ÎCCJ, decizie (scj.ro #211734)

Acțiune având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. Condiții

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Contractul

Index alfabetic: promisiune de vânzare-cumpărare

lipsa semnăturii

consimțământ

C.civ., art. 1179, art. 1669

Posibilitatea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic reprezintă o veritabilă formă de executare silită în natură a obligațiilor asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

Pentru ca instanța să poată pronunța o astfel de hotărâre, se impune să fie îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 1179  C.civ. privind valabilitatea convențiilor precum și cele specifice contractului de vânzare cumpărare prin raportare la dispozițiile art. 1669  alin. (1) C.civ.

Astfel, în ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, trebuie să existe un antecontract valabil încheiat, cu respectarea dispozițiilor legale; antecontractul să fie dovedit potrivit dreptului comun; una din părți să refuze autentificarea actului; reclamantul să-și fi îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract; promitentul-vânzător să fie proprietar al bunului, iar promitentul-cumpărător să nu fie incapabil a dobândi acel bun la data pronunțării sentinței.

În lipsa semnării de către părți a promisiunii de vânzare-cumpărare, condiția primordială referitoare la existența antecontractului nu este îndeplinită, înscrisul prezentat cu acest titlu nefiind valabil încheiat. Aceasta întrucât, conținutul actului nefiind însușit de părți, lipsește o condiție esențială pentru validitatea unui contract, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1179 alin. (1) pct. 2 C.civ., și anume consimțământul.

Prin urmare, cum părțile nu au făcut dovada încheierii unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, solicitarea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este lipsită de fundament.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 831 din 16 mai 2023

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă la data de 10.12.2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., în temeiul art. 1669 și art. 1182, 1183 C.civ., a solicitat instanței, în  principal, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 4, situat în București, identificat cu nr. cadastral x33-C1-U3 înscris în Cartea Funciară nr. x33-C1-U2  a Mun. București, la prețul de 615.407 lei (130.000 euro la cursul din data de 11.07.2019 de 4.7339 lei/euro), și stabilirea unui termen rezonabil de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru plata prețului vânzării de către reclamant.

În  subsidiar, a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 25.200 euro și a sumei de 56.533,50 lei reprezentând valoarea prejudiciului pe care aceștia i l-au cauzat prin continuarea și ruperea, contrar bunei-credințe, a negocierilor privind vânzarea apartamentului nr. 4 situat în București.

I

.

Prin sentința civilă nr.1505 din 13.10.2020, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulata de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C. și a obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, redus.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1560A din data de 10.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins apelul formulat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1505/2020, precum și a încheierilor din datele de 26.05.2020, 29.09.2020, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți B., și C., ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva  încheierii de ședință din data de 13.10.2021 și a deciziei nr. 1560 A/2021, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea hotărârilor atacate și trimiterea dosarului la instanța de apel, în vederea rejudecării cauzei pe fond, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu.

II.1. Motivele de recurs

Invocând cazul de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurentul reclamant a criticat, sub un prim aspect, soluția dată apelului ce a vizat încheierea din data de 29.09.2020 a Tribunalului București, susținând că, în mod vădit nelegal, instanța de apel a reținut ca fiind temeinică măsura primei instanțe de a acorda cuvântul asupra dezbaterilor pe fond, omițând soluționarea cererii de amânare formulate de expertul judiciar.

Respingând apelul ce viza încheierea din data de 29.09.2020, instanța de apel a reținut în mod eronat că el, reclamantul, nu a suferit nicio vătămare a drepturilor procesuale câtă vreme prin motivarea cererii de apel nu a arătat care era utilitatea expertizei evaluatorii în dezlegarea cauzei.

Recurentul susține, însă, că, prin cererea de apel a invocat încălcarea principiilor dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil, contradictorialității, disponibilității, precum și a dreptului de a pune concluzii asupra cererii de amânare formulate de expert, fiind evident că drepturile sale procesuale au fost vătămate prin soluționarea cauzei la fond mai înainte de depunerea raportului de expertiză, fără a se soluționa cererea de amânare formulată de expert și în condițiile în care instanța a revenit asupra probei cu expertiza, încuviințate anterior, revenire care s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 259 C.proc.civ.

Recurentul consideră că instanța de apel ar fi trebuit să constate existența chiar a unei nulități absolute rezultate din încălcarea principiului contradictorialității pentru că, în lipsa lui, a reclamantului, prima instanță trebuia să dispună citarea acestuia cu privire la ridicarea din oficiu a incidentului privind revenirea asupra probei cu expertiza. Or, nerespectarea prevederilor privind citarea atrage nulitatea absolută, independent de existența, ori inexistența unei vătămări.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 175 C.proc.civ., potrivit cărora „Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia" instanța de apel a reținut în mod eronat lipsa vătămării reclamantului, vătămarea rezultând cu evidență din imposibilitatea susținerii concluziilor asupra demersului de revenirea asupra probei dispus de instanță precum și din imposibilitatea susținerii concluziilor asupra fondului cauzei. Prin urmare, recurentul consideră că, în raport de dispozițiile art. 179 alin. (3) C.proc.civ., se impunea anularea încheierii atacate precum și a tuturor actelor de procedură ulterioare care în mod esențial sunt legate de încheierea din data de 29.09.2020.

