ÎCCJ, decizie (scj.ro #155131)

Antecontract de vânzare-cumpărare. Neîndeplinirea obligației de încheiere a actului. Acțiune în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic promovată ulterior obținerii de despăgubiri în cadrul unui proces penal. Aplicarea principiului

electa una via non datur recursul ad alteram

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații

Index alfabetic : antecontract de vânzare-cumpărare

proces penal

despăgubiri

autoritate de lucru judecat

C.civ., art. 1073 - 1075

Raportul juridic de obligații, indiferent de izvorul sau natura sa, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să execute prestația pe care o datorează, executarea obligațiilor putându-se realiza în două modalități: executarea directă sau în natură și executarea indirectă sau prin echivalent bănesc. Așadar, titularul unei creanțe nu are deschise, în valorificarea aceluiași drept, ambele forme de reparație.

Astfel că, după ce a obținut recunoașterea pe cale jurisdicțională a dreptului la despăgubiri (pentru neexecutarea directă a obligațiilor născute din antecontractul de vânzare-cumpărare) în cadrul unui proces penal, în care promitentul-vânzător a avut calitatea de inculpat, reclamantul, ca promitent-cumpărător, nu mai poate obține și o executare în natură a aceluiași antecontract, prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic. Optând să alăture acțiunea civilă celei penale, înseamnă că promitentul-cumpărător a renunțat la principiul repartiției de competență între instanța civilă și cea penală și trebuie să se supună autorității de lucru judecat a hotărârii penale, care a tranșat asupra despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a neexecutării antecontractului de vânzare-cumpărare. În felul acesta, creanța inițială a reclamantului având ca obligație corelativă a debitorului perfectarea contractului de vânzare-cumpărare (executarea directă, în natură) se convertește într-o altă creanță, care constă în suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării.

Secția I civilă, decizia nr. 1193 din 12 iunie 2019

Prin sentința  nr. 648 din 25.09.2017, Tribunalul Dolj, Secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul teren situat în comuna Malu Mare, în suprafață de 467 mp, pe care se află edificată o construcție cu destinația de locuință, P+M, precum și radierea dreptului de proprietate al pârâților din cartea funciară, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că nu poate valida convenția părților întrucât pronunțarea unei hotărâri în sensul solicitat are ca premisă întrunirea tuturor condițiilor de valabilitate a contractului, exceptând pe cea a formei.

S-a constatat însă că, la momentul soluționării cauzei, așa cum reiese din extrasul de carte funciară de informare nr. 97748 din 26.07.2016, dar și din considerentele deciziei penale (prin care a fost finalizat procesul în care reclamantul a avut calitatea de parte vătămată față de infracțiunea de înșelăciune săvârșită de B.), imobilul ce a format obiectul antecontractului este grevat de interdicțiile de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, alipire, demolare, restructurare, amenajare, construire înscrise în favoarea creditoarei X. Bank S.A., ca urmare a încheierii de către pârâtul B. a contractului de credit nr. x4 din 14.05.2009 și a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. x8 din 14.05.2009.

Cum nu există acordul creditoarei pentru înstrăinarea imobilului, instanța nu poate valida convenția încheiată de reclamant cu pârâtul B., nefiind îndeplinită o condiție de valabilitate a contractului la care părțile s-au

obligat.

Mai mult, instanța a reținut că, prin validarea convenției în prezenta cauză, s-ar ajunge la o dublă reparație a prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a neîncheierii în formă autentică a contractului, având în vedere că acesta a obținut în cadrul procesului penal, suma de 76.000 euro, reprezentând prețul achitat pentru imobil.

Prin decizia nr. 472 din 13.02.2018 Curtea de Apel Craiova, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.

Recursul a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia nr. 3082 din 20.09.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație, Secția I civilă.

Prin decizia nr. 805 din 17.04.2019 pronunțată de aceeași instanță, a fost admisă cererea de revizuire împotriva deciziei nr. 3082 din 20.09.2018, admis în principiu recursul reclamantului împotriva deciziei nr. 472 din 13.02.2018 a Curții de Apel Craiova, Secția I civilă și acordat termen pentru judecarea recursului.

Conform memoriului de recurs formulat, se constată că reclamantul a invocat incidența motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ, susținând greșita aplicare a dispozițiilor art. 1073-1075 C. civ., precum și a principiului

electa una via non datur recursus ad alteram.

S-a arătat că în mod eronat instanța de apel a apreciat că prin constituirea ca parte civilă în dosarul penal și obținerea de despăgubiri de la promitentul-vânzător (inculpat în procesul penal) înseamnă că a fost satisfăcută creanța reclamantului, iar alegea acestei căi de dezdăunare nu mai dă posibilitatea executării în natură a obligației asumate prin antecontract.

