art. 1630 C. civ. consacră principiul conform căruia renunțarea la drept nu se prezumă, iar renunțarea trebuie să fie lipsită de echivoc, recurenta a susținut că instanța de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 1539 C. civ. atunci când a concluzionat că acest text de lege consacră o prezumție legale de renunțare la drept.

Făcând o analiză a textelor de lege invocate, recurenta a susținut că textul de la art. 1539 nu instituie o renunțare la dreptul la penalități astfel încât, în absența unor renunțări exprese ori a unei remiteri de datorie, neechivoce, pe tot parcursul termenului de prescripție, se prezumă că un creditor nu a renunțat la dreptul său la penalități de întârziere. În completare, a învederat că prezumțiile legale nu pot face obiect al excepțiilor iar excepțiile nu pot fi prezumate în fața regulilor care impun manifestarea expresă de voință a renunțării la drept și acordul expres sau tacit al iertării de datorie, cu precizarea că instanța de apel nu a clarificat dacă dreptul său la penalități s-a stins prin renunțarea la drept sau remiterea de datorie, reținând în schimb prezumții neprevăzute de lege și excepții inadecvate celor două instituții referitoare la renunțarea la drept și iertarea de datorie.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 05 octombrie 2023, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor recurentei în motivele de nelegalitate prev. de art. 488 C. proc. civ. iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Argumentele intimatei referitoare la excepția de nulitate a recursului au fost supuse dezbaterii contradictorii a părților la ultimul termen de judecată din 23 ianuarie 2023, termen la care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția apreciind că unele din motivele invocate prin cererea de recurs pot fi încadrate în cazurile de casare prev. de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., concluziile părților și soluția instanței regăsindu-se în practicaua prezentei decizii.

În ceea ce privește fondul recursului declarat de către pârâta-recurentă, intimata a expus istoricul litigiului dintre părți precum și argumentele instanței de apel din cuprinsul hotărârii atacate, apreciind că motivele invocate de către recurentă nu sunt fondate.

În ce privește criticile recurentei subsumate motivului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., intimata a apreciat că acestea au fost invocate pur formal, deoarece susținerile recurentei sunt contrazise fie de alte susțineri ale sale, fie chiar de ceea ce se regăsește în conținutul considerentelor deciziei atacate.

Subliniind că prin „considerente contradictorii” se înțelege ipoteza în care s-ar fi reținut două situații de fapt diferite, ceea ce nu se verifică în speță, intimata a învederat că recurenta nu a explicat în concret nici în ce constă contradictorialitatea invocată și nici de ce considerentele deciziei ar fi străine de natura cauzei, în contextul în care din lectura hotărârii rezultă că, ulterior analizei făcute, extrăgând considerentele teoretice și aplicându-le situației de fapt, Curtea de Apel a tras propriile concluzii prin interpretarea probelor aflate la dosarul cauzei, o astfel de expunere și argumentare respectând exigențele de redactare a unei hotărâri judecătorești.

Cu privire la critica recurentei vizând acordarea unei alte naturi juridice clauzei penale de către instanța de apel, intimata a susținut că recurenta a extras doar anumite paragrafe din hotărâre pentru a conferi aparență de temeinicie criticilor sale, în contextul în care motivarea unei hotărâri trebuie examinată unitar, iar nu în varianta propusă de recurentă.

Pe de altă parte, intimata a subliniat că, deși recurenta susține că instanța de apel ar fi creat o confuzie între motivele de încetare a contractului și efectele acestuia, nu a explicat în ce constă această confuzie.

Intimata a mai învederat că instanța de apel s-a aplecat sistematic și analitic asupra fiecărui argument pus în discuție de către părți care ar fi putut influența decizia, pe care l-a analizat aplicat la situația de fapt dedusă judecății, condiții în care nu se poate susține că hotărârea pronunțată ar conține considerente străine de natura cauzei ori considerente contradictorii, concluzionând în sensul că cele reținute în considerentele hotărârii reprezintă raționamentul juridic ca urmare a evaluării stării de fapt deduse judecății, raportat la dispozițiile legale incidente.

