ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj la data de 08 august 2008,

reclamanții l.G., I.L., B.A., S.S., B.I., B.G., B.V., B.F. jr., în

contradictoriu cu pârâtul I.P.J. Sălaj, au solicitat obligarea pârâtului de a

Ie restitui în deplina proprietate și posesie suprafața de 1.471 mp teren din

imobilul înscris în C.F. Zalău, compus din casă, curte și grădină în suprafață

de 7.625 mp, imobil situat administrativ în Zalău,; obligarea pârâtului Ia

plata unor despăgubiri lunare pentru lipsa de folosință a terenului, în cuantum

ele 300 euro lunar, începând cu 01 ianuarie 1990 și până la restituirea

efectivă a terenului.

Ulterior reclamanții și-au precizat

acțiunea în sensul că revendică suprafața de 1.595 mp. (fila 231 Dosar nr.

1893/84/2008).

În drept, reclamanții și-au întemeiat

cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. art.

998 C. civ.

Primul ciclu procesual a fost

finalizat prin Decizia civilă nr. 353 din 30 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care a constat că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 64-66 C. proc. civ. întrucât, deși încă de la

prima instanță de fond a fost formulată cerere de arătare a titularului

dreptului de către pârât, atât în cadrul întâmpinării, cât și prin cerere

depusă separat pentru termenul din 23 aprilie 2009, această cerere nu a fost

avută în vedere de către instanță, care a irecut ia administrarea de probe,

iară a dispune citarea în cauză a titularului dreptului, în temeiul art. 65

alin. (2) C. proc. civ.

De abia cu două termene anterioare

soluționării cauzei, la data de 19 noiembrie 2010, au fost introduși în cauză

M.A.I. și statul român, prin M.F.P., în calitate de pârâți.

Cel indicat ca titular al dreptului,

în raport de poziția pe care o adopta, urma să dobândească fie calitatea de

pârât în temeiul art. 66 alin. (1) C. proc. civ., fie pe cea de întervenîent în

interes propriu, în acord cu art. 66 alin. (2) C. proc. civ.

Deși prima instanță de fond a reținut

că M.A.I. și-ar fi exprimat poziția asupra dreptului său privind imobilul în

litigiu prin întâmpinarea depusă, Înalta Curte a constatat că o astfel de

poziție nu a rezultat în mod neechivoc din cuprinsul întâmpinării, fiind

prezumată de către instanță cu ocazia motivării hotărârii pronunțate în cauză.

Deoarece calitatea în care M.A.I. a fost citată în cauză nu a fost lămurită

încă de la prima instanță de fond, cauza a fost soluționată în absența unui

cadru procesual configurat în condiții de legalitate.

În plus, nu a putut fi menținută

soluția de admitere a apelului și de respingere a acțiunii motivată de lipsa

calității de proprietar a pârâtului, în condițiile în care acesta a adus la

cunoștință instanței că nu este titularul dreptului și chiar a formulat o

cerere de arătare a titularului dreptului, incorect soluționată.

Constatându-se lipsa de preocupare a

instanței de a stabili corect cadrul procesual încă de la prima instanță de

fond, dosarul a fost trimis spre rejudecare la prima instanță.

La rejudecare, Dosarul a fost

înregistrat sub nr. 2464/84/2013 pe rolul Tribunalului Zalău.

Prin sentința civilă nr. 809 din 20

martie 2014 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în Dosarul nr. 2464/84/2013, s-a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român prin M.F.P.,

s-a respins excepția inadmisibilitățiî acțiunii precum și a lipsei calității

procesuale pasive a I.P.J. Sălaj, s-a admis cererea precizată și au fost

obligați pârâții I.P.J. Sălaj și intervenientul forțat M.A.I. să le predea

reclamanților în deplina proprietate suprafața de 1.595 mp teren înscris în

C.F. Zalău, imobil situat administrativ în Zalău, jud. Sălaj. Intervenientul

forțat M.A.I. a fost obligat la plata unor despăgubiri anuale de 47.420 lei

începând cu data de 08 august 2005 până la restituirea efectivă a terenului.

S-a respins cererea privind constatarea dreptului de retenție.

În motivarea acestei sentințe s-a

reținut în esență că statul român prin M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă

în acțiunea în revendicare deoarece posesorul terenului și a construcțiilor

este I.P.J. Sălaj.

Excepția inadmisibilității a fost

respinsă deoarece reclamanții au urmat procedura specială prevăzută de Legea

nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate abuziv, în conținutul

Deciziei nr. 3415 din 07 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

reținut că imobilul se află în procedura reparatorie prevăzută de Legii nr.

10/2001.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive a I.P.J. Sălaj a fost și ea respinsă devreme ce această parte a

recunoscut că se află în posesia imobilului.

Referitor la fondul cauzei instanța a

reținut că imobilul din litigiu a aparținut numitei B.I., ai cărei moștenitori

sunt reclamanții.

Prin Decizia civilă nr. 159/2001 a

Curții de Apel Cluj rămasă definitivă prin Decizia Înaltei Curții de

Casație și Justiție nr. 3415 din 07 mai 2004 s-a constat că

imobilul m cauză a fost preluat abuziv de statul român. Totodată s-a dispus și

rectificarea ef-ului nr. 1 Zalău prin radierea dreptului de proprietate al

Statului Român.

Expertiza topografică efectuată în

cauză a evidențiat că suprafața totală a terenului este de 7.625 mp I.P.J.

folosește dîn aceasta 1.595 mp, iar diferența I.P.J. Sălaj și Palatul Copiilor

Zalău.

Dacă inițial reclamanții au solicitat

restituirea suprafeței de 1.471 mp ulterior, după efectuarea expertizei și-a

precizat pretențiile care se referă Ia suprafața de 1.595 mp.

Pe parcursul timpului pe acest teren

s-au realizat 2 construcții: una a fost transmisă în 1970 în administrarea

I.P.J. Sălaj cu destinația Casa Pionerilor, iar a doua a reprezentat o cabană

cu regim de înălțime P+-1E dată în administrare Consiliului Securității

Statului, iar mai apoi I.P.J. Sălaj.

În ce privește, prima construcție și

terenul aferent, prin sentința civilă nr. 581 din 06 aprilie 2009 a

Tribunalului Sălaj cererea în revendicare formulata de reclamanți a fost admisă

iar pârâții au fost obligați să predea întregul imobil notat în C.F.

În ce privește suprafața de 1.595 mp

și care face obiectul prezentului litigiu încă din anul 2005 între reclamanți

și pârâtul I.P.J. Sălaj au existat demersuri referitoare la posibilitatea

stingerii pe cale amiabilă a divergențelor dintre ei.

I.P.J. Sălaj prin poziția adoptată a

recunoscut că nu e proprietar al imobilului șl a ajuns chiar și la o înțelegere

cu reclamanții referitoare la valoarea acestuia. Demersurile nu s-au finalizat

doar dîn lipsa fondurilor financiare.

În ce privește M.A.E. deși a susținut

tot timpul că nu au calitate procesuală pasivă, instanța a respins această

excepție constatând că în ce-l privește sunt îndeplinite prevederile art. 65 C.

proc. civ.

Atât I.P.J. cât și M.A.I. au calitate

de pârâte atâta vreme cât folosesc fără nici un drept acest imobil. Acțiunea în

revendicare este acea acțiune reală prin care reclamantul solicită instanței

să-i recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun și pe cale de consecință

să oblige pârâtul la restituirea posesiei.

Cum în cauză I.P.J. Sălaj este

posesorul imobilului iar M.A.I. administratorul, cele două pârâte au fost

obligate să predea în deplină proprietate suprafața de 1.595 mp teren înscris

în C.F. Zalău imobil situat administrativ în Zalău. jud. Sălaj.

Reclamanții solicită obligarea

pârâților și la plata despăgubirilor lunare pentru lipsa de folosință a

terenului începând cu data de 1 ianuarie 1990.

Raportat de data formulării acțiunii,

respectiv 08 august 200S, instanța a admis acțiunea doar pentru 3 ani anteriori

formulării cererii, obligând intervenientul forțat la despăgubiri în valoare de

47.420 lei.

I.P.J. Sălaj a invocat existența unui

drept de retenție în sumă de 754.858,40 lei (fila 87).

Nu a făcut niciodată dovada acestor pretenții,

iar această cerere a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul

I.P.J. Sălaj a declarat recurs.

Prin încheierea pronunțată în ședința

publică din 12 septembrie 2014, având în vedere valoarea terenului în litigiu,

în suprafață de 1.595 mp, de 95.000 euro, respectiv echivalentul sumei de

405,000 lei, precum și dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ., Curtea

a calificat calea de atac promovată de pârâtul I.P.J. Sălaj împotriva sentinței

tribunalului, ca fiind „apel 5 și nu „recurs"',

La același termen de judecată, având

în vedere că valoarea imobilului teren revendicat de reclamanți este de 95.000

euro, respectiv 405.000 lei, .așa cum reiese din raportul de expertiză tehnică

judiciară, sub valoarea prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,

aceea 500.000 lei. Curtea din oficiu a pus în discuție un motiv de apel de

ordine publică, respectiv necompetența materială a Tribunalului Sălaj în

soluționarea acțiunii promovată de reclamanți, ținând seama de prevederile art.

22 din Legea nr. 202/2010 și de împrejurarea că acțiunea a fost promovată la

data de 08 august 2008, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Prin Decizia civilă nr. 771/A/2014,

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis în parte apelul declarat de pârâtul

I.P.J. Sălaj împotriva sentinței civile nr. 809 din 20 martie 2014 a

Tribunalului Sălaj, pronunțată în Dosar nr. 2464/84/2013, pe care a anulat-o în

tot și a trimis cauza pentru competentă soluționare în primă instanță la

Judecătoria Zalău.

Soluția a fost motivată de faptul că

valoarea terenului revendicat de reclamanți în suprafață de 1,595 mp este de

59,4 euro/mp, respectiv 95.000 euro sau 405,000 lei, sub valoarea prevăzută de

art. art. 2 pct. 1. lit. b) C. proc. civ., astfel încât tribunalul a judecat în

primă instanță prezenta acțiune civilă precizată cu încălcarea textului lega!

mai sus arătat și a dispozițiilor art. 158, art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. care reglementează în mod imperativ competența materială a instanțelor de

judecată.

Împotriva menționatei decizii au

formulat și motivat recurs, în termen legal reclamanții I.G., I.l.L., B.A.,

S.S., B.l. jr., B.G., B.V. și B.F. jr. pentru motive de nelegalkate întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că

decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 181 C. proc.

civ., precum și cu ale art. 159

1

C. proc. civ. Mai mult, instanța de

apel a încălcat si dispozițiile Deciziei de casare nr. 353/2013 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs în primul ciclu

procesual, conform căreia cauza a fost mmisă pentru rejudecare pe fond la

instanța competentă să soluționeze litigiul în primă instanță, respectiv

Tribunalul Sălaj.

Potrivit prevederilor art. 181 C.

proc. civ., instanța învestită conform dispozițiilor referitoare la competența

după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă,

ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii

aceluiași obiect.

Or, în acțiunea introductivă, la

pagina nr. 3 paragraful 9, valoarea indicată a imobilului revendicat depășea cu

mult suma de 500.000 lei, deoarece numai valoarea de circulație a terenului

revendicat, la data introducerii acțiunii introductive, era de 110 euro/mp,

astfel că numai valoarea acestuia depășea suma de 614.000 lei, fără a lua în

calcul valoarea construcțiilor existente pe teren, imobilul revendicat fiind

compus și din supraedificatefe existente pe teren.

Valoarea obiectuiui cererii se stabilește

de către reclamant prin cererea introductivă, iar această valoare nu a fost

niciodată contestată de către părți ori de către instanță, ba mai mult a fost

confirmată de pârâtul I.P.J, Sălaj.

Din întâmpinarea depusă de pârâtul

I.P.J. Sălaj în fața instanței de fond, rezultă că valoarea de inventar a

imobilului revendicat - mai exact a supraeditlcatelor - depășește suma de

750.000 lei.

Faptul că, ia mai bine de doi ani de

la introducerea acțiunii introductive, printr-o expertiză tehnică judiciară,

valoarea de circulație a terenului, la data evaluării, a fost stabilită la suma

de 405.000 Iei, nu poate în nici un caz determina necompetența materială a

Tribunalului Sălaj, dispozițiile art. 181 C. proc. civ. fiind clare în acest

sens.

