ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1016/2015

Decizia nr. 1016/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5836 din 25 septembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A., a fost respinsă cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, prin administrator C., pentru lipsa capacității de folosință a acesteia, a fost admisă în parte cererea, astfel cum a fost precizată, a fost obligat pârâtul A. să plătească reclamantului suma de

152

.

040,22 RON reprezentând împrumut nerestituit de debitorul principal, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începând cu data formulării cererii 30 martie 2011 și până la achitarea integrală a debitului. Totodată, au fost respinse pretențiile formulate în contradictoriu cu pârâtul C. ca neîntemeiate și a fost obligat pârâtul A. să plătească reclamantului suma de 4.656,80 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că între SC B. SRL, în calitate de împrumutat, și reclamantul D., asociat în cadrul societății pârâte, în calitate de împrumutător, au fost încheiate două contracte de împrumut, la data de 09 martie 2010, respectiv 06 mai 2010, în sumă de 40.000 RON, respectiv 112.040,22 RON.

Scadența obligației de restituire a fost stabilită, pentru primul contract, cel mai târziu la data de 30 iunie 2010, iar pentru al doilea contract, cel mai târziu la data de 30 decembrie 2010.

S-a mai reținut că SC B. SRL a fost reprezentată la semnarea convențiilor de către pârâtul A.

Ulterior, la data de 14 mai 2010, în cadrul Adunării Generale Extraordinare a Asociaților B. SRL, reclamantul a cesionat pârâtului A. 10 părți sociale, reprezentând 50% din capitalul social, astfel cum rezultă din hotărârea adoptată.

În cadrul înscrisului în care s-a materializat hotărârea nr. 1 din 14 mai 2010, se menționează, la secțiunile III și V, că se confirmă faptul că D. „a creditat SC B. SRL, reprezentată de către A., în calitate de administrator, cu suma totală de 152.040,22 RON (echivalentul a 36.400 euro, la curs de 1 euro - 4,7 RON) [...], urmând ca B. SRL, reprezentată de domnul A., în calitate de administrator, se obligă ca, în solidar cu domnul A., să respecte contractele de creditare care au fost înregistrate în contabilitatea societății și, după încheierea contractului de cesiune, să ramburseze creanța către domnul D., în sumă totală de 36.400 euro până cel mai târziu la 1 ianuarie 2011”.

Din certificatul constatator eliberat de O.R.C.T.B. la data de 14 ianuarie 2013, a rezultat că, ulterior, structura societății s-a modificat, în sensul că unic asociat a devenit pârâtul C., iar față de societate a fost deschisă procedura insolvenței, fiind desemnat lichidator judiciar E. IPURL.

S-a constatat că prin sentința nr. 11598 din 13 noiembrie 2012, irevocabilă prin nerecurare la data de 17 aprilie 2013, s-a dispus închiderea procedurii de insolvență împotriva societății debitoare B. SRL, precum și radierea societății din Registrul Comerțului.

La data de 11 septembrie 2014 instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a B. SRL, dat fiind că, prin capacitate procesuală de folosință se înțelege aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual, iar potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., „orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată”. Per a contrario, nu poate fi parte într-un proces civil acea persoană care nu are capacitatea procesuală de folosință.

De asemenea, s-a arătat că potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954 persoana juridică încetează prin dizolvare.

Din economia dispozițiilor Legii nr. 31/1990 a rezultat că radierea se dispune ca urmare a închiderii procedurii de lichidare sau atunci când dizolvarea nu este urmată de lichidare.

Față de cele dispuse prin sentința mai sus menționată rezultă că, în urma radierii, societatea pârâtă a încetat să existe, aceasta nemaifiind un subiect de drept.

Lipsa capacității de folosință în sens material determină și lipsa capacității de folosință în sens procesual.

Având în vedere admiterea excepției, cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL a fost respinsă pentru lipsa capacității de folosință a acesteia.

În privința cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul A., în nume propriu, s-a reținut că acesta a formulat apărări atât în plan procesual cât și în plan material, apărări a căror rezolvare depinde de natura juridică a actului reprezentat de hotărârea nr. 1 din 14 mai 2010.

Astfel, s-a constatat că pârâtul nu contestă în niciun mod conținutul acestuia, ba chiar a arătat în fața instanței, cu ocazia concluziilor asupra fondului, că între cei doi asociați a intervenit o tranzacție.

Din interpretarea gramaticală a înscrisului a rezultat că, deși acesta se intitulează hotărâre a Adunării Generale Extraordinare a Asociaților, el cuprinde nu numai voința asociaților cu privire la viața societății (cesiunea părții sociale, confirmarea existenței împrumutului acordat de reclamant), ci cuprinde și manifestarea de voință a pârâtului A. de a se obliga în nume propriu în cadrul raportului juridic generat de cele două contracte de împrumut.

Această concluzie a rezultat din folosirea, pe tot parcursul înscrisului, a distincției neechivoce între cele două calități ale pârâtului A., respectiv administrator, reprezentant al societății comerciale, și persoană fizică ce acționează în nume propriu, care se obligă în solidar cu societatea să ramburseze creanța.

Din această perspectivă a fost apreciată ca a fi relevantă secțiunea V, redactată cu acuratețe juridică în ceea ce privește menționarea pârâtului A., în cadrul aceluiași paragraf, ca reprezentant și ca subiect de drept distinct. Această mențiune nu a putut fi declarată ca lipsită de relevanță juridică, deoarece se opune regula interpretării utile, consacrate de art. 978 C. civ.: „când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul”.

Prin urmare, s-a reținut că înscrisul analizat nu consacră exclusiv voința societară (aceea a părților, în calitate de asociați), ci și o nouă convenție, grefată pe raportul juridic generat de contractele de împrumut încheiate între reclamant și societate; existența noii convenții este dată de două elemente esențiale și anume, asumarea obligației de plată de către A. în nume propriu (instituită în termeni expreși, așa cum s-a arătat mai sus) și stabilirea unei noi scadențe, pentru întreaga sumă împrumutată, respectiv 01 ianuarie 2011.

Așadar, a indicat tribunalul, înscrisul analizat are dublă natură, respectiv hotărârea Adunării Generale, dar și convenție distinctă, care generează un raport de fidejusiune convențională (pârâtul garantând restituirea unui împrumut primit exclusiv de către societatea comercială), raport stipulat expres, în concordanță cu dispozițiile art. 1655 C. civ.: „fidejusiunea trebuie să fie expresă și nu se poate întinde peste marginile în care s-a contractat obligația”.

Conchizând, s-a reținut că ceea ce produce efecte juridice față de pârâtul A. în nume propriu nu este hotărârea A.G.E.A. adoptată, referitoare la cesiunea părților sociale, ci convenția nouă, încheiată între părțile persoane fizice în scopul ajungerii la o tranzacție cu ocazia dobândirii de către pârâtul A. a calității de asociat unic, așa cum a arătat acesta în timpul procesului.

S-a mai adăugat că nu există nicio interdicție legală sau de altă natură care să oprească părțile unei convenții a redacta înscrisul ad probationem în forma pe care o apreciază aceștia, inclusiv în forma unui înscris mai cuprinzător, care conține, cum este cazul în speță, și o hotărâre A.G.E.A.

Față de cele reținute, instanța a constatat că există un temei pentru care cererea de chemare în judecată să poată fi formulată în contradictoriu cu pârâtul A., reclamanta producând un înscris constatator al unei convenții asumate de acesta în nume propriu.

Pentru aceste motive instanța a apreciat că reclamantul a justificat calitatea procesuală pasivă a pârâtului A., sens în care excepția invocată de acesta din urmă a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu referire la necesitatea parcurgerii formalității punerii în întârziere, instanța a reținut că obligația ce se pretinde a fi executată de către pârâtul A. are caracter comercial, aceasta având drept obiect garantarea unei obligații comerciale (restituirea împrumutului de către o societate comercială).

Or, potrivit art. 43 C. com. (aplicabil raportului juridic dedus judecății), datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile, astfel încât debitorul este de drept în întârziere.

Oricum, se adăugă, introducerea cererii de chemare în judecată este una dintre formele de punere în întârziere prevăzute de art. 1079 C. com., astfel încât această apărare a pârâtului nu poate fi reținută.

Având în vedere considerentele expuse anterior, cu privire la existența convenției care generează raportul de fidejusiune, constatând că obligația nu a fost executată de debitorul principal și nici nu mai poate fi executată de acesta (societatea fiind radiată), în considerarea art. 969 și art. 970 C. civ. de la 1864 (convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și acestea trebuie executate cu bună-credință), instanța de apel a constatat existența, în ceea ce privește pe A., a obligației de restituire a împrumutului.

Față de toate aceste considerente, pârâtul a fost obligat la restituirea sumei împrumutate, precum și la plata dobânzii legale începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, așa cum a solicitat reclamantul.

În ceea ce privește pe pârâtul C. s-a arătat că acesta este terț față de convențiile existente în cauză, având exclusiv calitatea de asociat al persoanei juridice care, în prezent, este radiată; instanța a apreciat că reclamantul nu a furnizat niciun temei faptic sau juridic al cererii privind obligarea acestui pârât la restituirea împrumutului, calitatea de asociat unic și administrator al societății împrumutătoare până la data deschiderii procedurii insolvenței nefiind de natură a genera o obligație de plată în nume propriu.

Pentru aceste motive, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul C., a fost respinsă ca neîntemeiată.