Cu privire la criticile recurentei subsumate prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimata a făcut o prezentare teoretică, cu trimiteri la contribuțiile doctrinare și jurisprudențiale, cu privire la ce înseamnă sintagmele „interpretarea greșită” respectiv „aplicarea greșită a legii”, susținând că acest motiv de recurs se referă la acele situații în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății sau dă eficiență unei norme generale atunci când este aplicabilă o normă specială, ipoteze care nu se regăsesc însă în hotărârea recurată.

Reluând în parte starea de fapt și conținutul clauzei penale convenită de părți prin contractul încheiat, intimata a combătut susținerile recurentei referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor legale privind clauza penală, apreciind că unicele condiții care trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii în temeiul clauzei penale sunt:

- existența obligațiilor contractuale;

- neexecutarea acestor obligații în mod culpabil;

- existența unei clauze penale valide.

Susținând că orice altă condiționare ar fi extra-lege, intimata a apreciat că aducerea în discuție forțată a incidenței art. 1549 alin. (1) C. civ., este una pur ficțională iar prin raportare la prevederile art. 1516 C. civ., o interpretare conform căreia clauza penală ar fi incidentă doar în ipoteza rezoluțiunii contractului ar fi contrară logicii juridice.

Intimata a combătut și alegația recurentei conform căreia, prin maniera de soluționare a cauzei de către instanța de apel, contractul nu a fost abandonat, astfel că obligația principală a continuat să subziste, învederând că acest punct de vedere nu poate fi primit, prin raportare la clauzele contractuale, din care rezultă că obligația principală putea fi îndeplinită doar până la data de 30 noiembrie 2020, astfel că această obligație a încetat să mai existe după împlinirea acestui termen.

Făcând o analiză a dispozițiilor art. 1516 C. civ. și a naturii juridice a clauzei penale, intimata a făcut trimitere și la decizii de speță a instanței supreme, referitoare la modalitățile de satisfacere a creanței pe care le are creditorul confruntat cu neexecutarea obligației de către debitor (ICCJ, Secția a II-a civilă, dec. civ. nr. 2011 din 20.11.2020), precum și la faptul că, în ipoteza unei clauze penale, creditorul nu trebuie să facă dovada existenței prejudiciului (ICCJ, Secția a II-a civilă, dec. civ. nr. 259/9.02.2021).

Cu privire la criticile recurentei referitoare la analiza de către instanța de apel a aspectelor legate de imposibilitatea fortuită de executare și de impreviziune, care nu ar fi fost invocate prin cererea de apel, intimata a subliniat că instanța de apel a dat doar eficiență art. 9.3 din contractul părților prin care s-a stipulat că îndeplinirea obligațiilor de către părți nu poate depinde de condiții străine acestuia.

Pe de altă parte, intimata a susținut că aceste considerente ale instanței de apel sunt logice în contextul în care recurenta însăși a fost cea care a invocat, atât în primă instanță, cât și prin cererea de apel, onerozitatea excesivă a propriilor sale obligații, ca urmare a creșterii prețurilor pe piață.

Cât privește enumerarea făcută de recurentă a pretinselor argumente în temeiul cărora nu i s-ar putea reține vreo culpă contractuală, intimata a susținut că aceste aspecte nu pot fi încadrate în critici de nelegalitate iar pe de altă parte, dacă ar fi totuși admisibile în recurs, nu au acoperire faptică în materialul probator administrat în cauză.

