ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1110/2015

Decizia nr. 1110/2015

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția comercială de contencios administrativ, la data de 23 februarie 2011 sub nr. x/113/2011, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pârâta B. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 189.569,96 RON reprezentând contravaloare facturi emise conform situației anexe, obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în conformitate cu art. 14.3 din contractul de subantrepriză din 14 mai 2009, de la data scadenței până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 1073, art. 1066, art. 1294, art. 1361, art. 720

1-9

C. proc. civ., art. 43 C. com.

Pârâta B. SRL a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale, excepția lipsei calității procesuale active și excepția prematurității, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată; cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 256 din 24 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a ll-a civilă de contencios, administrativ și fiscal, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 10 noiembrie 2011 sub nr. x/3/2011.

La data de 9 octombrie 2012 reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 189.569,96 RON reprezentând debit restant în plata facturilor fiscale, la plata sumei de 92.159,49 RON penalități de întârziere, în conformitate cu art. 14.3 din contractul de subantrepriză din 14 mai calculate de la data scadenței până la data de 8 octombrie 2012 și în continuare până la data plății efective, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea precizatoare reclamanta a arătat că suma de 129.519,75 RON reprezintă contravaloarea facturii fiscale din 12 februarie 2010, aferentă situației de lucrări din 20 ianuarie, iar restul debitului principal pretins reprezintă rest de plată din facturile fiscale din anul 2009. Reclamanta a depus și modul de calcul al penalităților de întârziere.

Reclamanta a depus o nouă cerere precizatoare la data de 10 ianuarie 2013 prin care a precizat cuantumul penalităților de întârziere solicitate până la data de 9 ianuarie 2013, respectiv 97.432,46 RON.

Prin încheierea din 18 octombrie 2012 au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active și inadmisibilității, ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 7341 din 19 decembrie 2013 instanța a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. SRL, prin lichidator C., în contradictoriu cu pârâta B. SRL, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâta să plătească reclamantei 129.519,75 RON contravaloare lucrări și 66.896,95 RON penalități de întârziere, respingând celelalte pretenții ale reclamantei ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 14 mai 2009, reclamanta A. SRL, în calitate de subantreprenor, a încheiat cu pârâta B. SRL, în calitate de antreprenor, contractul de subantrepriză din 14 mai 2009, prin care reclamanta s-a obligat să execute lucrări de amenajări interioare și exterioare pentru spațiile ce se vor executa la obiectivul Tipografia D. Corp B - P+1E , situat în București, sector 2, în conformitate cu caietul de sarcini, specificațiile tehnice, cu prevederile documentației de execuție, detaliilor și devizelor oferta de execuție, precum și a standardelor, normelor, prescripțiilor tehnice și legislației în vigoare, iar pârâta s-a obligat să achite contravaloarea acestor lucrări.

Contractul a fost încheiat pe o durată de 1 an și se prelungește de drept, pe aceeași perioadă, dacă niciuna din părți nu notifică celeilalte încetarea la termen a colaborării, cu cel puțin 30 de zile anterior datei încetării.

Părțile au convenit asupra modului de calcul al valorii totale a lucrărilor prin art. 2 din contract, iar cu privire la plăți prin art. 14 din contract.

Proiectul contractat a suferit mai multe modificări la cererea beneficiarului, demolându-se lucrări deja executate și reconstruindu-se altele noi, expertul identificând peste 20 de dispoziții de șantier și peste 40 de comunicări din partea proiectantului cu privire la aceste modificări.

În legătură cu cererea reclamantei privind plata contravalorii garanției de bună execuție în sumă totală de 60.050,21 RON, s-a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 12 din contract, conform cărora perioada de garanție este de 12 luni pentru lucrările executate și curge de la data încheierii procesului verbal la terminarea lucrărilor și se termină la data recepției finale pentru aceste lucrări. Garanția de bună execuție, în cuantum de 10% din valoarea lucrărilor executate, se va reține succesiv din fiecare factură emisă. Suma reținută ca și garanție de bună execuție va fi restituită integral la semnarea procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Garanția de bună execuție a fost reținută succesiv din fiecare factură emisă, conform art. 12 din contract.

A constatat prima instanță că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 12 din contract pentru a se dispune restituirea garanției de bună execuție, având în vedere că nu s-a făcut dovada semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, împrejurare recunoscută de reclamantă prin răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriul propus de pârâtă.

