ÎCCJ, decizie (scj.ro #118634)

Acțiune având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Obligația de a face. Termen de prescripție.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Contracte. Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.

Index alfabetic :

act juridic

-prescripție extinctivă

-imobil

-antecontract de vânzare-cumpărare

Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 7

Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

În ipoteza unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, respectiv a unui act juridic prin care părțile se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, acțiunea prin care beneficiarul promisiunii îi solicită instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este supusă termenului general de prescripție extinctivă, chiar dacă bunul la care se referă convenția părților este un imobil, deoarece obiectul antecontractului nu este bunul imobil, ci obligația de a face, a cărei executare poate fi solicitată doar în cadrul termenului de prescripție extinctivă.

Secția I civilă, decizia nr. 3447 din 4 decembrie 2014

Prin sentința civilă nr. 1321 din 25 octombrie2012, Tribunalul Timiș a admis excepția prescripției extinctive și, prin urmare, a respins, ca prescrisă, cererea reclamantului C.A.M., în contradictoriu cu pârâții D.G., D.M. și S.C. L.D. S.R.L., având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 42/A din 25 martie 2013, Curtea de Apel Timișoara a constatat nul apelul reclamantului, reținând că acesta, deși legal citat pentru a semna apelul nu s-a conformat dispozițiilor instanței, depunând la dosar o declarație notarială prin care a arătat doar că își însușește apelul formulat de apărătorul său.

Prin decizia nr. 182 din 22 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului, a casat decizia pentru nelegalitate și a trimis cauza pentru continuarea judecății.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 20 martie 2014.

Apelantul-reclamant a depus la dosarul cauzei concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, arătând că acțiunea pendinte, fiind o acțiune în prestație tabulară, este imprescriptibilă, apreciind că prin răspunsul la interogatoriul încuviințat s-a constatat că folosința spațiului revine reclamantului. A arătat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958 și nu art. 1 din același act normativ, așa

cum în mod eronat a reținut prima instanță.

Prin  decizia civilă nr. 484/A din 02 iulie 2014, Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

În fapt, s-a reținut că, raporturile dintre părți s-au derulat în perioada martie 2004 - septembrie 2007, după care nu a mai există nicio dovadă scriptică, astfel: la data de 16.03.2004 între reclamantul, în calitate de împrumutător și pârâtul D.G., în calitate de împrumutat, s-a încheiat contractul de împrumut cu privilegiu de vânzare cu nr. x2, prin care reclamantul i-a acordat pârâtului suma de 150.000 euro, din care suma de 55.000 euro s-a achitat la data încheierii contractului de împrumut, suma de 20.000 euro urma să se achite la data de 19 mai 2004, suma de 7.500 euro urma să se achite la data de 15 iunie 2004, suma de 26.250 euro urma să se achite la data de 15.06.2004, iar diferența de 41.250 euro, în rate, reprezentând cota de 1/2 din ratele lunare ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare pentru spațiul din str. I.V.

Raportat la dispozițiile contractuale, ambele părți s-au obligat să încheie la sfârșitul perioadei de interdicție contracte de vânzare-cumpărare prin care reclamantul să dobândească dreptul de proprietate asupra spațiului din str. P.U. și în cotă-parte asupra spațiului din str. I.V., fără a mai achita vreo sumă cu titlu de preț al acestora.

La data de 15 decembrie 2004 s-a încheiat un act adiționat, prin care au fost modificate prevederile pct. 1 al. 5 în ceea ce privește suma de 26.250 euro, în sensul că din această sumă s-a achitat 4.000 euro la data de 9.10.2004, precum și suma de 6.000 euro la data de 24 noiembrie 2004, iar diferența de 16.250 euro la data de 15 decembrie 2004. La data de 08 martie 2005, un act adițional la contractul de împrumut nr. x2/2004, în care s-a menționat că până la data de 08 martie 2005 s-a achitat sub formă de împrumut de către reclamant suma totală de 116.000 euro, iar pârâtul D.G. a recunoscut că a primit această sumă pe care a folosit-o la cumpărarea spațiilor comerciale din str. P.U. și din str. T.V.

