ÎCCJ, decizie (scj.ro #82787)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82787) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune în
rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare. Termenul de
prescripție aplicabil în raport de calificarea naturii juridice a
actului
Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția
extinctivă
Index alfabetic: acțiune în rezoluțiune
-
contract de
vânzare-cumpărare
-
excepția
prescripției dreptului material la acțiune
-
termen de
prescripție
Decretul nr. 167/1958,
art. 7 alin. (2)
C. civ., art. 1368
În
cazul unei acțiuni în rezoluțiunea unui act juridic denumit de
părți „contract de vânzare-cumpărare”, în care obligațiile
principale specifice unui astfel de act : plata prețului și predarea
bunurilor au fost executate, dar în care s-a prevăzut obligația
vânzătorului de a se prezenta la notariat pentru autentificare,
obligație esențială și de natură să conducă
la rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare,
incidența Decretului nr. 167/1958 se apreciază în raport de
calificarea naturii juridice a actului dedus judecății.
Ca
atare, admiterea excepției prescripției dreptului material la
acțiune de către instanța de fond, soluție menținută
de instanța de apel, în considerarea conținutului acestei clauze
și a prevederilor Decretului nr. 167/1958, dar și a calificării
actului juridic dedus judecății ca și contract de
vânzare-cumpărare este greșită deoarece, conform art. 1368 C.
civ., acțiunea în rezoluțiunea vânzării este o acțiune
reală, nu personal patrimonială aflată sub incidența
Codului civil, nu a Decretului nr. 167/1958.
Secția a II-a civilă, Decizia nr.
260 din 29 ianuarie 2013
Notă
:
- În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod
civil
- Decretul nr. 167/1958,
privitor la prescripția extinctivă, a fost abrogat prin Legea nr.
71/2011 la data de 1 octombrie 2011
Prin
sentința civilă nr. 5447 din 21 octombrie 2011 pronunțată
de Tribunalul Sălaj s-a admis excepția prescripției dreptului
material la acțiune invocată de pârâta SC S. SRL și s-a respins,
în consecință, acțiunea formulată de reclamanta SC A.I. SRL
în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL Zalău, având ca obiect
rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 1 septembrie
2006, repunerea părților în situația anterioară și
obligarea pârâtei la plata dobânzii legale cu obligarea reclamantei la plata
sumei de 3.981 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru
a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în
cauză termenul de prescripție pentru acțiunea cu a cărei
soluționare a fost învestită este termenul general de
prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958,
iar acesta a început să curgă de la data de 17 septembrie 2006.
Aceasta,
deoarece, conform art. 5 din contract, vânzătorul s-a obligat să se
prezinte la notarul public pentru încheierea contractului de
vânzare-cumpărare în formă autentică în termen de 3 zile de la
achitarea integrală a prețului, la data și ora comunicate de
către cumpărător, între părți încheindu-se contractul
de vânzare-cumpărare nr. 1 din 1 septembrie 2006 având ca obiect două
apartamente situate în Zalău, obligația de plată a prețului
fiind executată, cu diferența din preț plătită de
reclamantă la data de 13 septembrie 2006.
În ceea
ce privește scadența obligației de prezentare la notar pentru
încheierea contractului în formă autentică, aceasta, susține
instanța, a fost clar determinată la momentul încheierii contractului
în art. 5, respectiv 3 zile de la data achitării prețului, care,
calculat pe zile libere potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ., ultima zi,
scadența obligației este 17 septembrie 2006.
Curtea
de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 46 din 13 martie
2012, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, ca
nefondat.
Examinând
criticile apelantei cu privire la: greșita aplicare a prevederilor
Decretului nr. 167/1958 deoarece acțiunea în rezoluțiune nu ar avea
un obiect patrimonial în înțelesul art. 1 din Decretul nr. 167/1958,
nefiind deci aplicabile prevederile art. 3 privind termenul general de
prescripție de 3 ani; repunerea părților în situația
anterioară și obligarea intimatei la restituirea prețului
încasat și momentul la care un eventual termen de prescripție a
început să curgă, data punerii în întârziere a pârâtei cu privire la
executarea prestației sale, respectiv 16 februarie 2011, ca și
neluarea în considerare a procesului-verbal de predare-primire încheiat la data
de 15 mai 2008 prin care s-a procedat la predarea, respectiv primirea
imobilului, instanța de apel a constatat netemeinicia acestora.
Instanța
de apel a reținut, raportându-se la criticile formulate, că în
speță dreptul subiectiv pretins de reclamanta-apelantă este un
drept patrimonial, evaluabil în bani și, prin urmare, acțiunea în
rezoluțiune are un obiect patrimonial, împrejurare față de care
sunt aplicabile regulile generale care reglementează prescripția.