În ce privește critica recurentei fundamentată pe ideea că, chiar și în ipoteza unei clauze penale, creditorul ar trebui totuși să dovedească un prejudiciu pentru a putea pretinde penalitatea, contrar dispozițiilor art. 1538 alin. (4) C. civ., intimata a învederat că, în raport cele stipulate de acest text de lege, orice argument contrar sau discuție privind interpretarea acestei norme legale trebuie a fi considerată sterilă. În plus, în ce privește soluția de jurisprudență pe care recurenta a invocat-o în sprijinul criticii sale, a învederat că aceasta a fost pronunțată sub vechea reglementare, astfel că nu mai poate avea vreo incidență în prezentul litigiu.

Intimata a combătut și criticile recurentei referitoare la greșita aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1541 C. civ. referitoare la reducerea penalității excesive. Sub un prim aspect, intimata a învederat că dispozițiile legale analizate limitează reducerea clauzei penale până la un nivel care să fie superior obligației principale, astfel că, chiar dacă s-ar aprecia că această clauză ar fi generat o penalitate excesivă, nu se putea opera o reducere a acesteia sub cuantumul obligației principale.

Reamintind că analiza clauzei penale s-a realizat de către instanța de apel prin raportare la partea din obligație care nu a fost executată, intimata a învederat că lipsa caracterului excesiv al unei astfel de clauze rezultă din faptul că recurenta însăși a probat că a încheiat șase contracte cu clauze chiar mai oneroase, pe care le-a depus la dosar în sprijinul cererii de suspendare a executării deciziei atacate.

Cu privire la criticile recurentei vizând modul de soluționare a cererii reconvenționale, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 13, art. 1539 și art. 1630 C. civ., intimata a învederat că recurenta-pârâtă a formulat cererea de penalități datorită înverșunării în relația cu reclamanta deoarece, în realitate, renunțase expres la aceste penalități, așa cum rezultă din materialul probator administrat, omițând, pe de altă parte, a combate considerentele reținute de instanța de apel. Intimata a făcut trimitere, cu privire la acest aspect, la întâmpinarea depusă la prima instanță de către pârâta-recurentă, prin care ea însăși a învederat că nu a considerat oportun a mai percepe penalități de întârziere în raportul contractual anterior dintre părți.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul cauzei la data de 24 octombrie 2024, recurenta a combătut excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare, reluând criticile formulate prin cererea de recurs și prezentând argumentele care conduc la încadrarea lor în motivele de nelegalitate prev. de art. 488 pct. 6 și 8.

În plus, cu privire la fond, recurenta a reiterat susținerea conform căreia hotărârea atacată conține atât considerente contradictorii cât și considerente străine de natura pricinii, făcând trimitere inclusiv la dispozițiile art. 425 C. proc. civ. referitoare la exigențele procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești dar și la art. 6 par. 1 din Convenția pentru Apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, privitoare la exigențele unui proces echitabil în sensul Convenției.

Considerentele Înaltei Curți de Casație asupra recursului declarat

:

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de recurs și a argumentelor prezentate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul nu este fondat, criticile invocate de către recurentă și circumscrise celor două cazuri de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondate.

Subsumat cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează vicii ale hotărârii din perspectiva considerentelor acesteia, a argumentației clare și logice care trebuie să susțină soluția pronunțată, recurenta a invocat mai multe motive, dintre care numai unele se încadrează în exigențele acestor dispoziții.

Astfel, Înalta Curte reamintește că, în acord cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească poate fi casată în recurs atunci când:

- nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că este nemotivată iar din lectura considerentelor nu se pot identifica argumentele care să sprijine soluția pronunțată;

- cuprinde motive contradictorii, în sensul că argumentele expuse de către instanță se exclud unele pe altele ori sunt antagonice, astfel că ele nu pot conduce împreună la concluzia materializată în hotărârea pronunțată;

- cuprinde numai motive străine de natura cauzei, ipoteză ce poate fi reținută numai în acele situații în care întreg ansamblul de considerente expuse în hotărârea atacată sunt străine litigiului, nu au legătură nici cu miza procesului, nici cu susținerile sau argumentele părților și nici cu obiectul sau cauza cererii de chemare în judecată astfel încât, prin înlăturarea sau omiterea lor, se constată că, în realitate, hotărârea este nemotivată.

