ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 260/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 260/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința civilă

nr. 5447 din 21 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Sălaj s-a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta SC S. SRL și s-a

respins în consecință acțiunea formulată de reclamanta SC A.I. SRL, în

contradictoriu cu pârâta SC S. SRL Zalău, având ca obiect rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 1 septembrie 2006, repunerea

părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale

cu obligarea reclamantei la plata sumei de 3981 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că în cauză termenul de prescripție pentru

acțiunea cu a cărei soluționare a fost învestită este termenul general de

prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 iar acesta a

început să curgă de la data de 17 septembrie 2006.

Aceasta, deoarece,

conform art. 5 din contract vânzătorul s-a obligat să se prezinte la notarul

public pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică

în termen de 3 zile de la achitarea integrală a prețului, la data și ora

comunicate de către cumpărător, între părți încheindu-se contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1 din 1 septembrie 2006 având ca obiect două apartamente

situate în Zalău, obligația de plată a prețului fiind executată, cu diferența

din preț plătită de reclamantă la data de 13 septembrie 2006.

În ceea ce privește

scadența obligației de prezentare la notar pentru încheierea contractului în

formă autentică, aceasta, susține instanța, a fost clar determinată la momentul

încheierii contractului în art. 5, respectiv 3 zile de la data achitării

prețului, care, calculat pe zile libere potrivit art. 101 alin. (1) C. proc.

civ., ultima zi, scadența obligației este 17 septembrie 2006.

Curtea de Apel Cluj,

secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 46 din 13 martie 2012 a respins apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței, ca nefondat.

Examinând criticile

apelantei cu privire la: greșita aplicare a prevederilor a Decretului nr.

167/1958 deoarece acțiunea în rezoluțiune nu ar avea un obiect patrimonial în

înțelesul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, nefiind deci aplicabile prevederile

art. 3 privind termenul general de prescripție de 3 ani; repunerea părților în

situația anterioară și obligarea intimatei la restituirea prețului încasat și

momentul la care un eventual termen de prescripție a început să curgă, data

punerii în întârziere a pârâtei cu privire la executarea prestației sale,

respectiv 16 februarie 2011, ca și neluarea în considerare a procesului verbal

de predare-primire încheiat la data de 15 mai 2008 prin care s-a procedat la

predarea respectiv primirea imobilului, instanța de apel a constatat

netemeinicia acestora.

Instanța de apel a

reținut, raportându-se la criticile formulate, că în speță dreptul subiectiv

pretins de reclamanta apelantă este un drept patrimonial, evaluabil în bani și,

prin urmare, acțiunea în rezoluțiune are un obiect patrimonial, împrejurare

față de care sunt aplicabile regulile generale care reglementează prescripția.

Că acțiunea în rezoluțiunea unui act juridic fiind o acțiune personală prin

care sunt ocrotite drepturile de creanță, termenul general de prescripție este

cel stabilit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică termenul de 3

ani, care începe să curgă de la data când s-a născut dreptul la acțiune.

A mai apreciat

instanța de control judiciar că nu poate fi reținută teza potrivit căreia doar

la data de 16 februarie 2011 reclamanta apelată a cunoscut despre

imposibilitatea perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă

autentică întrucât predarea-primirea imobilului ce a făcut obiectul

antecontractului a avut loc la data înscrisă în contractul de

vânzare-cumpărare, în art. 4 și 7, din adresa nr. 991 din 22 ianuarie 2007

rezultând că SC A.I. SRL era deja în posesia spațiului la data de 21 ianuarie

2007 când s-a solicitat băncii ipotecare BRD aprobarea pentru realizarea unei

investiții la spațiul ce a făcut obiectul antecontractului. Cele două

societăți, reclamanta și pârâta aveau la acea dată un administrator comun, în

persoana dlui C.Ș., situație perpetuată până la data de 14 octombrie 2008,

critica nefiind întemeiată.

În ce privește

critica repunerii părților în situația anterioară, instanța de apel a reținut

că aceasta este un efect al rezoluțiunii care se produce însă numai dacă se

pronunță rezoluțiunea contractului iar în speță sentința nu a dispus asupra

rezoluțiunii contractului de vânzare cumpărare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC A.I. SRL Zalău solicitând admiterea

recursului, casarea deciziei recurate, respingerea excepției prescripției

dreptului material la acțiune cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare

la prima instanță pentru soluționare pe fond.