Că acțiunea în rezoluțiunea unui act juridic fiind o
acțiune personală prin care sunt ocrotite drepturile de
creanță, termenul general de prescripție este cel stabilit de
art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică termenul de 3 ani, care
începe să curgă de la data când s-a născut dreptul la
acțiune.
A mai
apreciat instanța de control judiciar că nu poate fi
reținută teza potrivit căreia doar la data de 16 februarie 2011
reclamanta-apelantă a cunoscut despre imposibilitatea perfectării
contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică întrucât
predarea-primirea imobilului ce a făcut obiectul antecontractului a avut
loc la data înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare, în art. 4
și 7, din adresa nr. 991 din 22 ianuarie 2007 rezultând că SC A.I.
SRL era deja în posesia spațiului la data de 21 ianuarie 2007 când s-a
solicitat băncii ipotecare BRD aprobarea pentru realizarea unei
investiții la spațiul ce a făcut obiectul antecontractului. Cele
două societăți, reclamanta și pârâta aveau la acea
dată un administrator comun, în persoana dlui C.Ș., situație
perpetuată până la data de 14.10.2008, critica nefiind
întemeiată.
În ce
privește critica repunerii părților în situația
anterioară, instanța de apel a reținut că aceasta este un
efect al rezoluțiunii care se produce însă numai dacă se
pronunță rezoluțiunea contractului iar, în speță,
sentința nu a dispus asupra rezoluțiunii contractului de
vânzare-cumpărare.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.I. SRL Zalău
solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, respingerea
excepției prescripției
dreptului
material la acțiune cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare
la prima
instanță pentru soluționare pe fond.
Recurenta-reclamantă
și-a subsumat criticile motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct.
8 și 9 C. proc. civ.
Cu
privire la primul motiv de recurs
, întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a
criticat greșita interpretare a actului juridic dedus judecății
de instanțele judecătorești care l-au calificat drept contract
de vânzare-cumpărare când în realitate este vorba de un antecontract de
vânzare-cumpărare încheiat la 10 septembrie 2006, (promisiune
bilaterală de vânzare-cumpărare), în temeiul căruia promitentei-vânzătoare
îi incumbau, conform art. 5, următoarele obligații de a face:
a)
obligația de a întreprinde toate demersurile și
formalitățile în vederea stingerii
datoriilor
pentru achitarea cărora fuseseră grevate imobilele respective, cu
consecința
radierii ipotecii,
obligație de rezultat în absența căreia obligația de
transmitere a
proprietății devenea imposibil de executat;
b)
obligația de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor in
favoarea
promitentei -
cumpărătoare prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare
în
formă autentică,
obligație afectată de un termen suspensiv, devenind scadentă
doar din momentul în care imobilele erau libere
de orice sarcini, deoarece numai la
acel
moment se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare și se putea
transmite
dreptul de proprietate.
A
conchis recurenta-reclamantă, sub acest prim motiv de nelegalitate,
că actul juridic încheiat de părți are în realitate natura
juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, iar nu a
unui contract de vânzare-cumpărare, că folosirea improprie a
termenilor de către părți nu trebuia să inducă
însă în eroare instanța de judecată, aceasta având
obligația să dea calificarea juridică corectă raporturilor
dintre părți.
Cu
privire la al doilea motiv de recurs
, întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat
încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor
art. 978 C. civ. și a dispozițiilor
art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privind momentul de la care
începe să curgă termenul de
prescripție și ale art. 16 și 17 din același act normativ
privind întreruperea prescripției
extinctive, arătând că
instanța
de apel nu a ținut seama de existența termenului suspensiv care
afecta scadența obligației de încheiere a contractului de
vânzare-cumpărare în formă
autentică,
încălcând în felul acesta dispozițiile legale referitoare la
începerea curgerii
termenului de prescripție și la
întreruperea ei.
Raportat
la art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă a
precizat că obligația promitentei-vânzătoare de a transmite
dreptul de proprietate asupra imobilelor era afectată de un termen
suspensiv, obligația devenind scadentă numai la momentul la care
acest termen se împlinea, adică atunci când intimata-pârâtă, SC S.
SRL își îndeplinea obligația constând în radierea ipotecii și
degrevarea imobilelor de sarcinile de care acestea erau ținute, deoarece
numai la acel moment se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare
și se putea transmite dreptul de proprietate, context în care termenul de 3
zile stipulat de părți în cuprinsul art. 5 din contract pentru
îndeplinirea obligației de a încheia contractul de vânzare-cumpărare
începea să curgă numai din momentul împlinirii termenului suspensiv.
