ÎCCJ, decizie (scj.ro #122547)

Modificarea cuantumului valorii obiectului cererii de chemare în judecată. Admiterea excepției necompetenței materiale a primei instanțe ridicată din oficiu de instanța de apel în cel de al doilea ciclu procesual.  Nelegalitate.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Dezbaterii. Excepții de procedură.

Index alfabetic :

competență materială

-obiectul cauzei

C.proc.civ. din 1865, art. 18

1

, art. 304 pct. 9

Punând în discuție din oficiu necompetența materială a tribunalului ca primă instanță, în raport de valoarea obiectului cauzei (astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză,) în ce-al doilea ciclu procesual și anulând sentința apelată, pentru a trimite cauza spre rejudecare la judecătorie, curtea de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 18

1

C.proc.civ., ceea ce determină incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Ca atare, acordând relevanță modificărilor intervenite în ceea ce privește cuantumul valorii obiectului cauzei, ulterior evaluării inițiale realizată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în condițiile în care la acel moment valoarea obiectului pricinii nu a fost contestată și cum această valoare, în raport de care se stabilește competența materială a instanței, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., poate fi determinată numai în fața primei instanțe de fond, în primul ciclu procesual, nemaiputând să formeze obiect de dispută în căile de atac (pentru a evita prelungirea cursului procesului determinată de fluctuația valorii obiectului pricinii pe parcursul soluționării cauzei), curtea de apel a pronunțat o soluție cu ignorarea prevederilor art. 18

1

C.proc.civ.,

Secția I civilă, decizia nr. 119 din 16 ianuarie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj la data de 08 august 2008, reclamanții I.G., I.L., B.A., S.S., B.I., B.G., B.V., B.F., în contradictoriu cu pârâtul I.P.J., au solicitat obligarea pârâtului de a le restitui în deplina proprietate și posesie suprafața de 1.471 mp teren din imobilul înscris în CF x Zalău, compus din casă, curte și grădină în suprafață de 7.625 mp; obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri lunare pentru lipsa de folosință a terenului, în cuantum de 300 euro lunar, începând cu 01 ianuarie 1990 și până la restituirea efectivă a terenului.

Ulterior reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că revendică suprafața de 1.595 mp.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.480 și urm., art. 998 C.civ.

Primul ciclu procesual a fost finalizat prin decizia civilă nr. 353 din 30 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a constat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 64-66 C.proc.civ., întrucât, deși încă de la prima instanță de fond a fost formulată cerere de arătare a titularului dreptului de către pârât, atât în cadrul întâmpinării, cât și prin cerere depusă separat pentru termenul din 23 aprilie 2009, această cerere nu a fost avută în vedere de către instanță, care a trecut la administrarea de probe, fără a dispune citarea în cauză a titularului dreptului, în temeiul art. 65 alin.(2) C.proc.civ.

De abia cu două termene anterioare soluționării cauzei, la data de 19 noiembrie 2010, au fost introduși în cauză M.A.I. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârâți.

Cel indicat ca titular al dreptului, în raport de poziția pe care o adopta, urma să dobândească fie calitatea de pârât în temeiul art. 66 alin. (1) C.proc.civ., fie pe cea de intervenient în interes propriu, în acord cu art. 66 alin.(2) C.proc.civ.

Deși prima instanță a reținut că M.A.I. și-ar fi exprimat poziția asupra dreptului său privind imobilul în litigiu prin întâmpinarea depusă, Înalta Curte a constatat că o astfel de poziție nu a rezultat în mod neechivoc din cuprinsul întâmpinării, fiind prezumată de către instanță cu ocazia motivării hotărârii pronunțate în cauză. Deoarece calitatea în care M.A.I. a fost citată în cauză, nu a fost lămurită încă de la prima instanță, cauza a fost soluționată în absența unui cadru procesual configurat în condiții de legalitate.

În plus, nu a putut fi menținută soluția de admitere a apelului și de respingere a acțiunii motivată de lipsa calității de proprietar a pârâtului, în condițiile în care acesta a adus la cunoștință instanței că nu este titularul dreptului și chiar a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului, incorect soluționată.

Constatându-se lipsa de preocupare a instanței de a stabili corect cadrul procesual încă de la prima instanță de fond, dosarul a fost trimis spre rejudecare la prima instanță.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 809 din 20 martie 2014 a Tribunalului Sălaj, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii precum și a lipsei calității procesuale pasive a I.P.J. Sălaj, s-a admis cererea precizată și au fost obligați pârâții I.P.J. și intervenientul forțat M.A.I. să le predea reclamanților în deplină proprietate suprafața de 1.595 mp teren. Intervenientul forțat M.A.I. a fost obligat la plata unor despăgubiri anuale de 47.420 lei începând cu data de 08 august 2005 până la restituirea efectivă a terenului. S-a respins cererea privind constatarea dreptului de retenție.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare deoarece posesorul terenului și a construcțiilor este I.P.J. Sălaj.

