ÎCCJ, decizie (scj.ro #237628)

Acțiune civilă soluționată definitiv în procesul penal. Incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Efecte asupra acțiunii în rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate între părți

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în fața primei instanțe. Hotărârile judecătorești/Drept comercial. Codul civil. Obligații. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligațiilor

Index alfabetic: Acțiune în rezoluțiune

Antecontract de vânzare-cumpărare

Neîndeplinirea obligației de predare a bunului

Răspunderea penală a persoanei juridice

Abuz de încredere

Acțiune civilă în procesul penal

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale

Admiterea recursului

C. civ., art. 1516 alin. (2), art. 1517, art. 1534, art. 1544 alin. (2), art. 1554 alin. (1),

art. 1674, art. 1685, art. 1693 teza I, art. 1720 alin. (1)

C. proc. civ., art. 431

C. pen., art. 239, art. 256 ind. 1

C. proc. pen., art. 19, art. 28 alin. (1), art. 397 alin. (1), art. 550 alin. (1)

În cazul în care prin acțiunea civilă soluționată definitiv în procesul penal partea vătămată a obținut acordarea, cu titlu de despăgubire pentru repararea prejudiciului cauzat prin faptele penale, a aceleiași sume, reprezentând dublul avansului achitat în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare dintre părți, solicitate și în cadrul acțiunii în rezoluțiunea promisiunii bilaterale, devin incidente dispozițiile art. 431 C. proc. civ. și cele ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Așadar, reclamantul nu poate obține obligarea pârâtului la plata dublului avansului achitat în temeiul promisiunii bilaterale, întrucât aceasta ar echivala cu o dublă reparație a prejudiciului, cu nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârii penale definitive.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 280 din 24 februarie 2026

Prin cererea înregistrată la 14 aprilie 2020 pe rolul Tribunalului Galați, Secția I civilă sub nr. x/121/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat de către BNP C. sub nr. 2875 din 24 septembrie 2018, din culpa pârâtei și, pe cale de consecință, repunerea părților în situația anterioară. Totodată, a solicitat să se constate activată clauza privind plata dublului avansului achitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 732.148,28 euro, precum și a dobânzii legale aferente.

Prin sentința civilă nr. 1164/2021 din 9 iulie 2021, Tribunalul Galați, Secția I civilă a admis acțiunea și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din culpa pârâtei și repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului. A constatat activată clauza privind plata dublului avansului și a obligat pârâta la plata sumei de 732.148,28 euro, precum și a dobânzii legale aferente, de la plata pronunțării hotărârii și până la achitarea integrală a debitului. A obligat pârâta la plata sumei de 82.182,66 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 219/A din 18 noiembrie 2022, Curtea de Apel Galați, Secția I civilă, cu majoritate de voturi, a admis apelul pârâtei, a anulat sentința apelată ca urmare a nemotivării. În rejudecare, a admis acțiunea, a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 732.148,28 euro, reprezentând dublul avansului încasat, precum și dobânda legală aferentă debitului, începând cu 9 iulie 2021 și până la achitarea integrală a debitului. De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 82.182,66 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Hotărârea a fost pronunțată cu opinia separată în sensul admiterii apelului pârâtei, anulării sentinței apelate și respingerii ca neîntemeiată a acțiunii, cu obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 41.406,33 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.R.L., prin lichidator judiciar, solicitând casarea deciziei recurate în ceea ce privește soluția de admitere a cererii de chemare în judecată și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Recurenta-pârâtă a criticat dispoziția de rezoluțiune a antecontractului de  vânzare dintre părți, fundamentată pe culpa exclusivă a promitentului-vânzător, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut, în esență, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.516 alin. (2), art. 1.517 și art. 1.534 C. civ., arătând că intimata-reclamantă nu a dovedit îndeplinirea condițiilor necesar a fi întrunite pentru a fi dispusă rezoluțiunea; astfel, pe de o parte, neexecutarea imputată recurentei-pârâte nu este nejustificată, iar, pe de altă parte, nu poate fi reținută culpa exclusivă a părții pentru neîncheierea contractului de vânzare.