A
arătat recurenta că voința comună a părților a
fost aceea ca plata integrală a prețului să fie doar o
condiție necesară, dar nu și suficientă de transfer a
dreptului de proprietate, acesta putându-se realiza în mod valabil și
efectiv numai în condițiile în care promitenta-vânzătoare executa
obligația de rezultat de care era ținută, mai sus
menționată, constând în degrevarea de sarcini a imobilului.
Sub
acest aspect, recurenta-reclamantă se raportează și la
procedurile de executare silită asupra imobilelor în cauză,
arătând că actele de executare silită dovedesc culpa contractuală
a intimatei-pârâte SC S. SRL care a demonstrat o conduită neonestă
atât față de ea, recurenta-reclamantă, cât și de un alt
partener contractual al său, respectiv creditoarea sa BRD - GSG. Astfel,
deși a încasat integral prețul convenit prin antecontractul de
vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 septembrie 2006, aceasta nu
și-a îndeplinit propriile obligații contractuale asumate și nu a
achitat creditul, cu consecința degrevării imobilului de sarcini,
nedepunând nicio diligență nici în privința respectării
obligațiilor sale contractuale asumate față de BRD – GSG,
ajungând să fie executată silit prin vânzarea-imobilelor promise spre
cumpărare recurentei-reclamante la un preț subapreciat.
Termenul
de prescripție al dreptului de a solicita rezoluțiunea contractului a
început să curgă de-abia la momentul la care a expirat termenul
suspensiv, adică atunci când s-a constatat că obligația de
transfer a dreptului de proprietate asupra imobilelor care era afectată de
respectivul termen suspensiv a devenit imposibil de executat urmare a conduitei
culpabile a promitentei-vânzătoare care nu și-a îndeplinit nici
măcar obligația de radiere a ipotecii, respectiv de la 16 februarie
2011 când promitenta - vânzătoare s-a prezentat la notar și a
arătat că este în imposibilitatea de a transfera dreptul de
proprietate asupra imobilelor care au făcut obiectul antecontractului de
vânzare-cumpărare, întrucât nu și-a îndeplinit obligația de a
pune la dispoziția promitentei-cumpărătoare un bun liber de
orice sarcini, fapt ce ar fi presupus în prealabil achitarea creditului și
radierea ipotecii.
A
mai precizat recurenta-reclamantă că în speță, oricum
termenul de prescripție nu s-a împlinit nici măcar raportat la data
de 17 septembrie 2006 întrucât au fost săvârșite acte întreruptive de
prescripție constând în recunoașteri din partea pârâtei, în
cauză fiind astfel incidente dispozițiile art. 16 lit. a) și
art. 17 ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Intimata-pârâtă
SC S. SRL Zalău a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului
ca nefondat și menținerea deciziei atacate, detaliind situația
de fapt și arătând că reclamanta a avut
cunoștință de existența ipotecii, contractul de credit cu
banca fiind semnat de administratorul ei C.Ș., că termenul de
prescripție este împlinit în raport de data menționată în
antecontractul de vânzare-cumpărare.
Recursul
este fondat pentru considerentele care urmează
.
Examinând
motivele formulate, Înalta Curte a apreciat ca întemeiate criticile cu privire la
interpretarea actului juridic dedus judecății în susținerea
motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și,
pe cale de consecință, și motivul întemeiat pe dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în contextul soluționării litigiului
pe excepția prescripției dreptului material la acțiune și
incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Reclamanta-recurentă
a învestit instanța de fond cu o acțiune în rezoluțiunea
contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la 1
septembrie 2006 și, pe cale de consecință, cu repunerea
părților în situația anterioară în sensul restituirii
prestațiilor efectuate.
Instanța de fond a respins acțiunea în rezoluțiunea contractului
de vânzare-cumpărare ca prescrisă în raport de obligația
convenită prin clauza 5 din contract, subsecvent admiterii ca
întemeiată a excepției cu acest obiect invocată de pârâtă
prin întâmpinare.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a calificat actul dedus
judecății ca antecontract de vânzare-cumpărare, calificare în
raport de care a invocat și excepția prescripției, iar
instanța, deși a apreciat ca întemeiată această
excepție pentru considerentele pe care intimata-pârâtă le-a invocat,
a menținut și reținut în motivarea hotărârii calificarea
actului juridic de contract de vânzare-cumpărare cu a cărei
rezoluțiune a fost învestită de reclamantă, calificare asupra
căreia reclamanta, ulterior învestirii nu a revenit în sensul
modificării acțiunii și nici nu a adus alte precizări,
poziția fiind păstrată și prin apelul declarat.
Respingând apelul reclamantei, instanța de apel în considerentele deciziei
sale folosește atât sintagma de contract de vânzare-cumpărare cât
și de antecontract de vânzare-cumpărare, aceasta din urmă pentru
justificarea legalității sentinței.