Excepția inadmisibilității a fost respinsă deoarece reclamanții au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate abuziv, în conținutul deciziei nr. 3415/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că imobilul se află în procedura reparatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a I.P.J. Sălaj a fost și ea respinsă, devreme ce această parte a recunoscut că se află în posesia imobilului.

Referitor la fondul cauzei, instanța a reținut că imobilul în litigiu a aparținut numitei B.I., ai cărei moștenitori sunt reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 159/2001 a Curții de Apel Cluj, rămasă definitivă prin decizia I.C.C.J. nr. 3415/2004, s-a constat că imobilul în cauză a fost preluat abuziv de Statul Român. Totodată s-a dispus și rectificarea CF prin radierea dreptului de proprietate  al Statului Român.

Expertiza topografică efectuată în cauză a evidențiat că suprafața totală a terenului este de 7.625 mp, I.P.J. folosește din aceasta 1.595 mp, iar diferența I.J. și Palatul Copiilor.

Dacă inițial reclamanții au solicitat restituirea suprafeței de 1.471 mp ulterior, după efectuarea expertizei și-a precizat pretențiile care se referă la suprafața de 1.595 mp.

Pe parcursul timpului pe acest teren s-au realizat 2 construcții: una a fost transmisă în 1970 în administrarea I.J. cu destinația Casa Pionerilor, iar a doua a reprezentat o cabană cu regim de înălțime P+1E dată în administrare Consiliului Securității Statului, iar mai apoi I.P.J.

În ce privește, prima construcție și terenul aferent, prin sentința civilă nr. 581 din 06 aprilie 2009 a Tribunalului Sălaj, cererea în revendicare formulată de reclamanți a fost admisă iar pârâții au fost obligați să predea întregul imobil.

În ce privește suprafața de 1.595 mp și care face obiectul  prezentului litigiu încă din anul 2005, între reclamanți și pârâtul I.P.J. au existat demersuri referitoare la posibilitatea stingerii pe cale amiabilă a divergențelor dintre ei.  I.P.J., prin poziția adoptată a recunoscut că nu e proprietar al imobilului și a ajuns chiar și la o înțelegere cu reclamanții referitoare la valoarea acestuia. Demersurile nu s-au finalizat doar din lipsa fondurilor financiare.

În ce privește M.A.I., deși a susținut tot timpul că nu au calitate procesuală pasivă, instanța a respins această excepție constatând că în ce-l privește sunt  îndeplinite prevederile art. 65 C.proc.civ.

Atât I.P.J. cât și M.A.I. au calitate de pârâte atâta vreme cât folosesc fără nici un drept acest imobil. Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care reclamantul solicită instanței să-i recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun și pe cale de consecință să oblige pârâtul  la restituirea posesiei.

Cum în cauză I.P.J. este posesorul imobilului, iar M.A.I. administratorul, cele două pârâte au fost obligate să predea în deplină proprietate suprafața de 1.595 mp teren.

Reclamanții au solicitat obligarea pârâților și la plata despăgubirilor lunare pentru lipsa de folosință a terenului  începând cu data de 1 ianuarie 1990.

Raportat de data formulării acțiunii, respectiv 08 august 2008, instanța a admis acțiunea doar pentru 3 ani anteriori formulării cererii, obligând intervenientul forțat la despăgubiri în valoare de 47.420 lei.

I.P.J. Sălaj a invocat existența unui drept de retenție  în sumă de 754.858,40 lei.

Nu a făcut niciodată dovada acestor pretenții, iar această cerere a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul I.P.J. a declarat recurs.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 12 septembrie 2014, având în vedere valoarea terenului în litigiu, în suprafață de 1.595 mp, de 95.000 euro, respectiv echivalentul sumei de 405.000 lei, precum și dispozițiile art. 282

1

C.proc.civ., Curtea a calificat calea de atac promovată de pârât împotriva sentinței tribunalului, ca fiind „apel” și nu „recurs'”.

La același termen de judecată, având în vedere că valoarea imobilului teren revendicat de reclamanți este de 95.000 euro, respectiv 405.000 lei, așa cum reiese din raportul de expertiză tehnică judiciară, sub valoarea prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., aceea 500.000 lei, Curtea din oficiu a pus în discuție un motiv de apel de ordine publică, respectiv necompetența materială a Tribunalului Sălaj în soluționarea acțiunii promovată de reclamanți, ținând seama de prevederile art. XXII din Legea nr. 202/2010 și de împrejurarea că acțiunea a fost promovată la data de 08 august 2008, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Prin decizia civilă nr. 771/A/2014, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a admis în parte apelul declarat de pârâtul I.P.J. împotriva sentinței civile nr. 809/2014 a Tribunalului Sălaj, pe care a anulat-o în tot și a trimis cauza pentru competentă soluționare în primă instanță la Judecătoria Zalău.