Cu privire la debitul în cuantum de 129.519,75 RON, reprezentând contravaloare lucrări aferente situației de lucrări din 20 ianuarie 2010, conform facturii fiscale din 12 februarie 2010, prima instanță a reținut că reclamanta a executat lucrările cuprinse în situația de lucrări din 20 ianuarie 2010, după cum rezultă din coroborarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei cu constatările și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, astfel încât este îndreptățită la plata contravalorii acestor lucrări, conform contractului încheiat de părți.

Prin adresa din 12 februarie 2010 reclamanta a comunicat pârâtei factura fiscală din 12 februarie 2010, după cum rezultă din înscrisurile depuse de pârâtă la dosarul cauzei. Situația de lucrări nu a fost contestată în termenul prevăzut de art. 14.2 din contract, astfel încât se consideră admisă la plată.

Executarea lucrărilor a căror contravaloare se solicită a fost constatată de expertul în construcții desemnat în cauză, în cuprinsul constatărilor și concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză expertul reținând că reclamantul a executat toate lucrările stabilite prin contract, inclusiv cele solicitate de proiectant datorate modificărilor fluxurilor tehnologice stabilite de beneficiar. În legătură cu deficiențele invocate de pârâtă, expertul a precizat că dovezile privind aceste deficiențe se pot regăsi numai în cartea tehnică a construcției, pe care expertul a solicitat-o în repetate rânduri, dar aceasta nu i-a fost pusă la dispoziție, iar situațiile de lucrări executate de reclamantă au fost însușite de pârâtă fără obiecțiuni.

Referitor la nerespectarea standardelor de calitate și întârzierile în efectuarea lucrărilor, invocate de pârâtă, s-a mai reținut că pârâta nu a indicat concret care sunt aceste lucrări, care sunt deficiențele constatate, data constatării, dacă s-a solicitat remedierea defecțiunilor concrete invocate. De asemenea, nu a indicat concret ce lucrări au fost efectuate și ce deficiente au fost remediate de alți contractanți.

În legătură cu constatările și concluziile raportului de expertiză prima instanță a reținut că nu au fost formulate obiecțiuni la raportul de expertiză și nu s-a solicitat efectuarea unei noi expertize.

Totodată, având în vedere dispozițiile art. 14.3 din contract, potrivit cărora părțile au convenit ca în cazul în care antreprenorul nu achită factura în termenul prevăzut în contract, subantreprenorul este îndreptățit să primească o penalizare egală cu 0,05% din valoarea sumei rămase de achitat, văzând și prevederile art. 969 și art. 1066 C. civ., prima instanță a apreciat că pentru neplata debitului în cuantum de 129.519,75 RON pârâta datorează penalități de întârziere calculate de la data exigibilității creanței, 14 martie 2010, până la data de 9 ianuarie 2013, respectiv 66.896,95 RON, calculate potrivit art. 14.3 din contract.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat apel atât reclamanta SC A. SRL, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență C., cât și pârâta SC B. SRL.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.

Ambele părți au formulat și întâmpinări, solicitând respingerea apelului părții adverse ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 1138 din 26 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta pârâtă SC B. SRL împotriva încheierii de ședință din data de 18 octombrie 2012 și a sentinței civile nr. 7341 din data de 19 decembrie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență C., împotriva sentinței civile nr. 7341 din data de 19 decembrie 2013.

A fost schimbă, în parte, sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta SC B. SRL și la plata penalităților de întârziere în continuare, până la data plății efective a debitului de 129.519,75 RON.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește apelul formulat de pârâta SC B. SRL.

În privința criticii referitoare la greșita respingere de către prima instanță a excepției prematurității, instanța de apel a reținut că reclamanta a comunicat pârâtei somația din data de 20 mai 2010, prin care a pretins acesteia din urmă plata sumei de 189.569,96 RON (în care era inclusă și suma de 129.519,75 RON reprezentând contravaloare lucrări), somație la care pârâta SC B. SRL a și răspuns, la data de 27 mai 2010, potrivit propriilor susțineri precum și înscrisului de la dosarul de fond, răspuns prin care pârâta a arătat, în mod expres, reclamantei că apreciază că pretențiile financiare ale A. nu sunt întemeiate, pârâta fiind în fapt cea prejudiciată de serviciile prestate în mod defectuos și cu întârziere de către reclamantă, prejudiciu ce va fi acoperit prin reținerea sumei de 189.569,96 RON.