În cadrul recursului ce vizează încheierea din data de 13.10.2021, recurentul a invocat nemotivarea soluției de respingere a probelor pe care le-a propus.

În concret, a arătat că, prin această încheiere, instanța de apel, având în vedere criticile de ordin procedural invocate în cuprinsul motivelor de apel cu privire la revenirea asupra probei cu expertiza încuviințată, a admis doar proba cu mijlocul material de probă constând în CD-ul depus la dosarul cauzei, care cuprindea înregistrarea ședinței de judecată de la ultimul termen acordat în fața primei instanțe, respingând celelalte probe solicitate, ca neutile soluționării cauzei.

În opinia recurentului, această dispoziției este greșită și, în același timp, nemotivată, în sensul că instanța de apel nu a prezentat procesul logico-juridic prin care a ajuns la soluția respingerii probelor propuse prin cererea de apel.

Or, lipsa motivării constituie o încălcare a dreptului la apărare prin faptul că justițiabilul nu are cunoștință de premisele pe care s-a întemeiat hotărârea pronunțată, astfel încât el este nevoit să presupună argumentele ce stau în spatele hotărârii, iar mai apoi să atace aceste presupuse argumente.

Instanța de apel, observând lipsa prezentării argumentelor în privința respingerii probelor, a încercat să remedieze acest viciu procedural prin considerentele hotărârii de dezînvestire a instanței.

Având în vedere momentul procedural la care a intervenit această justificare a respingerii probelor, recurentul a solicitat să se constate că, odată ce instanța a reținut cauza spre pronunțare, nu mai putea reveni asupra conținutului încheierii din 13.10.2021, în sensul completării ei, etapa cercetării procesului fiind finalizată, motivarea făcută prin hotărârea din 10.11.2021 neputând remedia acest viciu procedural.

Invocând încălcarea art. 233 alin. 1 lit. j și a art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., recurentul a solicitat să se constate nulitatea încheierii din data de 13.10.2021.

Revenind la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1560, recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat normele procedurale referitoare la admisibilitatea și aprecierea probelor, încălcare ce atrage sancțiunea nulității.

În acest sens a arătat că, prin cererea de apel a solicitat încuviințarea probei prin mijloace materiale de probă reprezentate de CD-ul cu înregistrarea ședinței de judecată din 29.09.2020, încuviințarea probei cu înscrisurile deținute de Societatea Profesională Notarială X. privind încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce face obiectul prezentului dosar și încuviințarea probei testimoniale.

Curtea de apel a respins nemotivat atât proba testimonială, cât și proba cu înscrisurile deținute de Societatea Profesională Notarială X.

Prin hotărârea de dezînvestire a instanței, s-a încercat justificarea respingerii acestor cereri de propunere de probe, justificare care însă nu se poate pune în concordanță cu dispozițiile Codului de procedură civilă.

Astfel, în privința probei cu emiterea adresei privind înscrisurile de la biroul notarial, instanța de apel, în paragraful 4 de la pagina 20, se rezumă doar la enunțul „a fost respinsă, ca neutila, de instanța de apel la termenul de judecată al apelului din 13.10.2021" însușindu-și pe deplin argumentele primei instanțe care și ea, la rândul său, a respins această probă.

Instanța de apel s-a rezumat doar la enunțarea argumentelor primei instanțe, aspect total greșit din pricina faptului că instanța de control judiciar nu este scutită de obligația de a examina probele invocate, chiar și în momentul în care își însușește demonstrația judiciară din hotărârea examinată, instanța de apel fiind ținută să coreleze motivarea hotărârii cu criticile susținute prin motivele căii de atac.

Pe lângă acest lucru, chiar dacă s-ar accepta posibilitatea ca instanța de apel să își motiveze decizia numai pe baza celor cele reținute de prima instanță, însuși raționamentul de respingere a probelor al primei instanțe este eronat.

Astfel, în privința probei cu adresa la Biroul Notarial X instanța a considerat că aceasta ar însemna de fapt o veritabilă probă cu martori, raționament care nu poate fi admis având în vedere caracteristicile probei cu martori dar și faptul că  nu s-a solicitat ca prin această probă chiar angajatul Biroului Notarial X. să ofere un răspuns cu privire la intervenirea unui acord de voințe între părți, ci doar depunerea înscrisurilor privind încheierea actului de vânzare ce se aflau în posesia respectivei societăți profesionale notariale.

Chiar dacă, prin absurd s-ar considera că această probă ar fi într-adevăr o probă testimonială, nici în această situație nu se poate admite respingerea ei.

Instanța și-a fundamentat soluția de respingere ca inutilă a acestei probe pe dispozițiile art. 309 alin. (2) și 310 C.proc.civ., însă, conform art. 310 alin. (2) constituie început de dovadă scrisă și înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care i-a atestat conținutul ca fiind corespunzător declarației părții.

Or, în speță, există exact această ipoteză, antecontractul de vânzare-cumpărare fiind întocmit potrivit voinței părților, însă nesemnarea lui a fost rezultatul răzgândirii intimaților.