Recurenta-reclamantă

își subsumează criticile motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ.

Cu privire la primul

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă critică greșita interpretare a actului juridic dedus

judecății de instanțele judecătorești care l-au calificat drept contract de

vânzare-cumpărare când în realitate este vorba de un antecontract de

vânzare-cumpărare încheiat la 10 septembrie 2006, (promisiune bilaterală de

vânzare-cumpărare), în temeiul căruia promitentei vânzătoare îi incumbau,

conform art. 5, următoarele obligații de a face:

a) obligația de a

întreprinde toate demersurile și formalitățile în vederea stingerii datoriilor

pentru achitarea cărora fuseseră grevate imobilele respective, cu consecința

radierii ipotecii, obligație de rezultat în absența căreia obligația de

transmitere a proprietății devenea imposibil de executat;

b) obligația de a

transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor în favoarea promitentei -

cumpărătoare prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare în formă

autentică obligație afectată de un termen suspensiv, devenind scadentă doar din

momentul în care imobilele erau libere de orice sarcini, deoarece numai la acel

moment se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare și se putea transmite

dreptul de proprietate.

Conchide

recurenta-reclamantă sub acest prim motiv de nelegalitate că actul juridic

încheiat de părți are în realitate natura juridică a unei promisiuni bilaterale

de vânzare-cumpărare, iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare, că folosirea

improprie a termenilor de către părți nu trebuia să inducă însă în eroare

instanța de judecată, aceasta având obligația să dea calificarea juridică

corectă raporturilor dintre părți.

Cu privire la al

doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta critică încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.

978 C. civ. și a dispozițiilor art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privind

momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și ale art. 16 și

17 din același act normativ privind întreruperea prescripției extinctive,

arătând că instanța de apel nu a ținut seama de existența termenului suspensiv

care afecta scadența obligației  de încheiere a contractului de

vânzare-cumpărare în formă autentică, încălcând în felul acesta dispozițiile

legale referitoare la începerea curgerii termenului de prescripție și la

întreruperea ei.

Raportat la art. 7 și

8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă precizează că obligația

promitentei - vânzătoare de a transmite dreptul de proprietate asupra

imobilelor era afectată de un termen suspensiv, obligația devenind scadentă

numai la momentul la care acest termen se împlinea, adică atunci când intimata

pârâtă, SC S. SRL își îndeplinea obligația constând în radierea ipotecii și

degrevarea imobilelor de sarcinile de care acestea erau ținute, deoarece numai

la acel moment se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare și se putea

transmite dreptul de proprietate, context în care termenul de 3 zile stipulat

de părți în cuprinsul art. 5 din contract pentru îndeplinirea obligației de a

încheia contractul de vânzare-cumpărare începea să curgă numai din momentul

împlinirii termenului suspensiv.

Arată recurenta că

voința comună a părților a fost aceea ca plata integrală a prețului să fie doar

o condiție necesară, dar nu și suficientă de transfer a dreptului de

proprietate, acesta putându-se realiza în mod valabil și efectiv numai în

condițiile în care promitenta - vânzătoare executa obligația de rezultat de

care era ținută, mai sus menționată, constând în degrevarea de sarcini a

imobilului.

Sub acest aspect,

recurenta-reclamantă se raportează și la procedurile de executare silită asupra

imobilelor în cauză, arătând că actele de executare silită dovedesc culpa

contractuală a intimatei -pârâte SC S. SRL care a demonstrat o conduită

neonestă atât față de ea, recurenta-reclamantă, cât și de un alt partener

contractual al său, respectiv creditoarea sa BRD - GSG. Astfel, deși a încasat

integral prețul convenit prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la

data de 1 septembrie 2006, aceasta nu și-a îndeplinit propriile obligații

contractuale asumate și nu a achitat creditul, cu consecința degrevării

imobilului de sarcini, nedepunând nici o diligentă nici în privința respectării

obligațiilor sale contractuale asumate față de BRD - GSG ajungând să fie

executată silit prin vânzarea-imobilelor promise spre cumpărare recurentei -

reclamante la un preț subapreciat.

