ÎCCJ, decizie (scj.ro #82787)

Acțiune în rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare. Termenul de prescripție aplicabil în raport de calificarea naturii juridice a actului Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă Index alfabetic: acțiune în rezoluțiune - contract de vânzare-cumpărare - excepția prescripției dreptului material la acțiune - termen de prescripție Decretul nr. 167/1958, art. 7 alin. (2) C. civ., art. 1368 În cazul unei acțiuni în rezoluțiunea unui act juridic denumit de părți „contract de vânzare-cumpărare”, în care obligațiile principale specifice unui astfel de act : plata prețului și predarea bunurilor au fost executate, dar în care s-a prevăzut obligația vânzătorului de a se prezenta la notariat pentru autentificare, obligație esențială și de natură să conducă la rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare, incidența Decretului nr. 167/1958 se apreciază în raport de calificarea naturii juridice a actului dedus judecății.

Ca atare, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de fond, soluție menținută de instanța de apel, în considerarea conținutului acestei clauze și a prevederilor Decretului nr. 167/1958, dar și a calificării actului juridic dedus judecății ca și contract de vânzare-cumpărare este greșită deoarece, conform art. 1368 C. civ., acțiunea în rezoluțiunea vânzării este o acțiune reală, nu personal patrimonială aflată sub incidența Codului civil, nu a Decretului nr. 167/1958.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 260 din 29 ianuarie 2013 Notă : - În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil - Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011 Prin sentința civilă nr. 5447 din 21 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Sălaj s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta SC S. SRL și s-a respins, în consecință, acțiunea formulată de reclamanta SC A.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL Zalău, având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 1 septembrie 2006, repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale cu obligarea reclamantei la plata sumei de 3.981 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în cauză termenul de prescripție pentru acțiunea cu a cărei soluționare a fost învestită este termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, iar acesta a început să curgă de la data de 17 septembrie 2006. Aceasta, deoarece, conform art. 5 din contract, vânzătorul s-a obligat să se prezinte la notarul public pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică în termen de 3 zile de la achitarea integrală a prețului, la data și ora comunicate de către cumpărător, între părți încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare nr. 1 din 1 septembrie 2006 având ca obiect două apartamente situate în Zalău, obligația de plată a prețului fiind executată, cu diferența din preț plătită de reclamantă la data de 13 septembrie 2006. În ceea ce privește scadența obligației de prezentare la notar pentru încheierea contractului în formă autentică, aceasta, susține instanța, a fost clar determinată la momentul încheierii contractului în art. 5, respectiv 3 zile de la data achitării prețului, care, calculat pe zile libere potrivit art. 101 alin. (1) C. proc.

civ., ultima zi, scadența obligației este 17 septembrie 2006. Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 46 din 13 martie 2012, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, ca nefondat.

Examinând criticile apelantei cu privire la: greșita aplicare a prevederilor Decretului nr. 167/1958 deoarece acțiunea în rezoluțiune nu ar avea un obiect patrimonial în înțelesul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, nefiind deci aplicabile prevederile art. 3 privind termenul general de prescripție de 3 ani; repunerea părților în situația anterioară și obligarea intimatei la restituirea prețului încasat și momentul la care un eventual termen de prescripție a început să curgă, data punerii în întârziere a pârâtei cu privire la executarea prestației sale, respectiv 16 februarie 2011, ca și neluarea în considerare a procesului-verbal de predare-primire încheiat la data de 15 mai 2008 prin care s-a procedat la predarea, respectiv primirea imobilului, instanța de apel a constatat netemeinicia acestora.

Instanța de apel a reținut, raportându-se la criticile formulate, că în speță dreptul subiectiv pretins de reclamanta-apelantă este un drept patrimonial, evaluabil în bani și, prin urmare, acțiunea în rezoluțiune are un obiect patrimonial, împrejurare față de care sunt aplicabile regulile generale care reglementează prescripția. Că acțiunea în rezoluțiunea unui act juridic fiind o acțiune personală prin care sunt ocrotite drepturile de creanță, termenul general de prescripție este cel stabilit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică termenul de 3 ani, care începe să curgă de la data când s-a născut dreptul la acțiune.