Cu privire la această somație, apelanta pârâtă a susținut că nu îndeplinește exigențele impuse de art. 720

1

C. proc. civ., astfel că în mod greșit ar fi apreciat prima instanță că în cauză a fost îndeplinită procedura prealabilă.

Critica nu a fost reținută, având în vedere faptul că procedura de conciliere nu trebuie să aibă un caracter formal, aceasta având ca și scop degrevarea instanței de litigiile în care există posibilitatea împăcării părților. Astfel, prevederile art. 720

1

C. proc. civ. privind efectuarea concilierii prealabile, în litigiile comerciale evaluabile în bani, sunt obligatorii. În schimb termenele, condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a voinței părților, cât și conținutul concret al înscrisurilor sunt recomandate începând cu alineatul doi al articolului menționat și nu reprezintă condiții cerute imperios de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage, automat, nulitatea concilierii prealabile ci numai dacă partea dovedește o vătămare. În speță însă, în afara criticilor formulate cu privire la fondul pretențiilor reclamantei intimată, pretenții nerecunoscute de apelanta pârâtă, aceasta nu invocă și nici nu dovedește nicio vătămare ce i-ar fi fost adusă prin modul concret în care reclamanta a înțeles să îi aducă la cunoștință pretențiile.

În consecință, față de poziția clar exprimată a apelantei pârâte, instanța de apel a apreciat că părțile nu pot soluționa litigiul prin conciliere directă, situație față de care, a constatat critica privind modul de soluționare a excepției prematurității ca fiind nefondată.

În privința susținerii potrivit căreia factura fiscală din 12 februarie 2010, în valoare de 129.519,75 RON nu ar fi fost niciodată recepționată de către apelanta pârâtă și nici înregistrată în evidențele sale contabile, instanța de apel a constatat că nici aceasta nu poate fi reținută.

Astfel, pe de-o parte, așa cum a reținut și prima instanță, această factură precum și adresa de înaintare a acesteia au fost depuse la dosarul cauzei, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, chiar de către apelanta pârâtă, care neagă primirea lor.

De altfel apelanta a susținut și că simpla împrejurare că nu ar fi refuzat primirea de la curier a facturii, respectiv simpla recepționare a facturii, nu poate avea semnificația acceptării acesteia.

Instanța de apel a reținut însă că, potrivit răspunsurilor apelantei pârâte la interogatoriul propus de reclamantă în fața primei instanțe, aceasta a înregistrat factura fiscală din 12 februarie 2010 în propriile evidențe contabile. Susținerea sa în sensul că această înregistrare în propria contabilitate nu reprezintă o acceptare tacită a facturii, nu a putut fi primită. Factura din 12 februarie 2010 reprezintă contravaloarea corespunzătoare situației de lucrări din 20 ianuarie 2010, conform celor înscrise în mod expres în cuprinsul ei și nu restituirea garanției de bună execuție, iar despre această factură apelanta pârâtă a susținut, pe de-o parte, că nu i-ar fi fost comunicată, dar pe de altă parte, a depus-o în copie certificată cu originalul la dosar și a înregistrat-o în propria contabilitate.

Față de aceste dovezi privind comunicarea facturii către apelanta pârâtă, instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată susținerea pârâtei în sensul că nefiindu-i comunicată factura, nici nu ar fi început să curgă termenul prevăzut de art. 14.2 din contractul încheiat între părți în care pârâta ar fi putut refuza la plată această factură și situația de lucrări aferentă.

Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, în condițiile în care apelanta pârâtă nu a făcut dovada că ar fi emis vreo pretenție în legătură cu situația de lucrări corespunzătoare facturii din 12 februarie 2010, potrivit dispozițiilor art. 14.2 din contract, aceasta se consideră admisă la plată.

În consecință, în mod corect a apreciat prima instanță că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale în privința contravalorii lucrărilor efectuate conform situației de lucrări din 20 ianuarie 2010, câtă vreme această situație de lucrări nu a fost contestată, apelanta pârâtă fiind obligată să o achite, potrivit prevederilor contractuale.

Nu a fost reținută nici critica referitoare la greșita apreciere a concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, în condițiile în care nemulțumirea apelantei pârâtă era legată de faptul că expertul nu ar fi putut constata deficiențele de executare invocate de pârâtă, deoarece nu a putut studia cartea tehnică a construcției. Instanța de apel a reținut, însă, că apelanta pârâtă nu a formulat vreo cerere reconvențională în prezenta cauză, astfel că existența invocatului prejudiciu produs acesteia de către reclamantă prin executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a lucrărilor nu a putut fi cercetată în acest cadru procesual.

Cât privește susținerea că, de fapt, unele lucrări nu ar fi fost efectuate de reclamantă ci de alți subantreprenori, expertul a arătat, în mod expres, că din analiza obiectelor contractelor încheiate de pârâtă cu alți subantreprenori și puse la dispoziția expertului, rezultă că aceștia au avut de executat alte lucrări decât cele ce făceau obiectul contractului încheiat cu reclamanta. În raport cu aceste contracte, expertul a concluzionat că reclamanta a executat toate lucrările stabilite prin contract, inclusiv cele solicitate de proiectant datorate modificărilor fluxurilor tehnologice stabilite de beneficiar.

În consecință nu a fost reținută nici critica în sensul că expertiza efectuată în cauză nu ar fi fost utilă.

În privința apelului formulat de reclamanta SC A. SRL, s-a apreciat ca fiind fondată critica privind greșita obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere calculate numai până la data de 9 ianuarie 2013, respectiv limitate la cuantumul de 66.896,95 RON.

Astfel, instanța de apel a reținut că cererea formulată de reclamantă a fost în sensul obligării pârâtei la plata penalităților de întârziere de la data scadenței și până la data plății efective. În consecință, față de dispozițiile art. 14.3 din contract, instanța de apel a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere și în continuare, până la data plății efective a debitului principal.

S-a apreciat, însă, ca nefondată critica apelatei reclamante privind soluția pronunțată de prima instanță referitoare la pretențiile vizând restituirea garanției de bună execuție.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 12 din contract, suma reținută ca și garanție de bună execuție va fi restituită integral la semnarea procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor și va fi garantată cu un CEC de aceeași valoare pe toată perioada de garanție a lucrărilor, respectiv 12 luni. În mod corect a apreciat prima instanță că, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în contract pentru restituirea garanției, acest capăt de cerere nu poate fi admis.

În privința susținerilor apelantei reclamante referitoare la eventuala intervenire a rezilierii contractului sau ajungerii acestuia la termen, instanța de apel a apreciat că acestea nu au relevanță în cauză, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulat și precizat de reclamantă, condițiile restituirii garanției de bună execuție fiind reglementate în mod expres de părți prin contract.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

I. În recursul său recurenta-reclamantă SC A. SRL Brăila - prin lichidator judiciar Cabinet individual de insolvență C., a adus următoarele critici deciziei recurate:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale în ceea ce privește restituirea garanției de bună execuție, aceasta trebuind să admită și cererea de restituire a sumei de 60.050,21 RON, reprezentând contravaloarea garanției de bună execuție, dar și a penalităților de întârziere aferente acestei sume.

Potrivit art. 12 din contractul de subantrepriză din 14 mai 2009, suma reținută ca și garanție de bună-execuție trebuie restituită integral la semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și va fi garantată cu un CEC de aceeași valoare pe toată perioada de garanție a lucrărilor, respectiv 12 luni, însă, în cauza de față acest proces-verbal nu a fost încheiat din culpa exclusivă a pârâtei.

Acest proces-verbal de recepție nu a fost încheiat datorită faptului că pârâta SC B. SRL București a mai avut încheiate și alte contracte de subantrepriză cu alte societăți, lucrări care s-au finalizat după data la care recurenta-reclamanta a emis notificare de reziliere a contractului său de subantrepriză.

În opinia recurentei-reclamante lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nu poate constitui impediment în eliberarea garanției de bună-execuție, după expirarea perioadei convenite în contract, având în vedere că recurenta-reclamanta a executat toate lucrările stabilite prin contract, lucrări însușite de către pârâtă.

Având în vedere că pârâta a predat lucrările către beneficiar, cu siguranță există un proces de recepție finală în care se regăsesc și lucrările executate de către recurenta-reclamanta.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

II. În recursul său recurenta-pârâtă SC B. SRL București a adus următoarele critici deciziei recurate:

1

C. proc. civ.

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a acestor dispoziții legale, atunci când a reținut că termenele, condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a voinței părților, cât și conținutul concret al înscrisurilor sunt recomandate începând cu alin. (2) al articolului menționat și nu reprezintă condiții cerute imperios de lege.

În opinia recurentei-pârâte legiuitorul a reglementat în mod expres conținutul convocării la conciliere dar și termenul legal de exercitare al acțiunii, după îndeplinirea procedurii prealabile, or, în acest sens notificare din 20 mai 2010, trimisă recurentei-pârâte nu îndeplinește cerințele art. 720

1

C. proc. civ., și nu poate fi considerată convocare la conciliere prealabilă.

În fapt, reclamanta a trimis o înștiințare/somație de plată prin care menționa că pârâta îi datorează suma de 189.569,96 RON și solicita plata acesteia în termen de 7 zile, însă această somație nu îndeplinește cerințele expres prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ.

S-a mai susținut că, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta, această dovadă urmând a fi anexată la cererea de chemare în judecată, însă reclamanta nu a anexat o astfel de dovadă.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai invocat faptul că nu au fost respectate prevederile art. 720

1

alin. (3) C. proc. civ., nefixându-se o dată a concilierii care să nu fie mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate potrivit alin. (2).

Faptul că recurenta-pârâtă a formulat un răspuns scris nu poate conduce la concluzia că s-a realizat procedura concilierii.

Recurenta-pârâtă a indicat și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție în acest sens.

Pentru a opera răspunderea civilă contractuală era necesar ca recurenta-pârâtă să fi săvârșit o faptă ilicită.

În acest sens, în mod greșit, a reținut instanța de apel că recurenta-pârâtă nu și-ar fi îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de subantrepriză, susținând că factura din 12 februarie 2010, în valoare de 129.519,75 RON, emisă de reclamantă, nu a fost niciodată recepționată de recurenta-pârâtă și înregistrată în evidențele contabile ale acesteia.

A mai susținut recurenta-pârâtă că din nicio probă aflată la dosarul cauzei nu rezultă că respectiva factură ar fi fost înregistrată în evidențele contabile ale pârâtei, instanța de apel interpretând în mod eronat probatoriul administrat în cauză.

Recurenta-pârâtă a arătat că există posibilitatea acceptării tacite a facturii, însă în anumite condiții, trebuind să existe manifestarea de voință neîndoielnică de acceptare a facturii, simpla tăcere a destinatarului neputând avea valoarea unei acceptări tacite a facturii.

Presupusa confirmare emisă de E. nu poate atesta livrarea către pârâtă a facturii din anul 2010 și a situației de lucrări aferente, neexistând o semnătură sau ștampilă a B. pe acest document.

Recurenta-pârâtă a apreciat că inexistența procesului-verbal de recepție a lucrărilor vine în sprijinul susținerilor sale că nu ar fi primit respectiva factură.

De altfel, recurenta-pârâtă susține că a notificat în mai multe rânduri pe reclamantă cu privire la neîndeplinirea propriilor obligații contractuale, invocând excepția de neexecutare a contractului, obținând în acest sens suspendarea forței obligatorii a acesteia.

Prin urmare, a apreciat că recurenta-pârâtă, nu există o faptă ilicită a acesteia.

În ce privește prejudiciul recurenta-pârâtă a arătat că nu numai că nu recunoaște creanța reclamantei ci o și contestă.

Chiar dacă factura în baza căreia reclamanta a pretins plata prejudiciului a fost înregistrată în contabilitatea acesteia, această factură nu a fost înregistrată în contabilitatea pârâtei-recurente, nefiind acceptată la plată.

Mai mult, pentru a putea fi plătită o factură reclamanta trebuia să întocmească o situație de lucrări, care trebuia acceptată la plată de către pârâtă, or, documentele prezentate de către reclamantă nu prezintă nicio viză de șantier sau viză a pârâtei, astfel încât nu există certitudinea că lucrările au și fost executate și acceptate.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai subliniat faptul că nu s-a încheiat un proces verbal de recepție a lucrărilor, iar reclamanta nu a finalizat niciodată lucrările ce au făcut obiectul contractului, obligând-o pe ea să finalizeze aceste lucrări cu alți antreprenor.