În realitate, instanța penală nu s-a pronunțat asupra cererii cu caracter principal formulată pe latură civilă de către reclamant, aceea de a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Așadar, nicio instanță  nu a cercetat pe fond, în mod definitiv aspectul legat de obligația pârâtului de a transmite proprietatea bunului ce a făcut obiectul antecontractului.

Totodată, constituirea ca parte civilă în procesul penal nu reprezintă o satisfacere a creanței cât timp executarea laturii civile a hotărârii penale este imposibilă, ceea ce înseamnă că recurentul are un titlu doar scriptic, fără posibilitatea de a avea loc o dezdăunare reală întrucât intimatul-pârât are foarte mulți creditori, inclusiv creditori privilegiați.

Faptul că nu a fost criticată în dosarul penal omisiunea instanței de a se pronunța asupra cererii de executare în natură a obligației nu înseamnă că a fost aleasă o cale de executare diferită, câtă vreme o asemenea executare nu poate fi realizată efectiv.

Nicio instanță nu a dispus rezoluțiunea antecontractului și nu s-a pronunțat cu privire la posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate de la pârât la reclamant.

Este greșit, de asemenea, argumentul conform căruia hotărârea penală s-ar impune cu putere de lucru judecat întrucât instanța penală nu a stabilit că reclamantul nu ar mai putea obține decât despăgubiri, aceasta fiind o evidentă adăugare la considerentele hotărârii penale.

S-a arătat și că daunele din sentința penală nu reprezintă nici pe departe echivalentul prejudiciului încercat de reclamant deoarece suma la plata căreia a fost obligat pârâtul nu ar mai permite în prezent achiziționarea unei case.

Doar în ipoteza în care recurentul ar fi obținut suma menționată în hotărârea penală, prin punerea în executare a acesteia, s-ar fi putut susține că respectiva hotărâre are putere de lucru judecat și nu mai poate fi urmată calea acțiunii civile prin intermediul căreia să se ceară pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte  constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Este lipsită de temei susținerea recurentului conform căreia instanța de apel ar fi nesocotit, prin soluția pronunțată, dispozițiile art. 1073 – 1075 C.civ. referitoare la executarea silită a obligației de a face, precum și principiul

electa una via

, atunci când a apreciat că nu mai poate pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, câtă vreme reclamantul a obținut despăgubiri pentru neexecutarea antecontractului în procesul penal în care promitentul-vânzător a avut calitatea de inculpat (pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de înșelăciune, inclusiv la adresa recurentului din prezenta cauză).

Astfel, optând să alăture acțiunea civilă celei penale, înseamnă că reclamantul din prezenta cauză a

renunțat la principiul repartiției de competență între instanța civilă și cea penală și ca atare, trebuie să se supună autorității de lucru judecat a hotărârii penale, care a tranșat, pe baza probelor administrate în acea cauză, asupra despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a neexecutării antecontractului de vânzare-cumpărare.

În felul acesta, creanța inițială a reclamantului având ca obligație corelativă a debitorului (intimatul B.) perfectarea contractului de vânzare-cumpărare (executarea directă, în natură) se convertește într-o altă creanță,

care constă în suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării.

Susținerea recurentului conform căreia suma de bani recunoscută cu acest titlu de instanța penală (de 76.000 euro, care a fost prețul vânzării menționat în antecontract) nu ar fi una suficientă, care să acopere integral prejudiciul, nu demonstrează nelegalitatea deciziei din apel care justifică de ce nu poate fi pronunțată, în executarea silită a obligației de a face, o hotărâre care să țină loc de act autentic.

Pe de o parte

, așa cum s-a menționat, pentru că, solicitând în procedura judiciară penală, reparația civilă ca urmare a neexecutării antecontractului, reclamantul a obținut, conform hotărârii penale, o dezdăunare pentru neîndeplinirea obligației de perfectare a actului de către intimatul-pârât, astfel încât nu mai poate solicita și executarea în natură a aceleiași obligații.

Pe de altă parte

, deoarece limitele prejudiciului (întinderea despăgubirii) au fost stabilite prin sentința penală, în urma unei proceduri jurisdicționale, așa încât doar cu înfrângerea autorității de lucru judecat s-ar putea susține că suma stabilită cu acest titlu este una necorespunzătoare și insuficientă.

Acest aspect, cu dezlegarea dată asupra lui de prima instanță penală, a fost contestat de reclamant  (din poziția de parte civilă avută în procesul penal) în calea de atac exercitată împotriva sentinței penale nr. 189/2013 a Tribunalului Dolj, când a pretins că despăgubirile ar trebui să fie în cuantum de 81.000 euro, întrucât prețului plătit, de 76.000 euro, ar trebui să i se adauge diferența cheltuită pentru aducerea în stare de folosință a imobilului.