Cât privește caracterul justificat al neexecutării, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la obligațiile care îi reveneau potrivit antecontractului, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile și la probele dosarului, arătând că instanța de apel a reținut greșit că aceasta, în calitate de promitent-vânzător, ar fi avut obligația a cărei pretinsă neîndeplinire a condus la rezoluțiunea convenției părților, aceea de predare a bunului imobil la data vânzării. În realitate, obligația de predare nu îi revenea nici în baza antecontractului și nici în temeiul Codului civil, aceasta fiind o obligație distinctă a vânzătorului, ulterioară încheierii contractului de vânzare.

Prin urmare, hotărârea încalcă dispozițiile art. 1.279 și art. 1.669 C. civ. referitoare la antecontract, respectiv dispozițiile art. 1.650, art. 1.672, art. 1.674, art. 1.685 și art. 1.811 C. civ. din materia vânzării, dispozițiile art. 1.270 C. civ., care consacră forța obligatorie a contractului, precum și prevederile art. 14 și art. 1.170 C. civ., privind buna-credință, pe care instanța de apel le-a interpretat în mod eronat.

Totodată, s-a susținut că în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 1.279, art. 1.669, art. 1.270 C. civ., art. 14 și art. 1.170 C. civ., s-a reținut obligația recurentei-pârâte de a o sprijini pe intimata-reclamantă în vederea accesării unui credit bancar și a obținerii fondurilor bănești necesare achitării în întregime a bunului, câtă vreme obligația plății prețului se află în sarcina exclusivă a promitentului-cumpărător. A învederat, astfel, că, în realitate, intimata-reclamantă, care nu a dovedit că deținea sumele necesare plății prețului la 2 mai 2019, când părțile s-au prezentat la notar, poartă responsabilitatea neîncheierii contractului de vânzare.

Prin urmare, s-a concluzionat că neperfectarea vânzării a fost justificată, întrucât, astfel cum rezultă din probele dosarului, părțile nu s-au putut înțelege asupra termenilor contractuali, recurenta-pârâtă urmărind încasarea în întregime a prețului la data încheierii contractului, iar intimata-reclamantă predarea bunului, astfel că nu se putea dispune rezoluțiunea din culpa exclusivă a promitentului-vânzător.

Totodată, recurenta-pârâtă a criticat dispoziția de repunere a părților în situația anterioară încheierii promisiunii, cu consecința obligării sale la plata sumei de 732.148,28 euro, reprezentând dublul avansului, în temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A susținut, în esență, că decizia recurată încalcă atât prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu este motivată, cât și dispozițiile art. 1.544 alin. (2) C. civ., în cauză nefiind îndeplinită condiția prevăzută de lege care presupune ca neexecutarea obligației de a încheia contractul de vânzare să fie nejustificată.

Intimata-reclamantă A. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 26 septembrie 2023, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 412 pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 27 alin. (7) C. proc. pen.

Totodată, prin încheierea din 14 ianuarie 2025, a dispus repunerea cauzei pe rol și suspendarea judecării recursului până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/121/2023, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2025 s-a dispus repunerea cauzei pe rol, ca urmare a soluționării definitive a dosarului penal nr. x/121/2023.