Așa cum rezultă din exprimarea textului de lege, această ultimă ipoteză a cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi primit doar în măsura în care hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii. Prin urmare, motivul de recurs nu poate fi primit în acele ipoteze în care doar unele din considerentele instanței sunt străine de natura pricinii, în acest caz respectivele considerente, în măsura în care nu sunt contradictorii cu celelalte motive expuse de instanță, urmează a fi apreciate a fi indiferente ori supraabundente, iar soluția pronunțată urmând a fi examinată numai în raport cu argumentele pertinente care se încadrează în exigențele procedurale cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ce impun ca motivarea să fie în acord cu obiectul și cauza litigiului precum și cu susținerile și argumentele părților.

Ținând cont de aceste considerente preliminare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai unele dintre critici subsumate de recurentă cazului de casare analizat, pot fi primite și examinate întrucât satisfac exigențele procedurale.

Este admisibilă în acest sens critica recurentei referitoare la o pretinsă contradictorialitate a deciziei atacate, din perspectiva ordinii de examinare a apelurilor declarate în cauză, precum și din perspectiva calificării naturii juridice a clauzei penale, însă analiza acestei critici conduce la concluzia că această critică este nefondată.

Din perspectiva ordinii de soluționare a apelurilor, Înalta Curte nu identifică nicio contradictorialitate ci, dimpotrivă, o abordare logică din partea instanței de apel. Astfel, este de observat că apelul reclamantei A. S.A. viza, printre altele, modul de soluționare a capătului de cerere accesoriu din cererea de chemare în judecată, în timp ce apelul declarat de pârâta B. S.R.L. era îndreptat împotriva soluției pronunțate de prima instanță asupra capătului principal al cererii de chemare în judecată. Prin urmare, având în vedere că soarta cererii accesorii era strâns legată de soluția finală asupra capătului principal de cerere, în mod logic și judicios, instanța de apel a procedat la examinarea cu prioritate a apelului declarat de pârâtă, care viza soluția asupra capătului principal de cerere, întrucât soarta apelului declarat de reclamantă, cu privire la capătul de cerere accesoriu soluționat de prima instanță, depindea de soluția ce urma a fi pronunțată asupra capătului principal de cerere.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu identifică considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate nici în ce privește natura și regimul juridic al clauzei penale, susținerile și criticile recurentei având ca premisă propria sa viziune asupra clauzei penale, viziune neîmbrățișată de instanța de apel, conform căreia creditorul ar fi îndreptățit a solicita despăgubirea prestabilită contractual printr-o clauză penală exclusiv în ipoteza în care solicită, în prealabil, rezoluțiunea contractului.

Fără a primi această susținere a recurentei-pârâte, instanța de apel a expus propriul raționament și propriile argumente, cu trimiteri la dispozițiile Noului Cod civil, cu privire la regimul juridic al clauzei penale, din care rezultă că, în virtutea art. 1538 alin. (2) C. civ., un creditor poate solicita executarea obligației convenită de părți prin clauza penală, fără a fi nevoit să ceară și rezoluțiunea contractului, deoarece legea nu impune o condiționare în acest sens. În același timp, instanța de apel a subliniat că acest fapt nu îl împiedică pe creditor să solicite și rezoluțiunea contractului, în temeiul art. 1549 alin. (1) C. civ., fără însă a fi obligat să o ceară atunci când înțelege să se prevaleze de o clauză penală inserată în contract și să solicite obligarea debitorului la executarea prestației stabilită prin acea clauză.