Față de soluția pronunțată, în lumina art. 274 C. proc. civ. pârâtul A., parte căzută în pretenții, a fost obligat să plătească reclamantului suma de 4.656,80 RON, avansată de acesta din urmă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 29 mai 2014, a declarat apel, pârâtul A., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, la data de 11 iunie 2014.

La termenul de judecată de la data de 03 septembrie 2014, curtea de apel a luat în discuție excepția insuficientei timbrări a cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 542 din 03 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost anulat apelul ca insuficient timbrat.

În motivare s-a reținut că prin rezoluția ce însoțește cererea de apel din data de 11 iunie 2014, s-a pus în vedere apelantului-pârât să achite taxa judiciară de timbru în valoare de 2.220,9 RON și să depună timbru judiciar în valoare de 2,5 RON, până la primul termen de judecată sub sancțiunea anulării cererii ca insuficient timbrată.

Apelantul-pârât a fost legal citat cu această mențiune la adresa indicată prin cererea de apel, însă nu s-a conformat dispozițiilor instanței și nu a prezentat dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, solicitând nejustificat și fără a prezenta dovezi un nou termen pentru achitarea taxei de timbru.

În drept, taxele de timbru și timbrul judiciar potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 modificată și completată (aplicabilă în cauză conform art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013) și dispozițiilor art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 32/1995 modificată și completată, se datorează anticipat.

În situația în care taxa de timbru și timbrul judiciar nu au fost plătite în cuantumul legal în momentul înregistrării cererii sau dacă în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța are obligația să pună în vedere părților să achite suma datorată până la primul termen de judecată conform dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 modificată și completată și art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 modificată și completată.

La data de 11 iunie 2014, curtea de apel a pus în vedere apelantului-pârât să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.220,9 RON și timbru judiciar în valoare de 2,5 RON, obligație ce nu a fost respectată.

Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 21 din Legea nr. 146/1997, precum și pe cele ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, neîndeplinirea acestei obligații atrage sancțiunea anulării apelului ca insuficient timbrat.

Împotriva deciziei civile nr. 542 din 03 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs pârâtul A. solicitând instanței admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

În dezvoltarea criticilor se arată că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea principiului dreptului la apărare deoarece la primul termen de judecată din 03 septembrie 2014, recurentul a formulat cerere pentru lipsă de apărare, solicitând instanței acordarea unui nou termen de judecată pentru angajarea unui apărător, în temeiul art. 156 C. proc. civ., însă instanța de apel a ignorat această cerere procedând la anularea apelului ca netimbrat.

Susține recurentul că principiul dreptului la apărare este unul din cele mai importante principii care guvernează desfășurarea procesului civil, cu consacrare constituțională -art. 24 din Constituția României. Tot astfel, una din cerințele privitoare la un proces pentru ca el sa fie echitabil, așa cum impune parag. 1 art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este obligația instanțelor de judecată de a respecta dreptul la apărare al părților. Noțiunea de proces echitabil presupune aplicarea și respectarea principiului contradictorialității, cât și a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să facă respectate și să respecte el însuși principiul dreptului la apărare și celelalte principii ale procesului civil.

În motivarea hotărârii de anulare a apelului, instanța a reținut o situație care nu corespunde realității, respectiv aceea că recurentul ar fi solicitat un nou termen pentru achitarea taxei de timbru deși în realitate, solicitarea a fost de acordare a unui nou termen pentru angajarea unui apărător iar nu pentru achitarea taxei de timbru.

Verificând criticile invocate, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentul a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel prin care a fost respins apelul, ca insuficient timbrat.

Analizând criticile referitoare la modul de aplicare de către instanță a dispozițiilor legale privind obligația de achitare a taxei de timbru, Înalta Curte, constată că acestea sunt nefondate, motivat de faptul că recurentul nu s-a conformat dispozițiilor legale de achitare a taxei judiciare de timbru până la primul termen de judecată.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997 modificată, privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ. Conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea formulată se anulează ca netimbrată.

Având în vedere că apelantul nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din rezoluția ce a însoțit cererea de apel din 11 iunie 2014 pentru termenul de judecată din data de 3 septembrie 2014, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, în mod legal instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 pct. 1 și pct. 3 din Legea nr. 146/1997, respectiv art. 35 pct. 1 și pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a legii și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare și a dispus anularea apelului, ca insuficient netimbrat.

Având în vedere că achitarea taxei de timbru trebuie să se facă anticipat conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, instanța de apel, în mod legal, a respins cererea de amânare formulată de apelant prin care a solicitat termen pentru angajarea unui avocat și nu pentru achitarea taxei judiciare de timbru, cum se susține în motivarea recursului.

În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în cauză și că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală, obligă recurentul-pârât F. moștenitor al defunctului G. la plata sumei de 600 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant H.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 542 din 03 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul pârât A. la plata sumei de 1.900 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant D.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 aprilie 2015.