ÎCCJ, decizie (scj.ro #82209)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82209) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contract vânzare-cumpărare.
Antecontract
.
Acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri care să
țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Prescripție
Cuprins pe materii
: Drept civil. Obligații. Partea
specială. Contract de vânzare-cumpărare.
Antecontract
.
Hotărâre care să țină loc de contract autentic de
vânzare-cumpărare. Prescripția extinctivă
Index alfabetic
: Drept civil
-
antecontract
de vânzare-cumpărare
- hotărâre care să țină loc de act autentic
- prescripția extinctivă
C.
civ
.,
art
. 942, art.969,
art
. 1073 și urm.,
art
.
1294
Decretul
nr
. 167/1958,
art
.
1,
art
. 3,
art
. 7,
art
. l6
lit.a
Antecontractul
, de vânzare-cumpărare a unui imobil, este o
promisiune bilaterală de a contracta; în caz de
neexecutare
a obligației asumate, răspunderea este contractuală, iar
executarea silită în natură, a obligației de a face, se
asigură prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea
unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare,
supusă termenului de prescripție prevăzut de
art
.
3 din Decretul
nr
. 167/1958.
Termenul prescripției curge din momentul încheierii contractului,
însă atunci când
promitentul
cumpărător a preluat imobilul, deținerea lui, cu acordul
promitentului-vânzător
, echivalează cu
recunoașterea dreptului acestuia, în sensul
art
.
16
lit
. a din decret.
Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă în
momentul în care
promitentul-vânzător
se
manifestă expres în sensul negării dreptului
promitentului-cumpărător
.
Î.C.C.J.,
secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia
nr.1212 din 17 februarie 2005
Judecătoria Sectorului 1
București, prin sentința civilă
nr
.
6692 din 30 octombrie 2003, confirmată de Curtea de Apel București,
prin decizia
nr
. 304 din 19 februarie 2004, a respins
ca prescrisă acțiunea prin care reclamantele M.V. și M.R.
au cerut, în contradictoriu cu pârâta M.L., să se pronunțe o
hotărâre care să țină loc de act autentic de
vânzare-cumpărare pentru un imobil situat în București.
În esență, s-a reținut
că, prin actul încheiat între părți, la 1 septembrie 1986, s-a
născut, în sarcina acestora, obligația de a face, că
acțiunea este personală și s-a prescris în termenul de 3 ani
prevăzut de Decretul
nr
. 167/1958, care a curs
de la data
antecontractului
de vânzare-cumpărare
și s-a împlinit înainte de data acțiunii de 7 august 2003.
Recursul reclamanților este fondat.
În raport cu probele administrate și
susținerile părților, la data formulării cererii, care are
ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc
de act autentic de vânzare-cumpărare, dreptul la acțiune nu era
prescris.
Între părți s-a încheiat, la data
de 1 septembrie 1986, un
antecontract
prin care
acestea s-au angajat să încheie ulterior contractul de
vânzare-cumpărare, asumându-și obligația de a face.
Deoarece
antecontractul
este o promisiune bilaterală de a contracta, în caz de
neexecutare
a obligației asumate răspunderea este contractuală, iar
executarea silită în natură a obligației de a face se
asigură prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea
unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare,
supusă termenului de prescripție prevăzut de
art
.
3 din Decretul
nr
. 167/1958.
Acest termen curge din momentul încheierii
convenției, însă atunci când
promitentul-cumpărător
a preluat imobilul, deținerea lui cu acordul
promitentului-vânzător
,
echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia, în sensul
art
. 16
lit
. a) din decret.
În asemenea situații, prescripția
dreptului la acțiune începe să curgă în momentul în care
promitentul-vânzător
se manifestă expres, în
sensul negării dreptului
promitentului-cumpărător
.
Or, în prezenta cauză,
reclamanții-recurenți au preluat bunul odată cu încheierea
antecontractului
de vânzare-cumpărare din 1 septembrie
1986, având stăpânirea lui și în prezent, iar pârâta-intimată,
în întâmpinare, confirmă acest fapt, precizează că
recunoaște dreptul reclamanților la acțiune și cere să
se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act
autentic de vânzare-cumpărare.
Raportat la aceste împrejurări, care
fac dovada recunoașterii de către intimata-pârâtă a dreptului
recurenților-reclamanți, greșit s-a reținut că
excepția invocată, din oficiu, de prima instanță, este
întemeiată.
Pentru considerentele expuse, s-a admis
recursul s-a casată hotărârea pronunțată de instanța
de apel și s-a trimis cauza aceleiași instanțe
spre
rejudecare
, urmând ca instanța de trimitere
să procedeze conform
art
. 297 (1)
C.proc.civ
.