ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 928/2015

Decizia nr. 928/2015

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3863 din 06 mai 2014 Judecătoria sectorului 4 București, secția civilă, a admis excepția necompetentei materiale si a declinat competenta de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL in favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 4652 din 2 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, iar dosarul a fost înaintat Curții de Apel București, instanța superioară comună, pentru soluționarea acestuia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, sub nr. x/2/2014.

Prin sentința nr. 76 din camera de consiliu din 16 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bucureșt, secția a VI-a civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București.

Pentru a pronunța această sentință, curtea de apel a reținut că, obiectul prezentului litigiu este reprezentat de plata a două sume de bani, cu titlu de penalități de întârziere, respectiv: 293.942,41 lei, aferentă facturilor emise în baza contractului din 12 mai 2009 și 311.404,61 lei, aferentă facturilor emise în baza contractului din 01 septembrie 2010, instanța fiind învestită cu două capete principale de cerere, întemeiate pe contracte diferite, fiecare dintre acestea având un obiect inferior pragului de 500.000 lei.

Conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. (în forma în vigoare la data sesizării instanței, 23 ianuarie 2013), tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, pentru valorile inferioare competența aparținând judecătoriei, ca instanță de drept comun, în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Întrucât raporturile juridice deduse judecății sunt diferite, stabilirea instanței competente se face nu în funcție de valoarea cumulată a pretențiilor, ci în funcție de valoarea fiecărei pretenții principale în parte, întrucât cererile își păstrează individualitatea, fiecare având o valoarea sub 500.000 lei, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. 1865, ci ale art. 1 pct. 1 C. proc. civ. 1865.

Împotriva sentinței civile nr. 76 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, din ședința de camera de consiliu din data de 16 decembrie 2014, pârâta a declarat recurs pe care a criticat-o în sensul că, în mod greșit s-a stabilit competența de soluționare a cauzei la Judecătoria sectorului 4 București, întrucât în raport de valoarea pretențiilor și în temeiul dispozițiilor prevăzute de către art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Judecătoria sectorului 4 București nu este competenta material să soluționeze pricina, ci Tribunalul București.

În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și pe cale de consecință stabilirea competenței materiale în soluționarea pricinii deduse judecații în favoarea Tribunalului București. Invocă ca temei de drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De reamintit că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor - C. proc. civ. a suferit numeroase modificări - articolul 159

1

C. proc. civ. a suferit modificări, în sensul că textul nou introdus stabilește regimul juridic al excepției de necompetență, respectiv al persoanelor sau organelor care pot invoca necompetența și până la ce moment al procesului.

Recurenta a invocat ca temei de drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În cauză, după cum se va expune mai jos considerentele, Înalta Curte constată că instanța anterioară a aplicat greșit și interpretat eronat dispozițiile legale privind competența material a tribunalului, motiv pentru care se constată întemeiat recursul în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Tribunalul judecă în primă instanță în temeiul art. 2 pct. 2 lit. b) din C. proc. civ. - în vigoare la data sesizării instanței 23 ianuarie 2013 - procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.

Pentru stabilirea competenței materiale a instanței se determină după valoarea bunului/bunurilor sau pretențiilor menționate în cererea de chemare în judecată, introductivă/ sau inițial promovată.

Delimitarea competenței de primă intanță între tribunal și judecătorie se face după criteriul valorii obiectului litigiului, în legătură cu care s-au conturat următoarele aspecte:

- Valoarea obiectului litigiului este stabilită de reclamant prin cererea de chemare în judecată, potrivit dispozițiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., iar instanța și/sau pârâtul pot contesta evaluarea făcută de reclamant, situație în care se vor administra probe pentru determinarea valorii obiectului cererii;

- Momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului, pentru determinarea competenței material, este acela al înregistrării cererii de chemare în judecată;

- Dacă s-a formulat o acțiune cu mai multe capete principale, pentru a stabili valoarea litigiului se cumulează sumele invocate pentru fiecare cerere. Soluția se impune, deoarece toate cererile fiind principale, niciuna nu poate să atragă o anumită competență.

De adăugat că, dacă se formulează și cereri accesorii sau incidentale, valoarea acestora, indiferent de cuantum, nu va influența competența. Aceasta întrucât, potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

În cauză, din examinarea obiectului cererii de chemare în judecată se constată că, îl reprezintă pretenții reprezentând penalități de întârziere datorate de pârâtă în baza a două contracte încheiate de părțile din litigiu.