Înalta Curte, examinând decizia recurată în limitele controlului judiciar de legalitate, reține următoarele considerente:

În prezentul dosar, instanța supremă este chemată să analizeze legalitatea deciziei civile nr. 219/A din 18 noiembrie 2022, a Curții de Apel Galați, Secția I civilă, prin care, subsecvent admiterii apelului, în rejudecarea cauzei, s-a admis cererea de chemare în judecată și s-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2875 din 24 septembrie 2018 și repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului, prin obligarea pârâtei la plata sumei de 732.148,28 euro, reprezentând dublul avansului încasat și a dobânzii legale aferente, calculate cu începere de la data de 9 iulie 2021 și până la achitarea integrală a debitului.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută în apel, relevă că, în cauză, contractul de vânzare pe care părțile s-au obligat să îl încheie, potrivit promisiunii bilaterale sus-menționate, nu s-a putut perfecta din culpa exclusivă a pârâtei, în calitate de promitent-vânzător, care nu a fost în măsură să predea imobilul la data stabilită de părți pentru încheierea contractului, respectiv să asigure accesul evaluatorului la bunul în discuție.

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor cu care a fost sesizată, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ., se va arăta că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Textul art. 483 alin. (3) C. proc. civ. permite ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanțele de fond au asigurat deja situația premisă pentru judecata în recurs, stabilind situația de fapt pe baza probelor administrate.

Astfel fiind, se constată că, în mare parte, criticile recurentei-pârâte vizând neîndeplinirea condițiilor rezoluțiunii excedează limitelor de analiză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, care nu pot fi cenzurate în recurs.

Instanța supremă nu poate proceda la reanalizarea raporturilor desfășurate între părți, a conduitei contractuale și a atitudinii subiective a acestora, precum și la reinterpretarea probelor dosarului, între care se numără și antecontractul neexecutat, al cărui conținut este contestat din perspectiva obiectului obligațiilor asumate, spre a reține o situație de fapt diferită de cea stabilită de instanța de apel și care ar converge, eventual, poziției exprimate de recurenta-pârâtă, în sensul caracterului justificat al neexecutării promisiunii și al existenței unei culpe comune a părților litigante, cu consecința neîndeplinirii condițiilor rezoluțiunii.

Așadar, deși invocă pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1.516 alin. (2), art. 1.517 și art. 1.534 C. civ., în realitate, recurenta-pârâtă supune reaprecierii instanței de recurs culpa aferentă neîncheierii contractului de vânzare, aspect care se circumscrie situației de fapt deduse judecății, deși în această fază procesuală nu se reevaluează faptele ori probele, ci doar se analizează dacă hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii.

În privința criticii de nelegalitate prin care se susține că recurentei-pârâte, în calitate de promitent-vânzător, nu i-ar fi revenit obligația de a asigura predarea bunului la momentul vânzării, întrucât predarea reprezintă, potrivit legii, o obligație distinctă a vânzătorului, ulterioară încheierii contractului și operării transferului dreptului de proprietate, instanța supremă nu poate oferi o dezlegare de principiu, așa cum solicită recurenta-pârâtă, ci urmează a se pronunța strict raportat la situația concretă a părților din litigiu, astfel cum a fost reținută în etapa procesuală anterioară, în raport cu care se impune verificarea aplicării dispozițiilor de drept material.

Se reține, așadar, că predarea este o îndatorire care decurge implicit din transferul proprietății, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1.685 și urm. C. civ. Astfel, deși încheierea vânzării face ca proprietatea să se transfere de la vânzător la cumpărător, predarea este cea care asigură cumpărătorului intrarea în posesia bunului.

Referitor la momentul predării, art. 1.693 teza I C. civ. dispune că, în lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea de îndată ce prețul este plătit. Or, în ceea ce privește plata prețului, norma supletivă de la art. 1.720 alin. (1) C. civ. prevede că, sub rezerva unei clauze contrare, prețul se achită de îndată ce proprietatea este transmisă de la vânzător la cumpărător. La rândul său, transferul proprietății are loc, ca regulă, potrivit art. 1.674 C. civ., la data încheierii contractului. Așadar, regula este că, în lipsa unei înțelegeri contrare a părților, predarea are loc imediat, la data vânzării.