Având în vedere același raționament, corect din punct de vedere procedural, și proba testimonială propusă prin cererea de apel trebuia acceptată de către instanța de apel, existând un început de dovadă scrisă și anume antecontractul de vânzare-cumpărare, astfel fiind posibilă dovedirea unui act juridic și prin mijlocul declarației martorilor.

Totodată, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 479 C.proc.civ. potrivit cărora „instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu. (2) instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanța, în cazul în cart consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)."

Recurentul a subliniat că toate cele expuse mai sus vizează o problemă de legalitate în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., respingerea probelor de către instanța de apel fiind făcută în mod eminamente arbitrar și nemotivat.

Instanța a respins probele care duceau la dovedirea unui fapt esențial, anume întâlnirea acordului de voințe al părților și existența negocierilor, iar mai apoi a respins pretențiile formulate pe motivul că nu au fost probate chiar aceste fapte esențiale, acestea fiind și motivele determinante ale respingerii cererii de apel.

În privința respingerii probelor propuse, instanța  a avut în vedere numai capătul de cerere prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare, omițând capătul subsidiar prin care s-a solicitat angajarea răspunderii delictuale a intimaților.

Or, tocmai pentru justa soluționare a capătului subsidiar erau necesare probele propuse.

Instanța de judecată era obligată la examinarea probatoriul propus în concordanță cu toate cererile formulate de reclamant, iar nu doar la o singură cerere, aspect ce a condus la limitarea probatoriului.

Din cauza lipsei probatoriului, instanța de apel, pentru a-și putea motiva hotărârea, a recurs la presupuneri personale lăsându-se influențată de intuiție, și a procedat la calificarea situației de fapt prin simple presupuneri și intuiții fără a pune în discuția părților acest aspect pentru a putea oferi explicațiile necesare.

Or, acest mod de abordare a speței este contrar prevederilor art. 264 alin. (1) C.proc.civ. „instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor" la stabilirea situației de fapt nefiind avută în vedere o corelare logică a probelor.

Subsumat unui alt motiv de recurs, reclamantul a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului

tantum devolutum quantum apellatum

, a principiului

non reformatio in peius

și a principiul autorității de lucru judecat.

Cu referire la încălcarea  principiului tantum devolutum quantum apellatum, recurentul a arătat că, în condițiile în care nici el și nici pârâții nu au criticat reținerea instanței de fond cu privire la încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1295/11.06.2019 asupra apartamentului nr. 4 situat în București, instanța de apel nu putea statua peste cele reținute de prima instanță și, prin urmare, nu putea ajunge la concluzia că, de fapt, nu a fost încheiat un astfel de antecontract.

Recurentul consideră că instanța de apel a încălcat art. 479 alin. (1) C.proc.civ., aceasta neputând depăși cadrul fixat prin cererea de apel, iar pronunțarea asupra încheierii ori lipsa încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1295/11.06.2019 reprezintă un aspect ce excedează cererii de apel.

Cu referire la încălcarea  autorității de lucru judecat, recurentul a susținut că o consecință firească a efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a apelat este aceea că aspectele reținute de prima instanță, neapelate prin cererea de apel, intră în puterea de lucru judecat, conform art. 430 alin. (4) C.proc.civ.

Prin neapelarea unor aspecte tranșate de prima instanță, acestea dobândesc autoritate de lucru judecat.

Acest efect principal al hotărârii judecătorești face ca, odată dobândită autoritatea de lucru judecat, să nu se mai poată recalifica ori rejudeca aspectele statuate prin hotărârea primei instanțe.

În sfârșit, cu privire la încălcarea  principiului

non reformatio in peius

, reglementat de art. 481 C.proc.civ., recurentul a arătat că părții care a declarat apel nu i se poate crea o situație mai grea decât prin hotărârea atacată.

În speță, înrăutățirea  situației rezultă din faptul că, prin hotărârea primei instanțe s-a reținut că între părțile litigante a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare, în baza căruia reclamantul avea la îndemână o cale legală de a aduce la îndeplinire obligațiile stipulate în el, având atât un fundament oferit de lege, cât și un fundament factual, dar instanța de apel, deși nu a fost învestită cu nicio critică pe acest aspect, formulată de către partea adversă, a reținut că, de fapt, nu a intervenit nicio promisiune și chiar mai mult, nici măcar nu au avut loc negocieri cu privire la vânzarea imobilului.

Prin reținerea instanței de apel a neîncheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1295/11.06.2019, reclamantului i s-a anihilat orice posibilitate de a obține executarea obligațiilor intimatului.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a susținut că instanța de apel, prin încălcarea normelor de drept material, a procedat în mod nelegal la respingerea cererii principale, apreciind că nu s-a făcut dovada negocierii și nici a întâlnirii acordului de voințe asupra operațiunii de vânzare a imobilului situat în nr. 4 situat în București.

În considerentele hotărârii atacate, curtea reține în mod eronat că între părți nu s-a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare, argumentându-și opinia prin faptul că, în lipsa semnăturii promisiunii în fața notarului public, nu se poate considera că acest contract a fost încheiat.

Din cele statuate de instanță rezultă că o astfel de convenție ar trebui să fie încheiată în formă autentică pentru a fi valabilă, or, promisiunea de vânzare-cumpărare reprezintă o varietate de contract preparatoriu ce implică obligația asumată de ambele părți de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare.