Or, soluționând apelul împotriva respectivei sentințe penale, instanța a cenzurat această  critică (decizia penală nr. 398 din 24.03.2015 a Curții de Apel Craiova, Secția penală), pe care a găsit-o neîntemeiată întrucât „inculpatul nu poate fi obligat la mai mult decât a primit în cazul producerii unui prejudiciu prin fapta proprie”.

A pretinde pe cale separată, în fața jurisdicției civile, o altă întindere a prejudiciului dedus  din neexecutarea aceleiași obligații, în contextul în care nu se invocă împrejurări noi sau un alt temei al angajării răspunderii – decât acela dedus din neîndeplinirea obligației izvorâte din antecontract -  înseamnă în realitate o nesocotire a autorității de lucru judecat cu care este înzestrată hotărârea penală inclusiv asupra dezlegărilor date pe latura civilă a cauzei și o nesocotire a raportului dintre cele două jurisdicții – penală și civilă – precum și a modalității în care se repercutează și se impun efectele lucrului judecat, atunci când se tinde a se deduce judecății aceleași aspecte cu cele care și-au găsit deja dezlegare într-un prim proces.

- Împrejurarea relevată de către recurent, în sensul că instanța penală nu ar fi soluționat cererea formulată în principal, de pronunțare a hotărârii care să țină loc de act autentic și  nici nu s-a dispus de către vreo instanță rezoluțiunea antecontractului, nu justifică demersul reclamantului din prezenta cauză și nu demonstrează nelegalitatea soluției din apel.

Ceea ce a contestat reclamantul în procesul penal, în calea de atac exercitată împotriva sentinței, n-a fost o asemenea nepronunțare asupra unei executări directe, în natură a obligațiilor, ci dimpotrivă, critica formulată de acesta a vizat doar cuantumul despăgubirilor.

Ca atare, partea nu are deschisă calea unei acțiuni separate în fața instanței civile în care să aducă în dezbatere posibilitatea obținerii unei reparații în natură după ce a obținut reparația prin echivalent a aceleiași obligații (neexecutate) prin hotărârea definitivă a  instanței penale.

În același timp, faptul că nu s-a dispus rezoluțiunea antecontractului nu este un argument suficient și legal pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, întrucât tocmai existența validă a acestei convenții a fost cea care a permis acordarea despăgubirilor (ca formă de executare indirectă), în temeiul obligației inițiale a debitorului (promiterul-vânzător) care nu a fost executată în termenii contractuali stabiliți.

- Tot astfel, aspectul invocat de către recurentul-reclamant, al imposibilității executării sentinței penale pe latura ei civilă, din cauza stării de insolvabilitate a debitorului, nu este de natură să demonstreze caracterul  întemeiat al demersului în fața instanței civile.

Raportul juridic de obligații, indiferent de izvorul sau natura sa conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să execute prestația pe care o datorează, iar această executare a obligațiilor se poate realiza în două modalități: executarea directă sau în natură și executarea indirectă sau prin echivalent bănesc.

Titularul unei creanțe nu are așadar deschise, în valorificarea aceluiași drept, ambele forme de reparație.

Odată obținută o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut creditorului dreptul la valorificarea creanței într-una din modalitățile menționate, s-a epuizat dreptul de opțiune al acestuia (între executarea indirectă și executarea directă) și deci, posibilitatea de a recurge la una din căile procedurale prevăzute de lege cu finalitatea satisfacerii aceleiași creanțe.

De aceea, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

principiului electa una via non datur recursul ad alteram

, atunci când a constatat că, obținând în procesul penal despăgubiri, ca urmare a neexecutării antecontractului și ca formă de reparație prin echivalent, reclamantul nu poate pretinde și executarea în natură a aceleiași creanțe întrucât dreptul de opțiune între cele două forme de executare s-a stins odată cu alăturarea acțiunii civile celei penale și cu soluționarea dată asupra acesteia prin hotărârea penală definitivă care se bucură de efectul  autorității de lucru judecat.

Pretinsele impedimente în legătură cu executarea silită a hotărârii penale se manifestă pe acest plan (în legătură cu identificarea mijloacelor de executare silită, care să facă efectivă creanța), nedând dreptul creditorului să revină asupra opțiunii inițiale și nedeschizând acestuia o altă cale procedurală de sancționare a aceluiași drept.

Constatând așadar că după ce a obținut recunoașterea pe cale jurisdicțională a dreptului la despăgubiri (pentru neexecutarea directă a obligațiilor născute din antecontractul de vânzare-cumpărare) reclamantul ca promitent-cumpărător nu mai poate obține și o executare în natură a aceluiași antecontract, prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală.

Ca atare, criticile deduse judecății au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecință.