ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2535/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3133 din 18 mai 2012 a Tribunalului Sălaj, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta H.O. S-a respins ca nefondată acțiunea civilă intentată de reclamanții L.L.V. și L.I.C., având ca obiect pretenții. S-a admis cererea pârâtei pentru obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 1 septembrie 2005, între părți s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare sub semnătură privată, prin care pârâta H.O. s-a obligat să le transmită reclamanților L.L.V.

și L.I.C., proprietatea asupra unui teren în suprafata de 1.503 m.p. înscris in CF nr. XX, nr. top RR nr. cadastral YY , pentru prețul de 34.000 euro achitat la data încheierii contractului, stabilindu-se că încheierea actului în formă autentică va avea loc la data de 23 septembrie 2005, iar în cazul depășirii acestui termen din vina vânzătoarei, aceasta are obligația să le restituie cumpărătorilor suma de 50.000 euro în termen de 5 zile și să le plătească penalități de 0,1% pe zi de întârziere, dacă se depășește termenul de restituire. Tot la aceeași dată de 1 septembrie 2005, între aceleași părți s-a mai încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu privire la suprafața de 470 mp teren intravilan înscris în CF nr. XXX Zalău, nr. top RRR, cu privire la care între părți există un litigiu pe rolul Tribunalului Sălaj.

Pârâta a prezentat un al treilea contract de vânzare-cumpărare încheiat tot la data de 1 septembrie 2005, între aceleași părți, cu privire la suprafața cumulată din celelalte două contracte, adică 1.973 mp, pentru prețul de 44.650 euro, din care a mai rămas de achitat suma de 4.650 euro cu scadență la data intabulării în cartea funciară, acest contract nemaiconținând nicio clauză sancționatorie în caz de nerespectare a obligațiilor contractuale. A mai reținut instanța că, actul care consfințește voința părților este cel din urmă, reclamanta recunoscând acest aspect, contractul fiind încheiat în anul 2006, pentru suprafața de 470 mp.

Ultimul contract încheiat în ordine cronologică, nu conține nicio clauză care să prevadă un termen pentru încheierea actului autentic sau vreo clauză penalizatoare, iar reclamanții nu se pot prevala de un act pentru a obține intabularea în cartea funciară, și de alte două acte care să le asigure despăgubiri mai mari chiar decât prețul terenului, situație în care acțiunea s-a apreciat ca nefondată. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, deoarece pe parcursul desfășurării procesului având ca obiect prestație tabulară, cursul prescripției s-a întrerupt, dat fiind faptul că actele prezentate de reclamanți se referă la exigibilitatea penalităților în funcție de data încheierii contractului autentic.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții L.L.V. și L.I.C., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Cluj, secția I c ivilă, prin decizia civilă nr. 109/A/2012 din 17 octombrie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții L.L.V. și L.I.C., fiind obligați să îi plătească intimatei H.O. suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, prin încheierea celui de-al treilea antecontract de vânzare-cumpărare, în realitate părțile le-au desfăcut prin primele două antecontracte de vânzare-cumpărare, astfel că, în mod neîntemeiat consideră reclamanții că s-ar fi păstrat clauzele penale, deși întreaga suprafață de teren a făcut obiectul celui de-al treilea antecontract de vânzare-cumpărare, în acest fel urmărind să se îmbogățească fără justă cauză, deoarece au devenit proprietarii terenului obiect al convenției și nu au făcut dovada că au suferit vreun prejudiciu prin executarea cu întârziere a celui de-al treilea antecontract de vânzare-cumpărare, care nu mai cuprinde nici o clauză penală.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanții L.I.C. și L.L.V. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei instanței de apel, în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că, instanțele, în mod greșit au considerat că cel din urmă act încheiat este cel care consfințește învoiala părților, acestea neluând în considerare motivul încheierii celui de al treilea contract, respectiv introducerea celor două terenuri într-un singur act, tocmai pentru ca acesta să facă obiectul unei singure prestații tabulare.

Prin urmare, conform prevederilor legale în materie, se impunea luare în considerare a voinței reale a părților la încheierea celui din urmă contract de vânzare-cumpărare, unde clauza penală a fost stabilită prin acordul părților, iar în lipsa unei stipulații exprese, nu se poate considera că părțile au renunțat tacit la clauzele penale. Astfel, apare nejustificată reținerea instanței de apel, în sensul că prin încheierea celui de-al treilea contract de vânzare-cumpărare nu s-ar fi păstrat clauzele penale și pe cale de consecință s-ar urmări o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, de vreme ce nu sunt îndeplinite condițiile acestui fapt juridic.

O altă critică vizează faptul că, în mod greșit a reținut instanța de apel necesitatea dovedirii de către reclamanți a culpei pârâtei, întrucât, în materia răspunderii contractuale, în caz de neexecutare a obligațiilor asumate prin contract există o prezumție relativă de vină în sarcina celui obligat, aceasta putând fi răsturnată de pârâtă, căreia îi revenea sarcina demonstrării existenței unei cauze străine spre a fi exonerată de răspundere. Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de reclamanții L.I.C. și L.L.V. să fie respins, pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelanți în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, sens în care, sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanța interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de casare își găsește aplicațiunea numai în cazul în care din probele administrate în cauză coroborate cu susținerile părților ar rezulta un dubiu asupra conținutului actului supus judecății, iar judecătorii s-ar substitui părților contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie schimbând natura juridică a actului care a fost încheiat. Această ipoteză nu se regăsește în criticile aduse deciziei pronunțată de instanța de apel, câtă vreme instanțele au reținut, ca temei al respingerii cererii introductive, faptul că, ultimul contract încheiat între părți și prin care s-a convenit la înstrăinarea suprafeței totale de 1973 mp, este singurul act de natură să producă consecințe juridice.

În acest sens, acest din urmă înscris, urma să aibă finalitate în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate, reprezentând acordul final de voință între părțile contractante, iar prin redactarea unui nou contract, care nu conținea clauze sancționatorii, s-a apreciat în mod corect că a avut loc revocarea primelor două antecontracte.

În ceea ce privește critica ce vizează faptul că, în mod greșit a reținut instanța de apel necesitatea dovedirii de către reclamanți a culpei pârâtei, se constată că aceasta este nefondată, având în vedere faptul că, în cauză este vorba de o răspundere civilă contractuală, astfel că, pentru acordarea despăgubirilor constând în daune-interese moratorii, reclamanții aveau obligația să dovedească prejudiciul suferit, vina pârâtei și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, în sensul art. 1169 C. civ., care prevede că acela care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, iar reclamanții nu și-au dovedit acțiunea. Față de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că susținerile recurenților vizează greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză, aspecte ce nu mai pot face obiectul analizei în această fază procesuală, având în vedere caracterul nedevolutiv al recursului și împrejurarea că recurenții au avut la dispoziție calea de atac a apelului, în care toate chestiunile invocate au fost puse în discuție și soluționate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții L.I.C. și L.L.V., pe care îi va obliga, potrivit art. 274 C. proc. civ. să achite intimatei-pârâte H.O. suma de 3.560 RON cheltuieli de judecată, conform notei de cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții L.I.C. și L.L.V. împotriva deciziei civile nr. 109/A/2012 din 17 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I c ivilă. Obligă recurentii-reclamanți L.I.C. și L.L.V. să-i achite intimatei-pârâte H.O. suma de 3.560 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2013.