Conform art. 1244 C. civ. „în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale cure urmează a fi înscrise în cartea funciară."

Având în vedere că printr-o promisiune de vânzare părțile se obligă la încheierea în viitor a contractului de vânzare, și nu la transferul dreptului de proprietate, acest contract este guvernat de principiul consensualismului potrivit căruia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice.

Astfel, prin simplul refuz al intimaților de a semna în fața notarului public promisiunea de vânzare-cumpărare nu se poate ajunge la concluzia că acest contract nu a fost niciodată încheiat.

În privința problematicii enunțării în cuprinsul promisiunii a contului bancar în care reclamantul urma să transfere valoarea avansului aferent prețului vânzării, instanța de apel a apreciat că această omisiune echivalează cu lipsa unui element esențial al contractului, fără de care nu se poate admite că intimații și-ar fi asumat calitatea de promitenți vânzători.

Conform art. 1279 alin. (1) C.civ. „Promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea."

Având în vedere că părțile urmăreau încheierea unui contract de vânzare, elementele esențiale ale contractului sunt: identificarea bunul a cărui proprietate urmează a fi transferată și prețul transferului de proprietate. Contul bancar în care urma a fi transferat avansul reprezintă un element neesențial pentru validitatea promisiunii, deoarece contractul putea fi executat și în lipsa menționării exprese a acest cont.

Din această perspectivă, recurentul a solicitat să se constate interpretarea greșită a art. 1244 și a art. 1279 C.civ. prin care Curtea a reținut în mod eronat că între părți nu a fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, a susținut că instanța a respins în mod greșit capătul de cerere privitor la angajarea răspunderii civile delictuale considerând că textele art. 1183 raportat la art. 1357 C.civ. sau ale art.1170, 1279, 1169 C.civ. nu își găsesc aplicabilitatea în speța de față.

Instanța a apreciat că între părți nu a intervenit acordul cu privire la vânzare, dar totodată și faptul că părțile s-au prezentat la Biroul Notarial X. Prezența lor în data de 11.06.2019 a fost alimentată chiar de negocierile purtate anterior acestui moment, dorind sa încheie contractul prefigurat în etapa negocierilor. Dacă s-ar admite raționamentul instanței că între părți nu au fost purtate negocieri, acestea nu ar mai fi fost prezente la data de 11.09.2019 la SPN X. Faptul că nu a fost semnată promisiunea de vânzare-cumpărare s-a datorat simplului motiv al dezicerii intimaților.

Odată ce a fost stabilită o întâlnire la un birou notarial, după ce s-au pus de comun acord asupra elementelor esențiale ale contractului ce urma a fi încheiat, nesemnarea actului deja prefigurat este o dovadă clară a ruperii negocierilor cu rea-credință.

Recurentul a invocat dispozițiile art. 1170 C.civ. și a susținut că angajarea într-o negociere precontractuală fără intenția reală de a încheia un contract este contrară obligației de negociere cu bună-credință,

Este total eronată reținerea ca nedovedită a relei-credințe a intimaților, aceasta reieșind expres din refuzul de a semna promisiunea de vânzare-cumpărare la data de 11.06.2019.

Astfel reiese că în mod eronat instanța de apel a reținut neaplicarea art. 1170 și art. 1183 C.civ.

II.2. Apărările formulate în cauză.

Intimații C. și B. au formulat întâmpinare la recurs, solicitând, pe cale de excepție, constatarea nulității acestuia, în temeiul art. 489 alin. 2 C.proc.civ., întrucât, în opinia sa, criticile formulate de recurent nu pot fi subsumate cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ.

Pe fondul cauzei, au susținut că în mod corect instanța de apel a reținut temeinicia și legalitatea măsurii dispuse de prima instanță, deoarece, în cuprinsul încheierii de ședință din data de 29.09.2020, s-a consemnat în mod cronologic modalitatea desfășurării ședinței de judecată de la fondul cauzei, etapele parcurse până la încheierea cercetării judecătorești și a dezbaterilor.

Așadar, rezultă indubitabil faptul că prima instanță nu a omis să soluționeze cererea de amânare formulată de expertul judiciar înainte de a acorda cuvântul asupra dezbaterilor pe fondul cauzei, deoarece judecătorul fondului - anterior încheierii cercetării judecătorești - a revenit asupra probei cu expertiza tehnică, în sensul că această probă nu se va mai administra.

Prin urmare, atât timp cât Tribunalul a hotărât că acesta probă nu se va mai administra, cererea de amânare formulată de către expertul judiciar a rămas fără obiect, soluționarea sa fiind lipsită de interes.

Sub un alt aspect, intimații consideră că instanța de apel a reținut temeinic și legal faptul că judecătorul fondului, în raport de considerentele reținute în hotărârea pronunțată, nu a interpretat greșit nici probele existente la dosarul de fond și nici dispozițiile art. 1279 și 1669 C.civ.

Au subliniat că, cel puțin pârâta C. nu a purtat niciodată nici discuții, nici negocieri cu reclamantul cu privire la vânzarea dreptului său de proprietate asupra apartamentului în cauză, neexistând niciodată un acord de voință din partea sa cu privire la vânzarea acestuia.

Cu atât mai mult, între intimată și reclamant nu a existat un acord de voință în sensul vânzării imobilului la prețul de 130.000 euro.