Potrivit art. 159

1

alin. (2)

C. proc. civ., text introdus prin art. 1 pct 23 din Legea nr. 202/2010:

„Necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de

părți ori de către judecător îa prima zi de înfățișare în fața primei instanțe,

dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului".

Astfel, chiar și în cazul în care

cauza ar fost judecată în fond de o instanță necompetentă material, în căile de

atac o asemenea excepție nu mai poate fi invocată, la fel, nici în cazul unei

casări cu trimitere spre rejudecare. Potrivit textului de lege invocat,

necompetența materială a instanței se acoperă odată cu intrarea în dezbaterile

fondului, iar discuția asupra acestui aspect nu mai poate fi reluată.

Astfel, Curtea de Apel Cluj nu mai

putea să invoce și să constate necompetența materială a Tribunalului Sălaj,

nici măcar în situația în care această instanță ar fi fost necompetentă

material, aceasta cu atât mai mult cu cât dosarul se afla în rejudecare după

casare, iar dispozițiile art. 159

1

C. proc. civ. își găseau astfel

aplicabilitate în cauză.

Dispozițiile art. 159

1

C.

proc. civ. sunt incidente în cauză, chiar dacă litigiul a fost promovat ia data

de 08 august 2008, deoarece dispozițiile art. 22 alin. (1) teza finală din

Legea nr. 202/2010 prevăd că "în caz de desființare, anulare sau casare cu

trimitere spre rejudecare, dispozițiile prezentei legi privitoare la competență

sunt aplicabile". Dacă dispozițiile Legii nr. 202/2010 referitoare la

competență sunt aplicabile litigiilor în care s-a dispus casarea cu trimitere,

atunci înseamnă că aceste dispoziții sunt aplicabile și în prezenta speță, Iar

dispozițiile art. 159

1

C. proc. civ. privesc competența, deci sunt

aplicabile,

În ceea ce privește încălcarea de

către instanța de apel a chestiunilor dezlegate de instanța de recurs» care au

caracter obligatoriu în rejudecare, potrivit art. 315 C. proc. civ., se

menționează căs în mod corect, competența materială a Tribunalului Sălaj a fost

stabilită în primul ciclu procesual, confirmată și de decizia de casare a Înaltei

Curții de Casație și Justiție, care a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului

Sălaj.

La data pronunțării acestei decizii,

raportul de expertiză tehnică judiciară la care face referire instanța de apel,

era deja întocmit în dosar, iar Înalta Curte avea cunoștință de existența

acestuia și cu toate acestea, a apreciat în mod absolut corect că instanța

competentă este Tribunalul Sălaj.

O instanță inferioară nu poate

modifica o decizie a instanței superioare, iar atâta vreme cât Înalta Curte a

trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sălaj, în mod absolut corect,

instanța de apel nu mai putea, în mod legal, să pună în discuție și să constate

nec-ompetența materială a Tribunalului Sălaj.

Aalizând recursul formulat, în raport

de critîcile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru

următoarele considerente:

Făcând aplicarea art. 2 alin. (1) lit.

b) C. proc. civ. și constatând că valoarea imobilului, astfel cum a fost

identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, este mai mică de

500.000 lei, instanța de apel a pus în discuție din oficiu un motiv de apel de

ordine publică, respectiv necompetența materială a Tribunalului Sălaj în

soluționarea acțiunii promovată de reclamanți, ținând seama de prevederile art.

22 din Legea nr. 202/2010 și de împrejurarea că acțiunea a fost promovată la

data de 08 august 2008, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Punând în discuție din oficiu

necompetența materială a primei instanțe, în raport de valoarea obiectului

cauzei, în ce-al doilea ciclu procesual, și anulând sentința apelată, pentru a

trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, instanța de apei a făcut o

greșită aplicare a art. 181 C. proc. civ., ceea ce determină incidența

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a ignorat

prevederile art. 181 C. proc. civ., potrivit căruia „Instanța învestită

potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului

cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin

modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect",

deoarece a acordat relevanță modificărilor intervenite în ceea ce privește

cuantumul valorii obiectului cauzei, ulterior evaluării inițiale realizate de

reclamanți prin cererea de chemare în judecată, în condițiile în care ia acel

moment nu valoarea obiectului pricinii nu a fost contestată.