Nu există nicio contradictorialitate în argumentația instanței de apel, iar din lectura acestor considerente rezultă foarte clar raționamentul acesteia. Împrejurarea relevată de recurenta-pârâtă, conform căreia instanța de apel a conferit o cvadruplă înfățișare clauzei penale, nu susține teza contradictorialității considerentelor. Este cât se poate de evident că, în ipoteza în care se ajunge la executarea obligației stabilită printr-o clauză penală, înseamnă că părțile sunt în  prezența unei executări prin echivalent deoarece creditorul nu primește prestația la care era îndreptățit prin contract, obiect al obligației principale a debitorului, ci o altă prestație. În același timp, instanța de apel a explicat argumentele pentru care a conchis că această clauză penală conturează o „despăgubire”, în sensul unei prestații echivalente obligației principale, despăgubire ce poate fi solicitată de creditor fără a solicita rezoluțiunea contractului. Pe de altă parte, de vreme ce părțile convin asupra prestației datorate de partea aflată în culpă pentru neexecutarea obligației principale (clauza penală compensatorie), prin clauza penală astfel stabilită, părțile instituie un mod alternativ și subsidiar de executare a contractului, la care poate apela doar creditorul. În fine, atunci când creditorul solicită și rezoluțiunea contractului (deși nu este obligat să o ceară), clauza penală servește la dimensionarea daunelor-interese (a despăgubirii) la care se referă art. 1549 alin. (1) C. civ. și la care este îndreptățit creditorul care nu se află în culpă contractuală.

Faptul că acest raționament al instanței de apel nu se suprapune pe argumentele și construcția juridică propusă de pârâta-recurentă nu face argumentația instanței de apel să fie contradictorie, iar eventuala interpretare greșită a dispozițiilor legale nu poate fi examinată din perspectiva acestei critici de nelegalitate, urmând a fi analizată circumscris celuilalt motiv de casare invocat de recurentă.

Subsumat acestui motiv de casare – art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. – recurenta a mai invocat critici prin care a pretins că o parte din argumentele instanței de apel ar fi străine de obiectul pricinii. Dincolo de exigența textului de lege care impune ca motivele reținute de instanță să fie străine de natura cauzei, adică să nu aibă legătură cu litigiul dedus judecății, Înalta Curte observă că nemulțumirea recurentei are premisă faptul că instanța de apel nu a îmbrățișat viziunea sa privitoare la clauza penală și regimul ei juridic, context în care recurenta a înțeles să critice orice argument al curții de apel care susținea raționamentul propriu al instanței, dar care se depărta de la viziunea recurentei-pârâte legată de modul cum operează clauza penală.

Astfel, recurenta și-a exprimat nemulțumirea pentru faptul că instanța de apel a apreciat operantă clauza penală chiar și în lipsa unui capăt de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului, precum și pentru faptul că a conferit clauzei penale convenită de părți, în art. 7.2 din contractul încheiat, natura juridică a unei modalități alternative de executare a obligației principale asumate. Aceste motive nu sunt însă străine de natura cauzei sau de „obiectul cauzei” cum a invocat recurenta, ci reprezintă argumentele pe care instanța și-a fundamentat raționamentul juridic care a condus la soluția pronunțată asupra apelului declarat de pârâtă, o eventuală interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale, nefiind susceptibilă a fi analizată din perspectiva acestui motiv de casare care vizează existența, claritatea, logica și coerența motivării instanței.

Nici examinarea comparativă a clauzei penale convenită de părți, după cum este vorba despre o neexecutare ori o executare cu întârziere a obligației principale și nici pretinsele confuzii ale instanței de apel, legate de motivele de încetare a contractului și efectele sale, invocate de către recurenta-pârâtă, nu pot fi examinate din perspectiva criticii de nelegalitate subsumată art. 488 pct. 6 teza referitoare la întemeierea soluției numai pe motive străine de natura pricinii. În egală măsură, simpla împrejurare că instanța de apel a examinat susținerile pârâtei-recurente inclusiv din perspectiva unei ipotetice impreviziuni contractuale ori a unei imposibilități fortuite de executare, pe care le-a dedus din argumentația și susținerile pârâtei, câtă vreme ele nu constituie singurele argumente ale instanței de apel și nici motivele principale care susțin soluția pronunțată, nu antrenează cazul de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în contextul în care pentru casarea hotărârii legea impune ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura pricinii.