Soluția a fost motivată de faptul că valoarea terenului revendicat de reclamanți în suprafață de 1,595 mp este de 59,4 euro/mp., respectiv 95.000 euro sau 405.000 lei, sub valoarea prevăzută de art. art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., astfel încât tribunalul a judecat în primă instanță prezenta acțiune civilă precizată cu încălcarea textului legal mai sus arătat și a dispozițiilor art. 158, art.159 alin. (1) pct.2 C.proc.civ. care reglementează în mod imperativ competența materială a instanțelor de judecată.

Împotriva menționatei decizii au formulat recurs reclamanții pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 18

1

C.proc.civ., precum și cu ale art. 159

1

C.proc.civ. Mai mult, instanța de apel a încălcat și dispozițiile deciziei de casare nr. 353/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs în primul ciclu procesual, conform căreia cauza a fost trimisă pentru rejudecare pe fond la instanța competentă să soluționeze litigiul în primă instanță, respectiv Tribunalul Sălaj.

Potrivit prevederilor art. 18

1

C.proc.civ., instanța învestită conform dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Or, în acțiunea introductivă valoarea indicată a imobilului revendicat depășea cu mult suma de 500.000 lei, deoarece numai valoarea de circulație a terenului revendicat, la data introducerii acțiunii introductive, era de 110 euro/mp., astfel că numai valoarea acestuia depășea suma de 614.000 lei, fără a lua în calcul valoarea construcțiilor existente pe teren, imobilul revendicat fiind compus și din supraedificatele existente pe teren.

Valoarea obiectului cererii se stabilește de către reclamant prin cererea introductivă, iar această valoare nu a fost niciodată contestată de către părți ori de către instanță, ba mai mult a fost confirmată de pârâtul I.P.J.

Din întâmpinarea depusă de pârâtul I.P.J. în fața instanței de fond, rezultă că valoarea de inventar a imobilului revendicat - mai exact a supraedificatelor - depășește suma de 750.000 lei.

Faptul că, la mai bine de doi ani de la introducerea acțiunii introductive, printr-o expertiză tehnică judiciară, valoarea de circulație a terenului, la data evaluării, a fost stabilită la suma de 405.000 lei, nu poate în nici un caz determina necompetența materială a Tribunalului Sălaj, dispozițiile art. 18

1

C.proc.civ. fiind clare în acest sens.

Potrivit art. 159

1

alin. (2) C.proc.civ., text introdus prin art. 1 pct. 23 din Legea nr. 202/2010 „necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului".

Astfel, chiar și în cazul în care cauza ar fost judecată în fond de o instanță necompetentă material, în căile de atac o asemenea excepție nu mai poate fi invocată, la fel, nici în cazul unei casări cu trimitere spre rejudecare. Potrivit textului de lege invocat, necompetența materială a instanței se acoperă odată cu intrarea în dezbaterile fondului, iar discuția asupra acestui aspect nu mai poate fi reluată.

Astfel, Curtea de Apel Cluj nu mai putea să invoce și să constate necompetența materială a Tribunalului Sălaj, nici măcar în situația în care această instanță ar fi fost necompetentă material, aceasta cu atât mai mult cu cât dosarul se afla în rejudecare după casare, iar dispozițiile art. 159

1

C.proc.civ. își găseau astfel aplicabilitate în cauză.

Dispozițiile art. 159

1

C.proc.civ. sunt incidente în cauză, chiar dacă litigiul a fost promovat la data de 08 august 2008, deoarece dispozițiile art. XXII alin. (1) teza finală din Legea nr. 202/2010 prevăd că "în caz de desființare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile prezentei legi privitoare la competență sunt aplicabile''. Dacă dispozițiile Legii nr. 202/2010 referitoare la competență sunt aplicabile litigiilor în care s-a dispus casarea cu trimitere, atunci înseamnă că aceste dispoziții sunt aplicabile și în prezenta speță, iar dispozițiile art. 159

1

C.proc.civ. privesc competența, deci sunt aplicabile.

În ceea ce privește încălcarea de către instanța de apel a chestiunilor dezlegate de instanța de recurs, care au caracter obligatoriu în rejudecare, potrivit art. 315 C.proc.civ., se menționează că, în mod corect, competența materială a Tribunalului Sălaj a fost stabilită în primul ciclu procesual, confirmată și de decizia de casare a înaltei Curții de Casație și Justiție, care a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sălaj.