Intimații au mai solicitat să se constate că nici dispozițiile art. 1279 alin 1 C.civ. nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, instanța de fond neputând să îi oblige să accepte un preț al vânzării impus de cumpărător, respectiv reclamantul din prezenta cauză. Astfel, eșuarea negocierii contractului, în sensul că părțile nu s-au pus de acord cu privire la elementele lui esențiale, în cazul de față – prețul, conduce la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de alin. 2 al art. 1182 C.civ., ceea ce nu poate determina încheierea lui, iar neexistând în acest caz un dezacord asupra elementelor secundare, întrucât prețul contractului este un element esențial al contractului, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1182 alin 3 C.civ., în sensul că „instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților".

Cu referire la solicitarea recurentului ca pârâții să fie obligați în solidar la plata sumei de 25.000 euro și a sumei de 32.777,70 lei cu titlu de prejudiciu, intimata a solicitat să se constate că instanța de apel a pronunțat, de asemenea, o soluție temeinică și legală, menținând soluția judecătorului de fond deoarece, pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă a pârâților, în temeiul textului de lege invocat de reclamant, ar trebui îndeplinită condiția imperativă prevăzută de lege în acest sens, respectiv îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 1357 alin 1 C.civ., referitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, or, în prezenta cauză nu se poate vorbi de existența niciunei condiții, sens în care nu pot fi incidente prevederile textului de lege invocat de reclamant.

II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II.3.1.

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă C. prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. 1 lit. d C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit alin. 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 C.proc.civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 489 alin. 2 C.proc.civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ. Așadar, pentru a opera nulitatea recursului în condițiile textului legal mai sus citat, este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susțineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C.proc.civ.

Prin urmare, sancțiunea privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. 1 pct. 1 – 8 C.proc.civ., și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamantul A., din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri generice cu privire la încălcarea de către instanța de apel a unor norme de drept material și a unor reguli de procedură, precum și referiri ample la materialul probator administrat și la modul în care instanța de apel a interpretat sau ar fi trebuit să interpreteze probele, aspecte care, în mod evident nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, totuși, există și critici concrete de nelegalitate care pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., în limitele cărora poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.

Astfel, recurentul a invocat încălcarea de către instanța de apel a obligației de a-și motiva cererea de respingere a probatoriilor, încălcarea unor principii ce guvernează procesul civil, a normelor de procedură referitoare la admisibilitatea și aprecierea probelor, precum și încălcarea unor norme de drept material, toate aceste susțineri putând fi analizate în recurs, din perspectiva cazurilor de casare mai sus menționate.

În consecință, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C.proc.civ., va respinge ca nefondată excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.3.2.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul reclamant și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte  constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Verificarea legalității hotărârii instanței de apel face absolut necesară relevarea împrejurărilor de fapt și de drept esențiale în prezentul litigiu, astfel cum au fost ele stabilite de către instanțele de fond.

În acest sens, Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat, în principal, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare a apartamentului nr. 4, situat în București și stabilirea unui termen rezonabil de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru plata prețului vânzării de către reclamant, iar, în subsidiar, obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 25.200 euro și a sumei de 56.533,50 lei reprezentând valoarea prejudiciului cauzat prin continuarea și ruperea, contrar bunei-credințe, a negocierilor privind vânzarea apartamentului mai sus menționat.

Prin sentința pronunțată la fond, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe reclamant la plata către pârâți a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, la data de 10.12.2019, între reclamant și pârâți a intervenit antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1295/11.06.2019  de  SPN X, prin care pârâții, în calitate de promitenți-vânzători, s-au obligat să vândă reclamantului, în calitate de promitent-cumpărător, apartamentul nr. 4 situat în București, cu prețul de 130.000 de euro.

În art. 6 din  antecontract, părțile au inserat  mențiunea conform căreia prețul convenit de comun acord, de 130.000 euro, se va achita după cum urmează: un avans de 5.000 euro, în termen de 5 zile de la data autentificării antecontractului menționat, iar restul de 125.000 euro, va fi achitat de către reclamant pârâților, parte în numerar, parte prin virament bancar, la data semnării contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, respectiv la data de 11.07.2019, ora 12.

Deși termenul stabilit de către părțile litigante în vederea  încheierii contractului de vânzare în formă autentică, respectiv 11.07.2019, s-a împlinit, din probele administrate a rezultat că nici reclamantul și nici pârâții nu s-au prezentat la data menționată, la sediul biroului notarial, astfel că, în raport de dispozițiile art. 1669 și 1279 C.civ., instanța a constatat că ambele părți sunt vinovate pentru neîncheierea contractului de vânzare – cumpărare în formă autentică, în speță existând refuzul nejustificat atât al reclamantului, cât și al pârâților de a-și îndeplini obligațiile asumate prin antecontract.

Astfel, pe lângă refuzul debitorului promisiunii de a încheia contractul proiectat, s-a reținut și faptul că reclamantul, în calitate de creditor (promitent-cumpărător) al promisiunii de vânzare cumpărare nu și-a îndeplinit propriile obligații decurgând din promisiune încheiată, respectiv obligația esențială de a achita avansul de preț, în sumă de 5.000 euro, în termen de 5 zile de la data autentificării antecontractului menționat, și nici restul de 125.00 euro, la data semnării contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, respectiv data de 11.07.2019, ora 12, potrivit art. 6 din  antecontract.