Deși este posibil, fiind permis de lege, ca executarea obligației de predare să fie amânată convențional la un moment ulterior vânzării, recurenta-pârâtă omite că, în cauză, instanța de apel a constatat, față de conținutul antecontractului dedus judecății și restul probelor administrate, că nu există nicio înțelegere expresă a părților în acest sens.

Dimpotrivă, instanța de apel a reținut, pe baza probelor, că intimata-reclamantă, în calitate de promitent-cumpărător, a solicitat în mod expres să îi fie predat bunul, având destinație comercială, cu ocazia perfectării contractului de vânzare, când urma a fi plătită și diferența de preț, conform cerințelor recurentei-pârâte, care, la rândul său, a oferit asigurări verbale că imobilul va fi eliberat în timp util pentru predare; aceste aspecte au determinat concluzia că părțile au prefigurat predarea imediată a imobilului.

În aceste condiții, raportat la situația de fapt deja stabilită, corect a reținut instanța de apel că, la data vânzării, recurenta-pârâtă trebuia să fie în măsură să predea bunul, tot astfel cum intimata-reclamantă trebuia să fie în măsură să plătească restul de preț. Cu alte cuvinte, din perspectiva obligațiilor ce îi reveneau recurentei-pârâte, în calitate de promitent-vânzător, încheierea contractului de vânzare și transferul proprietății ar fi presupus și predarea imobilului.

Prin urmare, instanța de recurs confirmă că, în cauză, se impunea ca dreptul de proprietate să poată fi transferat cu toate atributele sale, la momentul perfectării vânzării, astfel încât intimata-reclamantă să aibă posibilitatea stăpânirii efective, în mod direct și nemijlocit a bunului, pentru a-l putea utiliza în interes propriu.

Din această perspectivă, este lipsit de relevanță argumentul recurentei-pârâte, potrivit cu care valabilitatea contractului de vânzare nu depindea de predarea bunului, acest aspect nefiind contestat în cauză.

Față de aceste argumente, nu pot fi primite criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 1.279, art. 1.669 art. 1.650, art. 1.672, art. 1.674, art. 1.685, art. 1.811 C. civ., art. 1.270 C. civ., art. 14 și art. 1.170 C. civ.

În continuare, pornind de la premisa existenței obligației recurentei-pârâte de a asigura predarea imobilului la data vânzării, instanța de apel a reținut, în urma aprecierii probatoriului, că recurenta-pârâtă nu a fost în măsură să predea bunul, întrucât acesta făcea obiectul unui contract de locațiune, neînscris în cartea funciară, iar demersurile judiciare de evacuare a chiriașului au rămas fără rezultat, din motive imputabile părții. Sub acest aspect, nu prezintă interes că bunul închiriat putea face în mod valabil obiectul vânzării, ci faptul că, în condițiile locațiunii existente, intimata-reclamantă, căreia i s-ar fi transferat dreptul de proprietate, nu ar fi putut intra în stăpânirea efectivă a imobilului.

În egală măsură, instanța de apel a reținut în sarcina părții și faptul că, deși a fost de acord ca prețul să îi fie achitat prin credit bancar, în mod nejustificat recurenta-pârâtă nu și-a dat concursul în vederea evaluării de către bancă a activelor reprezentând obiectul antecontractului, consecința fiind aceea că intimata-pârâtă nu a putut obține facilitatea de credit solicitată în vederea plății prețului.

Aceste aspecte de fapt, pe baza cărora instanța de apel a stabilit că vânzarea prefigurată nu s-a putut perfecta din culpa exclusivă a recurentei-pârâte, neexecutarea promisiunii fiind fără justificare, nu mai pot fi contrazise în recurs.

Prin urmare, în raport cu starea de fapt reținută, în mod judicios s-a dispus aplicarea dispozițiilor legale referitoare la rezoluțiune, susținerile recurentei-pârâte în sens contrar fiind, așadar, neîntemeiate.