La data pronunțării acestei decizii, raportul de expertiză tehnică judiciară la care face referire instanța de apel, era deja întocmit în dosar, iar Înalta Curte avea cunoștință de existența acestuia și cu toate acestea, a apreciat în mod absolut corect că instanța competentă este Tribunalul Sălaj.

O instanță inferioară nu poate modifica o decizie a instanței superioare, iar atâta vreme cât Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sălaj, în mod absolut corect, instanța de apel nu mai putea, în mod legal, să pună în discuție și să constate necompetența materială a Tribunalului Sălaj.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Făcând aplicarea art. 2 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. și constatând că valoarea imobilului, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, este mai mică de 500.000 lei, instanța de apel a pus în discuție din oficiu un motiv de apel de ordine publică, respectiv necompetența materială a Tribunalului Sălaj în soluționarea acțiunii promovată de reclamanți, ținând seama de prevederile art. XXII din Legea nr. 202/2010 și de împrejurarea că acțiunea a fost promovată la data de 08 august 2008, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Punând în discuție din oficiu necompetența materială a  primei instanțe, în raport de valoarea obiectului cauzei, în ce-al doilea ciclu procesual, și anulând sentința apelată, pentru a trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 18

1

C.proc.civ., ceea ce determină incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Astfel, instanța de apel a ignorat prevederile art. 18

1

C.proc.civ., potrivit căruia „

instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect

”, deoarece a acordat relevanță modificărilor intervenite în ceea ce privește cuantumul valorii obiectului cauzei, ulterior evaluării inițiale realizate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, în condițiile în care la acel moment nu valoarea obiectului pricinii a fost contestată.

Stabilirea competenței materiale de către prima instanță sesizată, în raport de valoarea obiectului pricinii, se realizează prin luarea în considerare a valorii indicate de reclamant prin cerere, conform art. 2 alin.(3) al Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, potrivit căruia „valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în acțiune sau în cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanță ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice prevăzute la art. 28 alin. (2) din prezenta lege”.

Deși prezenta cauză este scutită de plata taxei de timbru, prevederile legale menționate au relevanță sub aspectul identificării valorii reale a obiectului pricinii, determinată de reclamant sau prin expertiză dacă este contestată, momentul în care este stabilită valoarea reală a obiectului cauzei având relevanță implicit asupra datei până la care se poate invoca necompetența materială determinată de valoarea imobilului care face obiectul cauzei.

În speță, instanța nu a apreciat că valoarea obiectului cauzei, indicată de reclamant, ar fi derizorie și nu au existat contestări sub acest aspect.

Ca atare, valoarea obiectului pricinii, în raport de care se stabilește competența materială a instanței, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., cât și taxa de timbru, poate fi determinată numai în fața primei instanțe de fond, în primul ciclu procesual, nemaiputând să formeze obiect de dispută în căile de atac, pentru a evita prelungirea cursului procesului determinată de fluctuația valorii obiectului pricinii pe parcursul soluționării cauzei.

Pentru același motiv a fost adoptat art. 18

1

C.proc.civ., care a fost detaliat mai apoi în art. 159

1

C.proc.civ., adoptat pentru a clarifica momentul până la care poate fi invocată excepția necompetenței materiale.

La momentul sesizării instanței cu prezenta cerere de chemare în judecată, 08 august 2008, art. 159

1

C.proc.civ. nu era adoptat, fiind introdus prin Legea nr. 202/2010, astfel încât prevederile sale nu sunt incidente în cauză.

Însă, faptul că verificarea competenței materiale în raport de valoarea obiectului pricinii se realizează numai de către prima instanță învestită și nu mai poate fi adusă în discuție în căile de atac, rezultă din temeiurile juridice în vigoare la momentul învestirii instanței, astfel cum s-a motivat anterior.

Întrucât în primul ciclu procesual nu a fost analizată competența materială a primei instanțe de fond în raport de valoarea obiectului cauzei și nu există o dezlegare explicită asupra acestui aspect, care să fie obligatorie pentru instanțe în rejudecare, nu se poate reține încălcarea art. 315 C.proc.civ.

În mod corect tribunalul s-a considerat ca fiind competent să judece cauza în considerarea valorii obiectului acesteia, de 614.000 lei, indicată prin cererea de chemare în judecată, valoare care nu a fost contestată potrivit art. 2 alin.(3) al Legii nr. 146/1997, astfel încât, potrivit art. 18

1

C.proc.civ., tribunalul a rămas competent să judece cauza chiar dacă, ulterior, au intervenit modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Prin urmare, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. se poate reține numai din perspectiva încălcării art.18

1

C.proc.civ. nu și a art. 159

1

și art. 315 C.proc.civ.

Pentru aceste argumente, având în vedere că instanța de apel nu a intrat în cercetarea motivelor de apel, în temeiul art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 313 C.proc.civ., recursul a fost admis, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza, pentru judecarea apelului, aceleiași curți de apel.