Cu privire la capătul subsidiar de cerere, privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantului prin continuarea și ruperea, contrar bunei credințe, a negocierilor privind vânzarea apartamentului în discuție, tribunalul a reținut că acesta a fost întemeiat pe răspunderea delictuală a pârâților, decurgând din fapta ilicită de a rupe negocierile în vederea încheierii contractului de vânzare în formă autentică, în mod intempestiv și neavenit, faptă ce a fost de natură a-l prejudicia pe reclamat.

Or, în condițiile în care între părțile litigante a intervenit antecontractul de vânzare, antecontract din care s-a născut obligația contractuală a părților de a încheia în formă autentică contractul de vânzare proiectat, având natura juridică a obligației de a face, Tribunalul a apreciat că răspunderea pârâților pentru neîncheierea actului în formă autentică este una contractuală, potrivit art. 1279 alin. 2 raportat la art.1350 alin. 3 C.civ., iar nu delictuală, conform  art.1357 C. civ.

În consecință, capătul subsidiar de cerere a fost respins ca neîntemeiat, instanța de fond reținând, în plus, că părțile litigante au depășit faza negocierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, în condițiile în care, prin încheierea promisiunii bilaterale de vânzare, acestea au determinat deja, cu caracter definitiv, obiectul contractului proiectat de vânzare, respectiv bunul imobil și prețul vânzării proiectate, așa cum dispun prevederile art.1279 alin.1 C.civ..

Prin urmare, nu se poate susține faptul că neprezentarea pârâților la notariat în vederea încheierii contractului proiectat prin promisiunea de vânzare cumpărare ar reprezenta o rupere a negocierilor, care prin ipoteză, reprezintă o etapă anterioară încheierii contractului și care are ca obiect încercarea de realizare a unui acord de voință al părților cu privire la elementele esențiale ale contractului.

Pe de altă parte, în speță nici nu se poate reține fapta ilicită a părților, în condițiile în care nu numai aceștia nu s-au prezentat la notariat, ci nici reclamantul. În consecință, lipsind condițiile răspunderii civile contractuale reprezentate de fapta ilicită și vinovăția pârâților, tribunalul a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere subsidiar formulat de către reclamant.

Declarând apel împotriva hotărârii instanței de fond dar și a încheierilor din data de 26.05.2020, respectiv, 29.09.2020, reclamantul a susținut, în esență, că, prima instanță a acordat cuvântul asupra dezbaterilor pe fondul cauzei, omițând să soluționeze cererea de amânare formulată de expertul judiciar desemnat în cauză și, totodată, înainte de a administra proba cu expertiza ce fusese încuviințată în dosar, că prima instanță a revenit asupra probei cu expertiza după închiderea cercetării judecătorești și cu încălcarea dispozițiilor art. 259 C.proc.civ. și că, interpretând în mod greșit probele și dispozițiile art. 1170, 1183, 1279, 1357 și pe cele ale art. 1669 C.civ., prima instanță a pronunțat o hotărâre greșită prin care a dispus respingerea celor două capete de cerere ale acțiunii.

Prin decizia pronunțată în apel, Curtea de Apel București a respins calea de atac promovată de reclamant, menținând ca legale și temeinice atât hotărârea primei instanțe, cât și măsurile dispuse prin încheierile din 26.05.2020 și 29.09.2020.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin revenirea asupra probelor admise inițial, Tribunalul nu a produs nicio vătămare drepturilor procesuale ale reclamantului, câtă vreme acestea nu mai erau utile cauzei iar instanța și-a motivat dispoziția, neputând fi primite nici susținerile potrivit cărora instanța ar fi procedat la soluționarea cauzei fără a se pronunța asupra cererii de amânare formulate de expert, câtă vreme o astfel de amânare nici nu se mai justifica în condițiile în care instanța revenise asupra probei cu expertiza, apreciind că ea nu mai este necesară în cauză.

Pe fondul apelului, instanța devolutivă, analizând întregul material probator administrat, a reținut că, în realitate, părțile nu au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, înscrisul depus la dosar și invocat cu acest titlu de către reclamant reprezentând doar un draft al antecontractului care, însă, nu a fost semnat niciodată de părți și, prin urmare, nu a dat naștere la niciun fel de obligații în sarcina acestora cu privire la încheierea în formă autentică, în viitor, a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, împrejurare față de care, soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de autentic de vânzare-cumpărare a imobilului a fost menținută.

Curtea de Apel a apreciat că nici pretențiile subsumate de reclamant capătului subsidiar de cerere nu pot fi primite, nefiind îndeplinite condițiile legale necesare antrenării  răspunderii civile delictuale a acestora. În acest sens, a reținut, în ceea ce o privește pe pârâta C., că reclamantul nu a purtat nicio negociere cu aceasta, până la data de 11.06.2019, și că pârâta nu și-a manifestat în niciun moment acordul de a vinde în prezent sau în viitor, astfel că nu poate fi angajată răspunderea sa pentru pretinsa faptă ilicită constând în întreruperea negocierilor.