De asemenea, s-au achitat de către reclamant timp de 9 luni, până în luna martie 2005, cota de 1/2 din ratele lunare stabilite prin graficul de plăți anexă la contractul de vânzare-cumpărare. Prin același act adițional, pârâtul și-a reconfirmat angajamentul ca la data achitării integrale a prețului pentru spațiile cumpărate și la expirarea interdicției de înstrăinare de trei ani să încheie contracte de vânzare-cumpărare cu reclamantul pentru spațiile situate în str. P.U. și str. T.V.

La data de 27 septembrie 2007 între reclamant, în calitate de împrumutător și pârâta S.C. L.D. S.R.L, reprezentată de pârâtul D.G., în calitate de împrumutată, s-a încheiat un nou contract de împrumut cu privilegiu de vânzare, prin care reclamantul i-a achitat pârâtei suma de 15.000 euro în vederea cumpărării terenului aferent spațiului comercial din str. P.U., înscris în C.F. 146190/Timișoara, iar în 24 iulie 2007, s-a mai depus un script prin care reclamantul a arătat că i-a achitat pârâtului D.G. suma de 2.730 euro, cu titlu de avans la contractul de vânzare-cumpărare a terenului situat în str. T.V., în cotă de 1/2 din teren. La data de 03 iulie 2007, părțile au încheiat un act adiționat la contractul de vânzare-cumpărare nr. x6 din 17 iunie 2004, având ca obiect terenul aferent spațiului din str. T.V.

În ceea ce privește imobilele în litigiu, a constatat că între Municipiul Timișoara, în reprezentarea Statului Român, în calitate de vânzător și pârâta S.C. L.D. S.R.L., în calitate de cumpărătoare s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x6 din 17 iunie 2004, având ca obiect spațiul de prestări servicii situat în str. T.V., înscris în CF, în suprafață de 467,41 m.p., cu o interdicție, conform art. 9 din contract, în sensul că spațiul comercial nu poate fi înstrăinat prin acte între vii și nu poate fi folosit decât pentru activități de producție, de comerț și de prestări servicii, timp de 3 ani de la data dobândirii.

În mod similar, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x3 din 09 septembrie 2004, având ca obiect spațiul de prestări servicii situat în str. P.U., înscris în CF, în suprafață de 74,93 m.p. cu o interdicție identică.

Observând obiectul contractului încheiat de părți, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut excepția prescripției extinctive,  raportat la art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care stipulează că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, respectiv art. 7 alin. (3) din același act normativ care prevede că dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul, fiind astfel înlăturate susținerile privitoare la incidența prevederilor art. 27 din Legea nr. 7/1996, care se referă doar la predarea înscrisurilor necesare pentru înscrierea unui drept în cartea funciară.

Câtă vreme la data 17 iunie 2007, respectiv 09 septembrie 2007 s-a născut dreptul la acțiune al reclamantului pentru încheierea contractului și a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, el s-a încheiat la data de 18 iunie 2010, respectiv 10 septembrie 2010.

În aceste condiții, acțiunea fiind formulată la data de 16 februarie 2011, corect a fost respinsă

ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs la data de 07 august 2014 reclamantul, prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a susținut că, raportat la conținutul contractului prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în str. P.U., respectiv în str. T.V., dreptul la acțiune al reclamantului este imprescriptibil, indiferent de cum s-a intitulat actul supus analizei.

Acțiunea în prestație tabulară în dinamica sistemelor de publicitate imobiliară, în conformitate cu caracterul real al acțiunii în prestație tabulară, este imprescriptibilă, atunci când se întemeiază pe dreptul de proprietate al reclamantului și prescriptibilă în termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C.civ., dacă se referă la un drept real temporar, a cărui acțiune se prescrie. În drept, au fost invocate prevederile art. 27 din Legea nr. 7/1996.