Termenul de

prescripție al dreptului de a solicita rezoluțiunea contractului a început să

curgă de-abia la momentul la care a expirat termenul suspensiv, adică atunci

când s-a constatat că obligația de transfer a dreptului de proprietate asupra

imobilelor care era afectată de respectivul termen suspensiv a devenit

imposibil de executat urmare a conduitei culpabile a promitentei-vânzătoare

care nu și-a îndeplinit nici măcar obligația de radiere a ipotecii, respectiv

de la 16 februarie 2011 când promitenta - vânzătoare s-a prezentat la notar, și

a arătat că este în imposibilitatea de a transfera dreptul de proprietate

asupra imobilelor care au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare,

întrucât nu și-a îndeplinit obligația de a pune la dispoziția

promitentei-cumpărătoare un bun liber de orice sarcini, fapt ce ar îi presupus

în prealabil achitarea creditului și radierea ipotecii.

Mai precizează

recurenta-reclamantă că în speță, oricum termenul de prescripție nu s-a

împlinit nici măcar raportat la data de 17 septembrie 2006 întrucât au fost

săvârșite acte întreruptive de prescripție constând în recunoașteri din partea

pârâtei în cauză fiind astfel incidente dispozițiile art. 16 lit. a) și art. 17

ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Intimata-pârâtă SC S.

SRL Zalău a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat

și menținerea deciziei atacate, detaliind situația de fapt și arătând că

reclamanta a avut cunoștință de existența ipotecii, contractul de credit cu

banca fiind semnat de administratorul ei C.Ș., că termenul de prescripție este

împlinit în raport de data menționată în antecontractul de vânzare cumpărare.

Recursul este fondat

pentru considerentele care urmează.

Examinând motivele

formulate, Înalta Curte apreciază ca întemeiate criticile cu privire la

interpretarea actului juridic dedus judecății în susținerea motivului întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, și

motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în

contextul soluționării litigiului pe excepția prescripției dreptului material

la acțiune și incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Reclamanta-recurentă

a investit instanța de fond cu o acțiune în rezoluțiunea contractului de

vânzare cumpărare încheiat între părți la 1 septembrie 2006 și, pe cale de

consecință, cu repunerea părților în situația anterioară în sensul restituirii prestațiilor

efectuate.

Instanța de fond a

respins acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, ca

prescrisă în raport de obligația convenită prin clauza 5 din contract,

subsecvent admiterii ca întemeiată a excepției cu acest obiect invocată de

pârâtă prin întâmpinare.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta a calificat actul dedus judecății ca antecontract de

vânzare-cumpărare, calificare în raport de care a invocat și excepția

prescripției iar instanța deși a apreciat ca întemeiată această excepție pentru

considerentele pe care intimata-pârâtă Ie-a invocat, a menținut și reținut în

motivarea hotărârii calificarea actului juridic de contract de

vânzare-cumpărare cu a cărei rezoluțiune a fost investită de reclamantă,

calificare asupra căreia reclamanta, ulterior investirii nu a revenit în sensul

modificării acțiunii și nici nu a adus alte precizări, poziția fiind păstrată

și prin apelul declarat.

Respingând apelul

reclamantei, instanța de apel în considerentele deciziei sale folosește atât

sintagma de contract de vânzare-cumpărare cât și de antecontract de

vânzare-cumpărare, aceasta din urmă pentru justificarea legalității sentinței.

În atare situație,

cum incidența Decretului nr. 167/1958 s-a apreciat în raport de clauza din

actul juridic denumit de părți "contract de vânzare-cumpărare", din

art. 5, privind obligația vânzătorului de a se prezenta la notariat pentru

autentificare, esențială și de natură să conducă la rezoluțiunea unui

antecontract de vânzare-cumpărare, acțiunea în rezoluțiunea unui antecontract

de vânzare cumpărare fiind o acțiune patrimonială prescriptibilă extinctiv, sub

incidența Decretului nr. 167/1958, dar care a fost aplicată unui contract de

vânzare-cumpărare astfel cum rezultă din considerentele hotărârilor, în care

obligațiile principale: plata prețului și predarea bunurilor au fost executate,

acțiunea în rezoluțiunea unui contract de vânzare cumpărare imobile fiind o

acțiune reală, sub incidența Codului civil, Înalta Curte apreciază că se impune

pentru înlăturarea inconsecvențelor logice și juridice casarea ambelor hotărâri

cu trimiterea cauzei la prima instanță.