În ce privește penalitățile calculate de reclamantă, s-a susținut că aceste calcule nu au fost efectuate în condiții de legalitate sau în concordanță cu prevederile contractului.

În ce privește raportul de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită și presupusul prejudiciu, recurenta-pârâtă a susținut că nu s-a făcut dovada acestui raport.

Referitor la culpa sau vinovăția sa, recurenta-pârâtă a susținut că nu există o astfel de vinovăție, pentru că nu există o faptă ilicită săvârșită de ea, dimpotrivă, ea fiind cea prejudiciată de activitatea reclamantei.

Astfel, în mod greșit, instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea deciziei recurate concluziile raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe, deși expertul a arătat că deficiențele de executare semnalate de pârâtă nu au putut fi constatate deoarece nu a putut studia cartea tehnică a construcției, iar lucrarea este finalizată.

Concluzia expertului este nejustificată, având în vedere că acestuia i-au fost predate contractele de subantrepriză încheiate cu alți antreprenori care au efectuat efectiv lucrările de construcție, astfel încât putea trage concluzia că nu reclamanta a finalizat lucrările, ci alți subantreprenori.

Recurenta-pârâtă a apreciat că raportul de expertiză efectuat în cauză nu era util și concludent, cât timp expertul nu a avut la dispoziție cartea tehnică a construcției iar beneficiarul a refuzat să pună la dispoziție acest document.

S-a mai apreciat că nici constatările de fapt efectuate de expert nu putea ajuta la soluționarea cauzei, acesta constatând doar că lucrarea a fost finalizată și predată beneficiarului, neputând face aprecieri cu privire la modul de executare al lucrărilor.

Deși la dosarul cauzei existau documente care atestau faptul că reclamanta a întârziat în efectuarea lucrărilor iar calitatea celor efectuate a fost defectuoasă, expertul nu a ținut cont de aceste documente.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 14 aprilie 2015 recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare cu privire la recursul formulat de intimata-pârâtă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

La data de 20 aprilie 2015, recurenta-pârâtă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ce privește recursul recurentei-reclamante SC A. SRL Brăila.

Criticile formulate nu pot fi reținute.

După cum însăși recurenta-reclamantă a susținut, potrivit art. 12 din contractul de subantrepriză din 14 mai 2009 încheiat între părți, suma reținută drept garanție de bună-execuție trebuia restituită integral la semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, or, acest proces-verbal nu există, deși lucrările au fost terminate.

Faptul că pârâta a avut încheiate și alte contracte de subantrepriză nu duce la înlăturarea prevederilor contractuale cu privire la restituirea garanției de bună execuție doar după întocmirea procesului-verbal de recepție.

Recurenta-reclamantă trebuia fie să o cheme în judecată pe pârâtă și să o oblige la încheierea acestui proces-verbal de recepție, fie, dacă acesta există deja, să ceară înfățișarea lui, pentru a putea dovedi îndeplinirea condiției prevăzută de art. 12 din contractul de subantrepriză încheiat între părți, care constituie legea părților.

Având în vedere că nu sunt întrunite condițiile contractuale pentru a putea solicita restituirea garanției de bună-execuție, recurenta-reclamantă nu poate solicita nici plata penalităților de întârziere în legătură cu neplata la timp a acestei pretinse datorii.

II. În ce privește criticile formulate de recurenta-pârâtă SC B. SRL București.

1

C. proc. civ., nu pot fi reținute.

Așa după cum a reținut și instanța de apel, procedura prevăzută de acest articol de lege are ca scop degrevarea instanțelor de judecată de litigiile în care există posibilitatea rezolvării pe cale amiabilă a acestora.

Există o practică curentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că prevederile art. 720

1

C. proc. civ. nu trebuie privite ca unele stricte, în care formalismul este determinant, ci trebuie interpretate prin prisma scopului lor, acela de a preveni aglomerarea instanțelor de judecată cu litigii în care există posibilitatea, reală, de a se soluționa pe cale amiabilă.

Or, așa după cum a reținut și instanța de apel, fapt ce rezultă din chiar atitudinea pârâtei recurente, acest litigiu nu era posibil a fi stins pe cale amiabilă, cât timp, în urma somației din 20 mai 2010, pârâta-recurentă a răspuns la data de 27 mai 2010, susținând că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate și că de fapt ea este cea prejudiciată de serviciile prestate de către reclamantă în mod defectuos și cu întârziere, motiv pentru care a și pretins că va reține suma de 189.569,96 RON, dar chiar din atitudinea pârâtei-recurente exprimată prin criticile formulate în recurs.