A mai apreciat instanța de control judiciar că nu poate fi reținută teza potrivit căreia doar la data de 16 februarie 2011 reclamanta-apelantă a cunoscut despre imposibilitatea perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică întrucât predarea-primirea imobilului ce a făcut obiectul antecontractului a avut loc la data înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare, în art. 4 și 7, din adresa nr. 991 din 22 ianuarie 2007 rezultând că SC A.I. SRL era deja în posesia spațiului la data de 21 ianuarie 2007 când s-a solicitat băncii ipotecare BRD aprobarea pentru realizarea unei investiții la spațiul ce a făcut obiectul antecontractului. Cele două societăți, reclamanta și pârâta aveau la acea dată un administrator comun, în persoana dlui C.Ș., situație perpetuată până la data de 14.10.2008, critica nefiind întemeiată.

În ce privește critica repunerii părților în situația anterioară, instanța de apel a reținut că aceasta este un efect al rezoluțiunii care se produce însă numai dacă se pronunță rezoluțiunea contractului iar, în speță, sentința nu a dispus asupra rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.I. SRL Zalău solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru soluționare pe fond. Recurenta-reclamantă și-a subsumat criticile motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs , întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a criticat greșita interpretare a actului juridic dedus judecății de instanțele judecătorești care l-au calificat drept contract de vânzare-cumpărare când în realitate este vorba de un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat la 10 septembrie 2006, (promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare), în temeiul căruia promitentei-vânzătoare îi incumbau, conform art. 5, următoarele obligații de a face: a) obligația de a întreprinde toate demersurile și formalitățile în vederea stingerii datoriilor pentru achitarea cărora fuseseră grevate imobilele respective, cu consecința radierii ipotecii, obligație de rezultat în absența căreia obligația de transmitere a proprietății devenea imposibil de executat; b) obligația de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor in favoarea promitentei - cumpărătoare prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare în formă autentică, obligație afectată de un termen suspensiv, devenind scadentă doar din momentul în care imobilele erau libere de orice sarcini, deoarece numai la acel moment se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare și se putea transmite dreptul de proprietate.

A conchis recurenta-reclamantă, sub acest prim motiv de nelegalitate, că actul juridic încheiat de părți are în realitate natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare, că folosirea improprie a termenilor de către părți nu trebuia să inducă însă în eroare instanța de judecată, aceasta având obligația să dea calificarea juridică corectă raporturilor dintre părți. Cu privire la al doilea motiv de recurs , întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 978 C. civ.

și a dispozițiilor art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și ale art. 16 și 17 din același act normativ privind întreruperea prescripției extinctive, arătând că instanța de apel nu a ținut seama de existența termenului suspensiv care afecta scadența obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, încălcând în felul acesta dispozițiile legale referitoare la începerea curgerii termenului de prescripție și la întreruperea ei.

Raportat la art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă a precizat că obligația promitentei-vânzătoare de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor era afectată de un termen suspensiv, obligația devenind scadentă numai la momentul la care acest termen se împlinea, adică atunci când intimata-pârâtă, SC S. SRL își îndeplinea obligația constând în radierea ipotecii și degrevarea imobilelor de sarcinile de care acestea erau ținute, deoarece numai la acel moment se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare și se putea transmite dreptul de proprietate, context în care termenul de 3 zile stipulat de părți în cuprinsul art. 5 din contract pentru îndeplinirea obligației de a încheia contractul de vânzare-cumpărare începea să curgă numai din momentul împlinirii termenului suspensiv.