În ceea ce îl privește pe pârâtul B., instanța de apel a reținut că lipsa acordului acestuia la prețul de vânzare propus de reclamant, de 130.000 euro, nu poate fi considerată rupere intempestivă a negocierilor, la data de 11.06.2019, de vreme ce, la rândul său, nici reclamantul nu a acceptat prețul propus de pârât, de 200.000 euro, și nici nu a obținut acordul celuilalt coproprietar la vânzare, respectiv acordul pârâtei C., lipsa acordului rezultând din nesemnarea promisiunii de vânzare-cumpărare.

Cum la data 11.06.2019 a devenit evident pentru negocierea reclamantului cu pârâtul că părțile nu pot ajunge la niciun consens cu privire la prețul imobilului, Curtea de Apel a considerat că nu se poate antrena răspundere civilă delictuală pentru necontinuarea/încetarea oricărei negocieri de către pârât.

Pe calea prezentului recurs, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., reclamantul a susținut că decizia instanței de apel este nelegală sub mai multe aspecte, și anume: pentru că s-a apreciat ca fiind temeinică măsura primei instanțe de a acorda cuvântul în dezbaterile pe fond, omițând să soluționeze cererea de amânare formulată de expertul judiciar la termenul din data de 29.09.2020, pentru că au fost încălcate normele procedurale referitoare la admisibilitatea și aprecierea probelor, și pentru că a fost încălcat principiul

tantum devolutum quantum apellatum

, principiul

non reformatio in pejus

și principiul autorității de lucru judecat.

Aceluiași caz de casare i-au fost subsumate și motivele de recurs ce vizează încheierea din data de 13.10.2021 a Curții de Apel București, prin care instanța a respins probele propuse de reclamant în apel, și cu privire la care recurentul susține că nu cuprinde o argumentare a acestei dispoziții de natură a releva raționamentul logico-juridic prin care instanța a ajuns la soluția de respingere a probelor.

La termenul din data de 13.10.2021, reclamantul a solicitat încuviințarea probei materiale reprezentate de CD-ul ce conținea înregistrarea ședinței de judecată din data de 29.09.2020, a Tribunalului București, susținând că aceasta este necesară pentru a dovedi, pe de o parte, faptul că revenirea cu privire la proba cu efectuarea unei expertize s-a făcut de către prima instanță după închiderea dezbaterilor asupra acestei probe, respectiv după închiderea cercetării judecătorești, la un moment procedural la care nu se mai putea reveni asupra probelor, iar, pe de altă parte, faptul că revenirea asupra acestei probe nu a fost pusă în discuția părților și nu s-a făcut după administrarea altor probe în dosar, așa cum prevăd dispozițiile art. 259 C.proc.civ.

Totodată, reclamantul a solicitat încuviințarea probelor propuse prin cererea de apel, în temeiul art. 297 C.proc.civ., respectiv proba cu înscrisurile deținute de către Biroul Notarial X. cu privire la încheierea promisiunii de vânzare, precum și proba testimonială, cu audierea a doi martori, respectiv: dl. Y., persoana care a întocmit certificatul energetic pentru imobilul ce face obiectul promisiunii de vânzare depuse, și dl. Z., angajat al Biroului Notarial X, care a asistat la negocierile dintre părți și la completarea promisiunii de vânzare în baza solicitării și indicațiilor părților în cadrul Biroului Notarial.

La interpelarea instanței cu privire la teza probatorie ce se urmărește a fi demonstrată cu declarațiile martorilor propuși, reclamantul, prin reprezentant convențional, a precizat că dorește să dovedească formarea acordului de voință al părților, astfel cum este redat prin promisiunea de vânzare depusă la dosar, care nu este o promisiune încheiată în formă autentică.

După deliberare, având în vedere criticile de ordin procedural invocate în cuprinsul motivelor de apel cu privire la revenirea instanței de fond asupra probei cu expertiză încuviințată, Curtea de Apel București a încuviințat proba cu mijlocul material de probă constând în CD-ul care cuprindea înregistrarea ședinței de judecată de la ultimul termen acordat în fața primei instanțe și a respins celelalte probe solicitate, ca neutile soluționării cauzei.

În opinia recurentului, această simplă mențiune a instanței de apel cu privire la caracterul neutil al probelor propuse nu constituie o motivare care să respecte exigențele impuse de art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., respectiv, de art. 233 alin. 1 lit. j C.proc.civ., câtă vreme nu relevă argumentele concrete și raționamentul logico-juridic avut în vedere de judecători la adoptarea acestei soluții, lipsa motivării fiind de natură a-i încălca dreptul la apărare.

Recurentul consideră, pe de altă parte, că, maniera în care instanța de apel a încercat să remedieze această deficiență, prin inserarea în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate în cauză a unor motive care să justifice caracterul neutil al probelor și, implicit, dispoziția de respingere a acestora, este neprocedurală și nu poate să înlăture nulitatea încheierii atacate.

Criticile sunt nefondate.

În conformitate cu dispozițiile art. 258 alin. 1 în referire la art. 255 alin. 1 C.proc.civ., probele se încuviințează numai în măsura în care sunt admisibile potrivit legii și dacă pot duce la soluționarea procesului.