Nu poate fi primită nici critica recurentei-pârâte conform căreia instanța de apel nu ar fi examinat susținerile sale referitoare la absența culpei contractuale din perspectiva argumentelor aduse în acest sens. Dimpotrivă, din lectura considerentelor deciziei atacate, rezultă că instanța de apel a examinat aceste susțineri însă a constatat că pârâta a încercat să impună creditoarei o prestație cu schimbarea condițiilor convenite la momentul încheierii contractului, apreciind că o astfel de conduită contractuală nu poate fi primită. În egală măsură, instanța de apel a procedat și la analiza susținerilor pârâtei din perspectiva impreviziunii contractuale și a pretinsei imposibilități de executare a obligației principale, așa cum a fost ea asumată, având în vedere apărările și susținerile pârâtei care se grefau pe ideea dificultăților de executare a obligațiilor asumate, ca urmare a consecințelor produse de condițiile climatice din anul 2020, care au condus la scăderea producției de porumb și la creșterea costurilor de achiziționare a porumbului de pe piața internă. Faptul că instanța de apel a concluzionat că nu se poate reține o absență a culpei contractuale, așa cum a invocat și susținut pârâta, nu echivalează cu lipsa de examinare a argumentelor acesteia.

O ultimă critică subsumată de recurenta-pârâtă cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la o pretinsă motivare contradictorie a instanței de apel cu privire la reaua-credință a reclamantei, critică care însă se dovedește a fi vădit nefondată, fiind fundamentată pe o premisă care nu decurge din lectura hotărârii atacate. Astfel, instanța de apel a subliniat în mod clar și explicit că nu se poate reține reaua credință a unui creditor care pretinde prestația la care s-a obligat debitorul în condițiile stabilite în contract, o astfel de conduită fiind în acord cu principiul forței obligatorii a contractului. În egală măsură însă, instanța de apel a statuat că eventuala rigiditate contractuală și o abatere de la principiul bunei-credințe a creditoarei pe parcursul derulării contractului, putea fi analizată numai în contextul în care părțile ar fi încercat o adaptare a contractului din perspectiva impreviziunii contractuale, însă pârâta-debitoare nu a invocat impreviziunea și nici nu a solicitat vreodată adaptarea contractului în raport de situațiile pretins neprevăzute ivite și invocate. În acest context, curtea de apel a conchis  că simplul refuz al creditoarei de a primi o prestație în alte condiții decât cele convenite contractual, nu reprezintă o atitudine contractuală abuzivă și nu poate antrena concluzia relei-credințe a acesteia cu consecința înlăturării răspunderii contractuale a pârâtei aflată în culpă pentru neexecutarea obligațiilor asumate, neexistând nici un aspect contradictoriu în acest raționament al instanței de apel.

Un al doilea set de critici formulate de recurentă au fost subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia hotărârea atacată poate fi casată dacă a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale ce reglementează clauza penală și rezoluțiunea (în principal art. 1538, art. 1539, art. 1549 alin. (1) și art. 1554 C. civ.), în contextul în care a conchis că prevederile art. 1538 alin. (2) C. civ. pot fi aplicate autonom independent de rezoluțiunea contractului. În esență, recurenta a susținut că aceste prevederi legale nu pot fi aplicate decât împreună și că un creditor nu poate solicita penalitatea compensatorie convenită contractual printr-o clauză penală decât dacă, în prealabil, solicită rezoluțiunea contractului.

Critica recurentei nu este fondată.

Este adevărat că, potrivit art. 1549 alin. (1) C. civ. „dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rez