Astfel cum se poate observa din înscrisurile depuse, folosința spațiului a revenit pârâtului, prin intermediul societății sale, ca urmare a unei înțelegeri între acesta și pârâți, înțelegere materializată prin contractele de închiriere depuse.

Indiferent de cum se intitulează actul în baza căruia se transmite dreptul de proprietate (contract de vânzare-cumpărare, contract de împrumut, etc.), esența acestuia este cel care determină modalitatea de acțiune în instanță, ceea ce înseamnă că prezenta acțiune este o acțiune în prestație tabulară, motiv pentru care aceasta este imprescriptibilă.

În mod eronat, instanța de fond a reținut că prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 ar fi aplicabile în speța dedusă judecății, în condițiile în care sunt aplicabile prevederile art. 27 din același act normativ.

Pe temeiul dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ. s-a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, respectiv Curtea de Apel Timișoara.

Recursul este nefondat.

Prima instanță a respins, ca prescrisă, cererea reclamantului C.A.M., în contradictoriu cu pârâții D.G., D.M. și S.C. L.D. S.R.L, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța de apel confirmând prin soluția pronunțată această hotărâre.

Instanțele anterioare au reținut corect că, în ipoteza unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, respectiv a unui act juridic prin care părțile se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, acțiunea prin care beneficiarul promisiunii îi solicită instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este supusă termenului general de prescripție extinctivă, chiar dacă bunul la care se referă convenția părților este un imobil, deoarece obiectul antecontractului nu este bunul imobil, ci obligația de a face, a cărei executare poate fi solicitată doar în cadrul termenului de prescripție extinctivă.

Cum acțiunea a fost formulată la data de 16 februarie 2011, în mod evident după împlinirea termenului general de prescripție, fără a se dovedi vreo cauză de întrerupere ori de suspendare a acestuia, excepția prescripției dreptului la acțiune nu putea fi ignorată de prima instanță învestită.

Potrivit dispozițiilor exprese ale legii incidente cauzei - art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958 - dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, respectiv prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar pentru ipoteza în care dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.

În condițiile în care modul de calcul explicit arătat de către instanțele anterioare în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate nu poate fi contestat sub aspectul acurateței sale, nu poate fi reținută nici o critică de nelegalitate sub aspectul aplicării în cauză a instituției prescripției extinctive.

Reclamantul a încercat să schimbe obiectul și temeiului juridic al acțiunii deduse judecății, într-o acțiunea în prestație tabulară, reglementată de art. 27 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 7/1996 republicată și modificată, conform căreia cel care s-a obligat să strămute sau să constituie în folosul altuia un drept real asupra unui imobil este dator să îi predea toate înscrisurile necesare pentru înscrierea acelui drept, în caz contrar persoana interesată putând solicita instanței să dispună înscrierea în cartea funciară, iar hotărârea instanței de judecată va suplini consimțământul la înscriere al părții care are obligația de a preda înscrisurile necesare înscrierii.

Cum nu ne aflăm într-un astfel de context de învestire, nu se poate reține caracterul

imprescriptibil al acțiunii.

Nu poate fi primit argumentul recurentului conform căruia dreptul la acțiune al reclamantului ar fi imprescriptibil, indiferent de cum s-a intitulat actul supus analizei, întrucât regimul juridic al prescripției este diferit în raport de natura și conținutul raportului juridic dedus judecății și pe care instanțele anterioare l-au identificat în mod corect, în temeiul principiilor care guvernează procesul civil, principiul disponibilității, respectiv principiul legalității.

Indicarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C.proc.civ., s-a realizat în mod formal, în condițiile în care nu au fost dezvoltate argumente care să fie subsumate acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de legalitate. Reclamantul nu precizează ce act juridic, în sensul de

negotium iuris

(manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice), ar fi fost denaturat în interpretarea clauzelor sale, clare și neîndoielnice.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul reclamantului, ca nefondat.