Înainte de a fi încuviințate, probele propuse în condițiile reglementate de Codul de procedură civilă trebuie puse în discuția părților, pentru respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, reguli fundamentale ale procesului civil, înscrise în art. 13 și art. 14 C.proc.civ..

Asupra încuviințării probelor instanța se pronunță printr-o încheiere preparatorie, conform art. 258 alin. 2 C.proc.civ., judecătorul putând admite sau respinge probele propuse de părți, după cum apreciază cu privire la concludența, utilitatea și necesitatea acestora în proces.

Potrivit textului legal menționat, încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora.

În egală măsură, dat fiind faptul că nicio măsură nu poate fi dispusă de instanță fără a fi argumentată, respingerea unei probe solicitate trebuie, la rândul ei, motivată, prin raportare la cerințele impuse de art. 255 alin. 1 C.proc.civ..

În contextul reperelor enunțate, Înalta Curte constată că, în speță, cererea de administrare de probe formulată de reclamant în calea devolutivă de atac a fost respinsă motivat de către instanța de apel, care s-a raportat, în analiza sa, la cerințele impuse de prevederile art. 255, 258 și 479 alin. 2 C.proc.civ., apreciind că proba cu înscrisuri și cea testimonială nu erau utile cauzei.

Astfel, în condițiile în care aprecierea asupra utilității probelor solicitate a fost realizată prin raportare la ansamblul materialului probator deja administrat în cauză și, în special, la teza probatorie pe care apelantul reclamant a precizat că dorește să o demonstreze, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a obligației de a motiva hotărârea adoptată și nici a dreptului la apărare al reclamantului. Este de necontestat faptul că respingerea unei probe, fără a motiva măsura dispusă face ca hotărârea astfel pronunțată să fie nelegală, impunându-se, pentru respectarea principiilor ce guvernează desfășurarea procesului civil, inclusiv din perspectiva asigurării dreptului părților la dublul grad de jurisdicție, soluția casării cu trimitere. Însă, în speță, nu se conturează o astfel de ipoteză.

Nu i se poate imputa instanței de apel faptul că nu a prezentat în cuprinsul încheierii din data de 13.10.2021 raționamentul logico-juridic prin care a ajuns la soluția respingerii probelor propuse prin cererea de apel, fiind evident că, în raport de momentul procesual la care instanța s-a pronunțat asupra probelor, nici nu era posibilă o expunere exhaustivă a aspectelor de fapt și de drept pe care le-a avut în vedere în aprecierea asupra oportunității administrării probelor respective, întrucât aceasta ar fi putut căpăta valențele unei veritabile antepronunțări cu privire la soluția ce urma a fi adoptată în cauză.

Instanța de apel a prezentat, însă, pe larg în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate argumentele pentru care proba testimonială și cea cu înscrisuri nu au putut fi primite, subliniind că, atât timp cât înscrisul din data de 11.06.2019, depus de reclamant la dosarul instanței de fond și în legătură cu care acesta pretinde că ar fi antecontractul de vânzare cumpărare în temeiul căruia s-a născut obligația pârâților de a-i vinde apartamentul în litigiu, nu are valoarea juridică de antecontract de vânzare cumpărare, nefiind semnat de părți, și nici măcar valoarea unui început de dovadă scrisă, nefiind scris de pârâți, ci tehnoredactat de angajatul biroului notarial, nici înscrisurile deținute de Biroul Notarial X. cu privire la încheierea promisiunii de vânzare, și nici proba cu martori nu puteau dovedi, formarea acordului de voință al părților, astfel cum este redat prin promisiunea de vânzare, fiind deci, inutile cauzei. În plus, cu referire la proba testimonială, a fost invocată și incidența dispozițiilor art. 309 și 310 C.proc.civ. care reglementează inadmisibilitatea probei cu martori în cazul actelor juridice cu o valoare de peste 250 lei.

Considerentele de fapt și de drept reținute de instanța de apel în motivarea deciziei atacate cu referire la probe nu constituie, așa cum eronat susține recurentul, o revenire sau o completare a motivării încheierii din data de 13.10.2021, ci relevă argumentele care i-au format convingerea instanței, raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției adoptate, confirmând, în același timp, legalitatea măsurii de respingere a probelor la termenul din data de 13.10.2021. Acestea constituie o dovadă a faptului că susținerile și mijloacele de apărare pe care reclamantul le-a formulat, respectiv, le-a propus prin cererea dedusă judecății și prin cererea de apel au fost serios examinate, instanța de apel făcând vizibile rațiunile și argumentele pentru care pretențiile și apărările reclamantului au fost înlăturate sau nu au putut fi primite.

În consecință, Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat întru totul prevederile legale referitoare la încuviințarea probelor și la administrarea acestora și că probele au fost respinse motivat, reținându-se caracterul inutil al acestora în rezolvarea cauzei, motivarea soluției adoptate, deși sumară, fiind suficientă, clară și concisă, de natură a explica măsura dispusă, în concordanță cu dispozițiile procedurale incidente.

În concluzie, constatând că încheierea din data de 13.10.2021, atacată cu recurs, întrunește exigențele impuse de dispozițiile art. 233 alin. 1 lit. j C.proc.civ., susținerile recurentului referitoare la încălcarea dreptului la apărare neputând fi primite, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. 1 C