Reclamanta atât prin

acțiunea formulată cât și prin motivele de apel a calificat actul dedus

judecății drept contract de vânzare-cumpărare a cărui rezoluțiune o solicită

sub motiv că nu a operat transferul proprietății.

Contractul pe care

părțile l-au încheiat sub semnătură privată este denumit tot contract de

vânzare-cumpărare iar obiectul înstrăinării îl formează 2 apartamente asupra

cărora există conform extraselor de carte funciară proprietatea exclusivă,

individuală a vânzătorului. Cu privire la aceste imobile pentru validitatea

înstrăinării, la data încheierii actului, 1 septembrie 2006, nu era necesară

forma autentică, ci numai acordul de voință, fiind de observat că în art. 1,

părțile referă la irevocabilitatea vânzării iar în art. 4 la exercitarea

dezmembrămintelor dreptului de proprietate până la data întabulării dreptului

de proprietate, perspectivă din care obligațiile specifice contractului de

vânzare cumpărare: plata prețului și predarea bunului au fost executate.

Ca atare admiterea

excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de fond,

soluție menținută de instanța de apel, în considerarea conținutului clauzei

art. 5 și a prevederilor Decretului nr. 167/1958 dar a calificării actului

juridic dedus judecății ca și contract de vânzare-cumpărare este greșită

deoarece conform art. 1368 C. civ. acțiunea în rezoluțiunea vânzării este o

acțiune reală nu personal patrimonială aflată sub incidența codului civil, nu a

Decretului nr. 167/1958.

Dacă se stabilește,

pe baza clarificărilor necesare în raport de art. 129 C. proc. civ., față de

susținerea reclamantei prin acțiune cu privire la transferul proprietății, că

intenția părților, indiferent de denumirea literală a contractului și a

calității părților contractante și față de poziția pârâtei intimate din

întâmpinare prin care aceasta califică actul juridic ca antecontract, că voința

părților a fost în sensul ca efectivitatea drepturilor și obligațiilor

specifice contractului de vânzare cumpărare să se producă cu data

autentificării înscrisului sub semnătură privată, instanța a fost învestită cu

rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare.

În această ultimă

ipoteză, clauza art. 5 are greutatea unei clauze esențiale aptă să conducă la

rezoluțiunea actului juridic dar, dreptul de prescripție al acțiunii în

rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nu se stabilește în raport

de conținutul acestei clauze ci în raport de calificarea acțiunii față de

natura dreptului dedus judecății iar acțiunea în rezoluțiunea antecontractului

de vânzare-cumpărare imobile în speță, este o acțiune personală prescriptibilă

în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, nu este nici o acțiune

reală și nici mixtă întrucât reclamanta nu tinde la valorificarea unui drept

real.

Cât privește cursul

prescripției, acesta a început să curgă conform art. 7 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958 de la data încheierii raportului de drept, respectiv de la data încheierii

antecontractului, 1 septembrie 2006, data și ora prezentării

"vânzătorului" la notariat fiind la latitudinea

"cumpărătorului", respectiv a reclamantei.

În rejudecare, în

această variantă de calificare a actului juridic, judecătorii fondului urmează

a verifica temeinicia cazurilor de întrerupere a cursului prescripției la care

recurenta reclamantă face referire.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte apreciind în raport de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc.

civ. în care se încadrează criticile formulate, recursul declarat de reclamantă

ca fondat, îl va admite, va casa hotărârile pronunțate în cauză și va trimite

cauza instanței de fond pentru soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenta-reclamantă SC A.I. SRL Zalău împotriva Deciziei nr. 46

din 13 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal, casează decizia recurată și Sentința nr.

5447 din 21 octombrie 2011 a Tribunalului Sălaj și trimite cauza spre

soluționare Tribunalului Sălaj.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 29 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - DG