Stabilirea competenței materiale de

către prima instanță sesizată, în raport de valoarea obiectului pricinii, se

realizează prin luarea In considerare a valorii indicate de reclamant prin

cerere, conform art. 2 alin. (3) al Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare

de timbru, potrivit căruia „Valoarea la care se calculează taxa de timbru este

cea declarată în acțiune sau în cerere. Dacă această valoare este contestată

sau apreciată de instanță ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor

metodologice prevăzute la art. 28 alin. (2) din prezenta iege".

Deși prezenta cauză este scutită de

plata taxei de timbru, prevederile legale menționate au relevanță sub aspectul

identificării valorii reaie a obiectului pricinii, determinată de reclamant sau

prin expertiză dacă este contestată, momentul în care este stabilită valoarea

reală a obiectului cauzei având relevanță implicit asupra datei până ia care se

poate invoca necompetența materială determinată de valoarea imobilului care

face obiectul cauzei.

În speță, instanța nu a apreciat că

valoarea obiectului cauzei, indicată de reclamant, ar fi derizorie și nu au

existat contestări sub acest aspect.

Ca atare, valoarea obiectului

pricinii, în raport de care se stabilește competența materială a instanței,

conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și taxa de timbru, poate fi

determinată numai în fața primei instanțe de fond, în primul ciclu procesual,

nemaiputând să formeze obiect de dispută în căile de atac, pentru a evita

prelungirea cursului procesului determinată de fluctuația valorii obiectului

pricinii pe parcursul soluționării cauzei.

Pentru același motiv a fost adoptat

art. 181 C. proc. civ., care a fost detaliat mai apoi în art. 159

1

C. proc. civ., adoptat pentru a clarifica momentul până Ia care poate fi

invocată excepția necompetenței materiale.

La momentul sesizării instanței cu

prezenta cerere de chemare în judecata, 08 august 2008, art, 159

1

C.

proc. civ. nu era adoptat, fiind introdus prin Legea nr. 202/2010, astfel încât

prevederile sale nu sunt incidente în cauză.

Însă, fapîu! că verificarea

competenței materiale în raport de valoarea obiectului pricinii se realizează

numai de către prima instanță învestită și nu mai poate fi adusă în discuție în

căile de atac, rezultă din temeiurile juridice în vigoare la momentul

învestirii instanței, astfel cum s-a motivat anterior.

Întrucât în primul ciclu procesual nu

a fost analizată competența materială a primei instanțe de fond în raport de

valoarea obiectului cauzei și nu există o dezlegare explicită asupra acestui

aspect, care să fie obligatorie pentru instanțe în rejudecare, nu se poate

retine încălcarea art. 315 C. proc. civ. În mod corect tribunalul s-a

considerat ca fiind competent să judece cauza în considerarea valorii

obiectului acesteia, de 614 000 lei, indicată prin cererea de chemare în

judecată, valoare care nu a fost contestată potrivit art. 2 alin. (3) al Legii

nr. 146/1997, astfel încât, potrivit art. 181 C. proc. civ., tribunalul a rămas

competent să judece cauza chiar dacă, ulterior, au intervenit modificări în

ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Prin urmare, incidența motivului de

recurs prevăzut de art, 304 pct 9 C. proc. civ. se poate reține numai din

perspectiva încălcării art. 181 C. proc. civ., nu și a art. 159

1

și

art. 315 C. proc. civ.

Pentru aceste argumente, având în

vedere că instanța de apel nu a intrat în cercetarea motivelor de apel, în temeiul

art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 313 C. proc. civ., recursul urmează a fi

admis, va fi casată decizia recurată și trimisă cauza, pentru judecarea

apelului, aceleiași curți de apei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții I.G., I.l.L., B.A., S.S., B.l. jr., B.G., B.V. și B.F. jr.

împotriva Deciziei nr. 771/A din 12 septembrie 2014 a Curții de Apel Cluj,

secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre judecarea apelului aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință pubiică astăzi

16 ianuarie 2015.