Însă, după cum se poate observa, în cererea inițială reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în sumă de 293.942,41 lei. Or, în această situație chiar dacă, reclamanta a precizat ulterior - prin care a înțeles să-și mărească câtimea pretențiilor de la suma de 293.942,41 lei la suma de 605.347,02 lei - proveniența penalităților de întârziere, conform celor două contracte, în mod greșit a fost stabilit criteriul valoric.

Astfel, în cauza de față, în raport de valoarea actuală a pretențiilor și în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - în vigoare la data intentării demersului judiciar de către reclamantă - în mod greșit a fost stabilită competența de soluționare în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București, deoarece acțiunea reclamantei este o acțiune în pretenții care vizează cuantumul penalităților de întârziere calculate în temeiul celor două contracte, capete de cerere principale, dar însumate. Această împrejurare a rezultat din însăși cererea de chemare în judecată inițială prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume globale, reprezentând penalități de întârziere în baza a două contracte invocate de reclamantă.

De aceea, criteriul valoric adoptat de instanța inferioară este greșit, de apreciere a unor capete distincte, în baza unor raporturi juridice diferite, care, în final au determinat valoarea pretențiilor sub pragul de 500.000 lei, pentru fiecare capăt în parte, ceea ce a condus la competența unei alte instanțe de judecată în fond. Prin precizările formulate de reclamantă la acțiunea inițială, aceasta nu a făcut decât să-și argumenteze pretențiile formulate, în sensul indicării defalcate a pretențiilor însumate, izvorâte din cele două contracte derulate între părțile litigante, cu titlul de penalități de întârziere.

Este adevărat că reclamanta a indicat două capete de cerere vizând contravaloarea penalităților de întârziere, însă acestea trebuiau avute în vedere însumate, cumulate, întrucât reprezentau plata penalităților de întârziere, indiferent că acestea își aveau izvorul în contracte diferite. Mai mult decât atât, instanțele de judecată învestite cu soluționarea pricinilor sunt obligate să califice natura litigiului, în raport cu care să stabilească taxele judiciare de timbru.

Or, prin departajarea celor două capete de cerere, în capete distincte și, în raport cu care s-a stabilit o valoare sub pragul sumei de 500.000 lei este greșită, în condițiile în care acestea trebuiau cumulate.

O asemenea soluție se impune și este justificată de necesitatea realizării unei bune administrări ale justiției, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea prevederilor menționate, fiind aceea de a evita declinările de competență impuse de majorarea sau micșorarea cuantumului obiectului supus judecății.

Din punct de vedere teritorial, trebuie menționat că odată cu adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor - C. proc. civ. a suferit numeroase modificări - articolul 159

1

C. proc. civ. a suferit modificări, în sensul că textul nou introdus stabilește regimul juridic al excepției de necompetența, respectiv al persoanelor sau organelor care pot invoca necompetența și până la ce moment al procesului.

Astfel, necompetența de ordine publică - generală, materială și teritorială exclusivă - poate fi invocată de oricare dintre părți sau de instanță, din oficiu, până la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, când nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Art. 159 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în forma astfel cum a fost modificată de Legea nr. 202/2010, arată în ce situație competența teritorială este exclusivă, atunci când părțile nu o pot înlătura, în raport de art. 19 C. proc. civ., când părțile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de o altă instanță decât acea care, potrivit legii, are competență teritorială, afară de cazurile prevăzute de la art. 13-16 din același cod, ceea ce înseamnă că părțile nu pot înlătura competența teritorială în litigiile privitoare la bunuri, în cazurile anume prevăzute de lege, în egală măsură este de ordine publică și competența teritorială stabilită prin legi speciale.

Este de ordine privată, în sensul art. 159 alin. (2) C. proc. civ., competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri, atunci când părțile au posibilitatea să aleagă instanța care să le judece.

Revenind, prin însumarea celor două capete de cerere astfel cum a au fost completate și precizate de reclamantă, rezultă că valoarea pretențiilor contestate depășesc pragul de 500.000 lei, ceea ce atrage competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului, iar teritorial părțile au stabilit prin norme de ordine privată ca părțile să se judece la instanța de la sediul vânzătorului, adică al reclamantei care este Tribunalul Bucureși.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că, instanța anterioară a aplicat greșit și a interpretat eronat dispozițiile legale privind competența materială, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta SC B. SRL. împotriva sentinței civile nr. 76 din camera de consiliu de la 16 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, și să modifice sentința recurată, în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, secția civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SRL. împotriva sentinței civile nr. 76 din camera de consiliu de la 16 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, pe care o modifică în tot, în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2015.