A arătat recurenta că voința comună a părților a fost aceea ca plata integrală a prețului să fie doar o condiție necesară, dar nu și suficientă de transfer a dreptului de proprietate, acesta putându-se realiza în mod valabil și efectiv numai în condițiile în care promitenta-vânzătoare executa obligația de rezultat de care era ținută, mai sus menționată, constând în degrevarea de sarcini a imobilului. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă se raportează și la procedurile de executare silită asupra imobilelor în cauză, arătând că actele de executare silită dovedesc culpa contractuală a intimatei-pârâte SC S. SRL care a demonstrat o conduită neonestă atât față de ea, recurenta-reclamantă, cât și de un alt partener contractual al său, respectiv creditoarea sa BRD - GSG.

Astfel, deși a încasat integral prețul convenit prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 septembrie 2006, aceasta nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale asumate și nu a achitat creditul, cu consecința degrevării imobilului de sarcini, nedepunând nicio diligență nici în privința respectării obligațiilor sale contractuale asumate față de BRD – GSG, ajungând să fie executată silit prin vânzarea-imobilelor promise spre cumpărare recurentei-reclamante la un preț subapreciat.

Termenul de prescripție al dreptului de a solicita rezoluțiunea contractului a început să curgă de-abia la momentul la care a expirat termenul suspensiv, adică atunci când s-a constatat că obligația de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilelor care era afectată de respectivul termen suspensiv a devenit imposibil de executat urmare a conduitei culpabile a promitentei-vânzătoare care nu și-a îndeplinit nici măcar obligația de radiere a ipotecii, respectiv de la 16 februarie 2011 când promitenta - vânzătoare s-a prezentat la notar și a arătat că este în imposibilitatea de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor care au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu și-a îndeplinit obligația de a pune la dispoziția promitentei-cumpărătoare un bun liber de orice sarcini, fapt ce ar fi presupus în prealabil achitarea creditului și radierea ipotecii.

A mai precizat recurenta-reclamantă că în speță, oricum termenul de prescripție nu s-a împlinit nici măcar raportat la data de 17 septembrie 2006 întrucât au fost săvârșite acte întreruptive de prescripție constând în recunoașteri din partea pârâtei, în cauză fiind astfel incidente dispozițiile art. 16 lit. a) și art. 17 ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Intimata-pârâtă SC S. SRL Zalău a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate, detaliind situația de fapt și arătând că reclamanta a avut cunoștință de existența ipotecii, contractul de credit cu banca fiind semnat de administratorul ei C.Ș., că termenul de prescripție este împlinit în raport de data menționată în antecontractul de vânzare-cumpărare.

Recursul este fondat pentru considerentele care urmează . Examinând motivele formulate, Înalta Curte a apreciat ca întemeiate criticile cu privire la interpretarea actului juridic dedus judecății în susținerea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, și motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în contextul soluționării litigiului pe excepția prescripției dreptului material la acțiune și incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Reclamanta-recurentă a învestit instanța de fond cu o acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la 1 septembrie 2006 și, pe cale de consecință, cu repunerea părților în situația anterioară în sensul restituirii prestațiilor efectuate.

Instanța de fond a respins acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare ca prescrisă în raport de obligația convenită prin clauza 5 din contract, subsecvent admiterii ca întemeiată a excepției cu acest obiect invocată de pârâtă prin întâmpinare. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a calificat actul dedus judecății ca antecontract de vânzare-cumpărare, calificare în raport de care a invocat și excepția prescripției, iar instanța, deși a apreciat ca întemeiată această excepție pentru considerentele pe care intimata-pârâtă le-a invocat, a menținut și reținut în motivarea hotărârii calificarea actului juridic de contract de vânzare-cumpărare cu a cărei rezoluțiune a fost învestită de reclamantă, calificare asupra căreia reclamanta, ulterior învestirii nu a revenit în sensul modificării acțiunii și nici nu a adus alte precizări, poziția fiind păstrată și prin apelul declarat.

Respingând apelul reclamantei, instanța de apel în considerentele deciziei sale folosește atât sintagma de contract de vânzare-cumpărare cât și de antecontract de vânzare-cumpărare, aceasta din urmă pentru justificarea legalității sentinței.