În continuare, vor fi înlăturate criticile circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care vizează dispoziția prin care instanța de apel, subsecvent rezoluțiunii, a dispus, în temeiul art. 1.554 alin. (1) C. civ., repunerea părților în situația anterioară și obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 732.148,28 euro.

Verificarea considerentelor deciziei recurate relevă că instanța de apel a dat eficiență clauzei contractuale menite să sancționeze neexecutarea culpabilă a antecontractului de către promitentul-vânzător, prin plata unei prestații egale cu dublul avansului încasat.

Înalta Curte constată că au fost respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea instanței de apel, deși concisă, fiind suficientă pentru a justifica dispoziția adoptată, întrucât face dovada analizei efective a circumstanțelor cauzei și permite deopotrivă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs. De altfel, așa cum s-a reținut constant, motivarea hotărârii judecătorești ridică o problemă de conținut, și nu de cantitate, esențială fiind valoarea juridică a argumentelor și corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

Pe de altă parte, din perspectiva dreptului material aplicabil, se observă că obligarea recurentei-pârâte la plata dublului avansului încasat în baza promisiunii bilaterale constituie consecința directă a dispunerii rezoluțiunii antecontractului, decurgând din aceasta, ca urmare a neperfectării vânzării din culpa promitentului-vânzător, ceea ce relevă corecta aplicare a art. 1.544 alin. (2) C. civ. la momentul soluționării căii de atac a apelului.

Cu toate acestea, dispoziției instanței de apel de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 732.148,28 euro și a dobânzii legale aferente, pentru perioada 18 noiembrie 2022 și până la data plății, i se opune autoritatea de lucru judecat ce decurge din sentința penală nr. 13 din 22 ianuarie 2025 a Tribunalului Galați, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 556/A din 28 mai 2025 a Curții de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, sub aspectul soluționării laturii civile.

Astfel, în paralel cu prezentul litigiu, între părți s-a derulat și un proces penal, ce a format obiectul dosarului nr. x/121/2023, în cadrul căruia recurenta-pârâtă și asociații acesteia, persoane fizice, au avut calitatea de inculpați, intimata-reclamantă fiind partea vătămată, constituită, totodată, și parte civilă.

Latura civilă a vizat acordarea, cu titlu de despăgubire pentru repararea prejudiciului cauzat prin faptele penale, a aceleiași sume solicitate și în cauza de față; de altfel, dată fiind legătura strânsă între cele două cauze, prin încheierea din 14 ianuarie 2025, judecata recursului

pendinte

a fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului penal, constatându-se, în esență, că pretenția dedusă instanței civile se identifică cu prejudiciul solicitat a fi reparat în procesul penal.

Prin decizia penală nr. 556/A din 28 mai 2025, definitivă, Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, printre altele, a menținut sentința penală nr. 13 din 22 ianuarie 2025 a Tribunalului Galați sub aspectul condamnării inculpatei B. S.R.L. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, cu consecințe deosebit grave, prevăzute de art. 239 C. pen., raportat la art. 256

1

C. pen., fiind majorat cuantumul amenzii penale aplicate inculpatei. De asemenea, în temeiul art. 19 și art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 1.349 alin. (1) și (2), art. 1.357, art. 1.381 și art. 1.382 C. civ., instanța penală a admis acțiunea civilă, fiind obligată inculpata B. S.R.L., în solidar cu ceilalți inculpați, la plata către partea civilă A. S.R.L., a sumei de 732.148,28 euro (la cursul BNR de la data plății) și a dobânzii legale calculate de la 18 noiembrie 2022 până la plata efectivă.

În ceea ce privește obligarea la plata prejudiciului, s-a constatat, în esență, că faptele subsumate infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor au condus la imposibilitatea părții civile A. S.R.L. de a-și valorifica creanța de 732.148,28 euro, reprezentând dublul avansului achitat către B. S.R.L. în temeiul antecontractului de vânzare dintre părți.