În
atare situație, cum incidența Decretului nr. 167/1958 s-a apreciat în
raport de clauza din actul juridic denumit de părți ”contract de
vânzare-cumpărare”, din art. 5, privind obligația vânzătorului
de a se prezenta la notariat pentru autentificare, esențială și
de natură să conducă la rezoluțiunea unui antecontract de
vânzare-cumpărare, acțiunea în rezoluțiunea unui antecontract de
vânzare-cumpărare fiind o acțiune patrimonială
prescriptibilă extinctiv, sub incidența Decretului 167/1958, dar care
a fost aplicată unui contract de vânzare-cumpărare, astfel cum
rezultă din considerentele hotărârilor, în care obligațiile
principale: plata prețului și predarea bunurilor au fost executate,
acțiunea în rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare
imobile fiind o acțiune reală, sub incidența Codului civil,
Înalta Curte a apreciat că se impune, pentru înlăturarea
inconsecvențelor logice și juridice, casarea ambelor hotărâri cu
trimiterea cauzei la prima instanță.
Reclamanta,
atât prin acțiunea formulată cât și prin motivele de apel, a
calificat actul dedus judecății drept contract de
vânzare-cumpărare a cărui rezoluțiune o solicită sub motiv
că nu a operat transferul proprietății.
Contractul
pe care părțile l-au încheiat sub semnătură privată este
denumit tot contract de vânzare-cumpărare, iar obiectul
înstrăinării îl formează 2 apartamente asupra cărora
există, conform extraselor de carte funciară, proprietatea
exclusivă, individuală a vânzătorului. Cu privire la aceste
imobile, pentru validitatea înstrăinării, la data încheierii actului,
1 septembrie 2006, nu era necesară forma autentică, ci numai acordul
de voință, fiind de observat că în art. 1 părțile
referă la irevocabilitatea vânzării, iar în art. 4 la exercitarea
dezmembrămintelor dreptului de proprietate până la data
intabulării dreptului de proprietate, perspectivă din care
obligațiile specifice contractului de vânzare-cumpărare: plata
prețului și predarea bunului au fost executate.
Ca
atare, admiterea excepției prescripției dreptului material la
acțiune de către instanța de fond, soluție
menținută de instanța de apel, în considerarea conținutului
clauzei art. 5 și a prevederilor Decretului 167/1958, dar și a
calificării actului juridic dedus judecății ca și contract
de vânzare-cumpărare este greșită deoarece, conform art. 1368 C.
civ., acțiunea în rezoluțiunea vânzării este o acțiune
reală, nu personal patrimonială aflată sub incidența
codului civil, nu a Decretului nr. 167/1958.
Dacă
se stabilește, pe baza clarificărilor necesare în raport de art. 129
C. proc. civ., față de susținerea reclamantei prin acțiune
cu privire la transferul proprietății, că intenția
părților, indiferent de denumirea literală a contractului
și a calității părților contractante și
față de poziția pârâtei-intimate din întâmpinare prin care
aceasta califică actul juridic ca antecontract, că voința
părților a fost în sensul ca efectivitatea drepturilor și
obligațiilor specifice contractului de vânzare-cumpărare să se
producă cu data autentificării înscrisului sub semnătură
privată, instanța a fost învestită cu rezoluțiunea
unui antecontract de vânzare-cumpărare.
În
această ultimă ipoteză, clauza art. 5 are greutatea unei clauze
esențiale aptă să conducă la rezoluțiunea actului
juridic, dar dreptul de prescripție al acțiunii în rezoluțiunea
antecontractului de vânzare-cumpărare nu se stabilește în raport de
conținutul acestei clauze, ci în raport de calificarea acțiunii
față de natura dreptului dedus judecății, iar acțiunea
în rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare imobile, în
speță, este o acțiune personală prescriptibilă în
termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, nu este nici o
acțiune reală și nici mixtă întrucât reclamanta nu tinde la
valorificarea unui drept real.
Cât
privește cursul prescripției, acesta a început să curgă,
conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 de la data încheierii
raportului de drept, respectiv de la data încheierii antecontractului, 1
septembrie 2006, data și ora prezentării ”vânzătorului” la
notariat fiind la latitudinea ”cumpărătorului”, respectiv a
reclamantei.
În
rejudecare, în această variantă de calificare a actului juridic,
judecătorii fondului urmează a verifica temeinicia cazurilor de
întrerupere a cursului prescripției la care recurenta-reclamantă face
referire.
Față
de cele ce preced, Înalta Curte, apreciind în raport de art. 304 pct. 5, 8
și 9 C. proc. civ. în care se încadrează criticile formulate,
recursul declarat de reclamantă ca fondat, l-a admis, a casat
hotărârile pronunțate în cauză și a trimis cauza
instanței de fond pentru soluționare.