În atare situație, cum incidența Decretului nr. 167/1958 s-a apreciat în raport de clauza din actul juridic denumit de părți ”contract de vânzare-cumpărare”, din art. 5, privind obligația vânzătorului de a se prezenta la notariat pentru autentificare, esențială și de natură să conducă la rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare, acțiunea în rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare fiind o acțiune patrimonială prescriptibilă extinctiv, sub incidența Decretului 167/1958, dar care a fost aplicată unui contract de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din considerentele hotărârilor, în care obligațiile principale: plata prețului și predarea bunurilor au fost executate, acțiunea în rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare imobile fiind o acțiune reală, sub incidența Codului civil, Înalta Curte a apreciat că se impune, pentru înlăturarea inconsecvențelor logice și juridice, casarea ambelor hotărâri cu trimiterea cauzei la prima instanță.

Reclamanta, atât prin acțiunea formulată cât și prin motivele de apel, a calificat actul dedus judecății drept contract de vânzare-cumpărare a cărui rezoluțiune o solicită sub motiv că nu a operat transferul proprietății. Contractul pe care părțile l-au încheiat sub semnătură privată este denumit tot contract de vânzare-cumpărare, iar obiectul înstrăinării îl formează 2 apartamente asupra cărora există, conform extraselor de carte funciară, proprietatea exclusivă, individuală a vânzătorului.

Cu privire la aceste imobile, pentru validitatea înstrăinării, la data încheierii actului, 1 septembrie 2006, nu era necesară forma autentică, ci numai acordul de voință, fiind de observat că în art. 1 părțile referă la irevocabilitatea vânzării, iar în art. 4 la exercitarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate până la data intabulării dreptului de proprietate, perspectivă din care obligațiile specifice contractului de vânzare-cumpărare: plata prețului și predarea bunului au fost executate.

Ca atare, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de fond, soluție menținută de instanța de apel, în considerarea conținutului clauzei art. 5 și a prevederilor Decretului 167/1958, dar și a calificării actului juridic dedus judecății ca și contract de vânzare-cumpărare este greșită deoarece, conform art. 1368 C. civ., acțiunea în rezoluțiunea vânzării este o acțiune reală, nu personal patrimonială aflată sub incidența codului civil, nu a Decretului nr. 167/1958. Dacă se stabilește, pe baza clarificărilor necesare în raport de art. 129 C. proc.

civ., față de susținerea reclamantei prin acțiune cu privire la transferul proprietății, că intenția părților, indiferent de denumirea literală a contractului și a calității părților contractante și față de poziția pârâtei-intimate din întâmpinare prin care aceasta califică actul juridic ca antecontract, că voința părților a fost în sensul ca efectivitatea drepturilor și obligațiilor specifice contractului de vânzare-cumpărare să se producă cu data autentificării înscrisului sub semnătură privată, instanța a fost învestită cu rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare.

În această ultimă ipoteză, clauza art. 5 are greutatea unei clauze esențiale aptă să conducă la rezoluțiunea actului juridic, dar dreptul de prescripție al acțiunii în rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nu se stabilește în raport de conținutul acestei clauze, ci în raport de calificarea acțiunii față de natura dreptului dedus judecății, iar acțiunea în rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare imobile, în speță, este o acțiune personală prescriptibilă în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, nu este nici o acțiune reală și nici mixtă întrucât reclamanta nu tinde la valorificarea unui drept real.

Cât privește cursul prescripției, acesta a început să curgă, conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 de la data încheierii raportului de drept, respectiv de la data încheierii antecontractului, 1 septembrie 2006, data și ora prezentării ”vânzătorului” la notariat fiind la latitudinea ”cumpărătorului”, respectiv a reclamantei. În rejudecare, în această variantă de calificare a actului juridic, judecătorii fondului urmează a verifica temeinicia cazurilor de întrerupere a cursului prescripției la care recurenta-reclamantă face referire. Față de cele ce preced, Înalta Curte, apreciind în raport de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. în care se încadrează criticile formulate, recursul declarat de reclamantă ca fondat, l-a admis, a casat hotărârile pronunțate în cauză și a trimis cauza instanței de fond pentru soluționare.