Prin urmare, în mod legal a reținut instanța de apel că nerespectarea formalismului unora dintre prevederile art. 720

1

C. proc. civ., nu poate conduce la concluzia încălcării legalității acestei proceduri, mai ales că recurenta-pârâtă nu a dovedit în ce constă vătămarea ce i-ar fi fost produsă prin modul concret în care reclamanta i-a adus la cunoștință pretențiile sale.

Deși, aparent, recurenta-pârâtă critică nelegalitatea deciziei recurate, sub aspectul neîndeplinirii, cumulativ, a condițiilor răspunderii civile contractuale, în fapt, aceasta face doar critici de netemeinicie în legătură cu analiza condițiilor răspunderii civile contractuale.

Astfel, atunci când critică reținerea greșită a săvârșirii faptei ilicite, recurenta-pârâtă critică reținerea greșită a stării de fapt, atât de prima instanță cât și de instanța de apel, contestând faptul că ea ar fi primit factura din 12 februarie 2010, emisă de către reclamantă și neînregistrarea acesteia în evidențele sale contabile, deși instanța de apel a reținut o altă stare de fapt.

O atitudine asemănătoare o are recurenta-pârâtă și în ce privește existența prejudiciului, aceasta contestând nu legalitatea deciziei recurate, ci starea de fapt reținută de către instanța de apel, în sensul că respectiva factură ar fi fost înregistrată în contabilitatea recurentei-pârâte, iar în fața primei instanțe chiar pârâta a depus copii certificate, în conformitate cu originalul, ale facturii și adresei de înaintare.

Recurenta-pârâtă se referă la starea de fapt atunci când invocă neîntocmirea situațiilor de lucrări, neacceptarea acestora de către dirigintele de șantier sau lipsa vizei pârâtei, dar și atunci când se referă la lipsa procesului-verbal de recepție al lucrărilor.

Ca atare, cât timp pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, instanța de recurs nu mai poate face o analiză a netemeiniciei deciziei recurate.

În ce privește penalitățile de întârziere, deși s-a susținut că acestea nu au fost calculate în condiții de legalitate și nici în concordanță cu prevederile contractului, recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă, în mod concret, această nelegalitate sau neconcordață cu prevederile contractului, astfel încât instanța de recurs nu poate face o analiză a acestor critici.

Referitor la lipsa raportului de cauzalitate și a vinovăției, ca două dintre condițiile răspunderii civile contractuale, recurenta-pârâtă s-a mărginit să afirme lipsa acestora, făcând referire, în cele din urmă, tot la lipsa faptei ilicite.

Instanța de apel a stăruit în aflarea adevărului, arătând, în considerentele deciziei recurate de ce a avut în vedere expertiza efectuată în cauză și de ce aceasta a fost utilă cauzei, arătând că, în legătură cu nemulțumirile pârâtei privind deficiențele de executare a lucrărilor, pârâta nu a formulat cerere reconvențională, astfel încât existența prejudiciului invocat de aceasta nu poate fi analizată în acest cadru procesual.

Afirmațiile recurentei-pârâte în sensul că reclamanta nu a finalizat lucrările și că alți subantreprenori le-au finalizat, ca și cele privind concluziile greșite ale raportului de expertiză, nu țin de nelegalitatea deciziei recurate, ci de netemeinicia acesteia, or, așa după cum s-a arătat mai sus, acestea nu mai pot fi analizate în calea de atac a recursului.

Faptul că la dosarul cauzei ar fi existat documente care atestau că reclamanta a întârziat în efectuarea lucrărilor iar calitatea celor efectuate a fost defectuoasă, pe de o parte, ține de netemeinicia deciziei recurate, iar pe de altă parte, așa după cum a reținut și instanța de apel, recurenta-pârâtă nu a formulat o cerere convențională, care să facă posibilă verificarea, pe fond, a afirmațiilor sale.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL Brăila prin Lichidator Judiciar Cabinet Individual de Insolvență C. și de pârâta SC B. SRL București împotriva deciziei civile nr. 1138 din 26 noiembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 23 aprilie 2015.