Nu prezintă relevanță faptul că în dosarul penal acordarea sumei de 732.148,28 euro și a dobânzii legale aferente reprezintă o consecință a infracțiunii de abuz de încredere în fraudarea creditorilor reținute în sarcina societății B. S.R.L., căreia i se circumscriu fapte ulterioare încheierii antecontractului și momentului la care părțile ar fi trebuit să semneze contractul final de vânzare; dimpotrivă, ceea ce interesează este că, în ambele cauze, civilă și penală, intimata-reclamantă a solicitat să îi fie plătită aceeași sumă, reprezentând dublul avansului achitat în temeiul antecontractului dintre părți.

Inculpata B. S.R.L. nu a recurat decizia curții de apel pronunțată în dosarul penal, iar soluția pronunțată de Secția Penală a Înaltei Curți asupra recursurilor în casație introduse de inculpații persoane fizice, asociați ai societății, nu modifică decizia definitivă a curții de apel sub aspectul condamnării inculpatei B. S.R.L. și al admiterii acțiunii civile, cu consecința obligării recurentei-pârâte din prezenta cauză la plata prejudiciului cauzat ca urmare a infracțiunii, aceste dispoziții fiind menținute.

Din interpretarea dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. rezultă că hotărârea de condamnare are autoritate de lucru judecat deplină, nu numai cu privire la existența faptelor și a persoanelor care le-au săvârșit, dar și asupra legăturii de cauzalitate și a prejudiciului, în măsura și în limitele soluționării acțiunii civile. Fiind definitivă, are și caracter executoriu, potrivit art. 550 alin. (1) C. proc. pen., inclusiv în ceea ce privește latura civilă.

Așadar, sub aspectul soluționării laturii civile și al obligării recurentei-pârâte la plata sumei de 732.148,28 euro la care se adaugă dobânda legală calculată de la 18 noiembrie 2022 până la data plății, se reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, fiind incidente dispozițiile art. 431 C. proc. civ.

Se constată, în acest context, că intimata-reclamantă se află deja în posesia unei hotărâri definitive, ce constituie titlu executoriu și împotriva recurentei-pârâte, pentru suma de 732.148,28 euro și dobânda legală aferentă, calculată pe o anumită perioadă, ce reprezintă chiar pretenția, în sens de obiect material, dedusă judecății în litigiul

pendinte.

Mai mult, așa cum a rezultat din declarațiile verbale făcute de reprezentanții convenționali ai părților în fața instanței de recurs, suma stabilită cu titlu de prejudiciu în dosarul penal a fost plătită. Din această perspectivă, capătul de cerere al acțiunii vizând dublul avansului plătit în temeiul promisiunii bilaterale, în cuantum de 732.148,28 euro, a rămas fără obiect, prejudiciul fiind deja reparat, la fel cum a rămas în parte lipsit de obiect și capătul de cerere privind dobânda legală aferentă, în limita sumei calculate pentru perioada 18 noiembrie 2022 și până la data plății, ceea ce impune reformarea deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind motivul de recurs de ordine publică invocat din oficiu, justificat de efectele pe care hotărârile pronunțate în dosarul penal nr. x/121/2023 le produc în prezenta pricină, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată în ceea ce privește pretențiile reprezentând debit principal în cuantum de 732.148,28 euro și dobânda legală aferentă, calculată de la 18 noiembrie 2022 și până la data plății.

În rejudecare, instanța de apel va da eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, față de hotărârea penală definitivă prin care recurenta-pârâtă a fost obligată la plata sumelor menționate, urmând a avea în vedere că nu se poate obține o dublă reparație pentru același prejudiciu.

Cât privește capătul accesoriu privind acordarea dobânzii legale, a fost menținută dispoziția instanței de apel de obligare a recurentei-pârâte la plata dobânzii legale aferente debitului, de la data de 9 iulie 2021 și până la 17 noiembrie 2022, care, de altfel, nici nu a fost contestată în recurs.