ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2854/2018

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. x/2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. Brăila, solicitând obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 1.114.759,9 RON, reprezentând contravaloare facturi fiscale emise în temeiul contractelor de prestări servicii nr. x/01.06.2007 și nr. x/05.10.2011., precum și la plata penalităților de întârziere aferente debitului restant, în cuantum de 50.000 RON.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 01.06.2007, în calitate de operator, a încheiat cu pârâta S.C. B. S.A. în calitate de utilizator, contractul de prestări servicii nr. x/01.06.2007, având ca obiect primirea, depozitarea și tratarea deșeurilor menajere și industriale. În sarcina operatorului s-a instituit obligația de prestare a serviciilor de primire și depozitare deșeuri cât și cea de facturare lunară (până la data de 10 ale lunii următoare), iar pentru utilizator sarcina de achitare a facturilor în termen de 10 zile de la emiterea acestora.

Ca urmare a operării unor noi condiții contractuale, respectiv modificarea prețului, a termenelor de plată, pentru aceleași servicii ce urmau a fi efectuate de către operator, la data de 05.10.2011 a fost încheiat un nou contract de prestări servicii nr. 101. Astfel, conform art. 10.6 termenul de plată este de maxim 30 zile de la întocmirea facturilor, prețul stabilit pentru tona de deșeuri fiind de 45,42 RON.

Reclamanta a arătat că, în temeiul contractelor încheiate și însușite de către părți cât și în virtutea serviciilor prestate, a facturat lunar către utilizator, pentru perioada aprilie 2010 - iulie 2011, facturile menționate în cererea de chemare în judecată, din care a mai rămas de încasat suma de 1 114 759,90 RON.

Raportat prevederilor contractuale, respectiv art. 17 (contract x/01.06.2007) și art. 11.1 (contract x/05.10.2011), pentru întârzierea la plata facturilor utilizatorul va plăti penalități egale cu 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la valoarea facturii neachitate, până la data plății integrale.

Prin întâmpinare pârâta S.C. B. S.A. Brăila a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că pretențiile ce fac obiectul facturilor emise pentru perioada aprilie 2010 - iulie 2011 au fost solicitate în instanță, respectiv la Tribunalul Brăila - dosar nr. x/2012 fiind respinse ca nefondate prin sentința civilă nr. 207/FCIV/10.07.2012, irevocabilă.

Diferențele de plată la facturile aferente perioadei aprilie 2010 - decembrie 2010 reprezintă refuzuri parțiale de plată cauzate de aplicarea de către reclamantă a unui tarif de depozitare deșeuri menajere, nelegal, care nu a fost aprobat de Consiliul Local Municipal Brăila conform competenței și atribuțiilor stabilite în acest sens prin Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilități publice și prin Legea NR. 101/2006, privind serviciul public de salubrizare.

A precizat pârâta că S.C. B. S.A. Brăila prestează serviciul public de colectare și transport deșeuri menajere pe care le depozitează, pentru neutralizare, contra cost, la depozitul C., județ Brăila, aflat în administrarea reclamantei și care facturează tariful aferent.

Prin Hotărârea C.L.M. Brăila nr. 399/16.12.2009, s-a aprobat tariful de 1,02 RON/persoană/lună pentru depozitarea deșeurilor menajere, respectiv 40,80 RON/t, fără TVA, pe care reclamanta nu l-a aplicat, practicând și facturând, nelegal, un tarif în dolari USA, tarif ce se regăsește în facturile menționate mai sus și refuzate parțial la plată pentru diferențele rezultate în urma recalculării cu tarif legal.

De asemenea pârâta a susținut că au fost achitate și facturile pentru perioada ianuarie 2011 - iulie 2011, dar reclamanta a decontat sumele respective în contul altor facturi.

Urmare expertizei efectuate în cauză, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor solicitate cu titlu de penalități de întârziere de la suma de 50.000 RON la suma de 852.488,30 RON, pe baza concluziilor expertului.

Prin sentința civilă nr. 228 din 15.10.2013 a Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, a fost admisă acțiunea reclamantei și, pe cale de consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.044.759,90 RON, cu titlu de contravaloare prestații, și 820.158,32 RON, reprezentând penalități de întârziere. A fost, de asemenea obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 35.850 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză și recunoașterea parțială a debitului de către pârâtă, în considerarea cărora a făcut aplicarea dispozițiilor art. 969-970 C. civ., art. 1170 și 1270 din același Cod și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.044.759,90 RON, constituind contravaloare facturi fiscale neachitate.

De asemenea, prima instanță, dând eficiență clauzelor penale înserate de părți la art. 17 din contractul nr. x/01.06.2007 și art. 11.1 din contractul nr. x/05.10.2011, prin care au convenit că utilizatorul datorează penalități de întârziere de 0,10% pe zi de întârziere la plata facturilor, calculate la valoarea sumei neachitate, a admis și capătul de cerere privind plata penalităților și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei 820.158,82 RON, cu acest titlu.

Prin decizia civilă nr. 122/A/20.10.2014 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins, ca tardiv declarat, apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A. Brăila împotriva sentinței sus menționate.

Prin decizia nr. 678/27.02.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. Brăila împotriva deciziei civile nr. 122/A/20.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 158/A//14.10.2015 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A. Brăila împotriva sentinței civile nr. 228 din 15.10.2013 a Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă.

În motivarea acestei hotărâri, Curtea a arătat că, față de dispozițiile art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., nu se poate reține că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, în cazul în care reclamanta, după efectuarea unei expertize, își mărește verbal, în timpul dezbaterilor, câtimea obiectului cererii, solicitând valoarea actualizată a penalităților.

Așadar, cererea de mărire a câtimii obiectului acțiunii poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului și se consemnează în încheierea de ședință, fără a fi necesar consimțământul pârâtei.

Tocmai de aceea, nu poate fi primită nici critica omisiunii instanței de fond de a se pronunța în sensul decăderii reclamantei din dreptul de a-și majora pretențiile.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că instanța de fond, pe baza interpretării judicioase a tuturor probelor administrate în cauză, a reținut corect situația de fapt existentă și a aplicat corespunzător dispozițiile legale incidente în cauză.

Prin decizia civilă nr. 1225/28.06.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. Brăila împotriva deciziei civile nr. 158/A//14.10.2015 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., nu a cercetat efectiv fondul cauzei.

Astfel, prin motivele de apel s-a criticat hotărârea primei instanțe care a interpretat greșit conținutul "Precizărilor" depuse de pârâtă, apreciate în mod eronat ca reprezentând o recunoaștere integrală a pretențiilor reclamantei, însă instanța de apel nu analizează în mod corect această critică, ci reia argumentele tribunalului.

Stabilirea limitei în care a avut loc o recunoaștere a pretențiilor reclamantei era un aspect de fond, esențial pentru soluționarea cauzei având în vedere că această interpretare, contestată de pârâtă a fost un argument principal pentru instanțele de fond.

Referitor la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în nelegalitatea deciziei derivată din încălcarea dispozițiilor art. 292 și art. 295 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că și această critică este fondată.

Potrivit art. 295 C. proc. civ. și în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, instanța de apel trebuia să verifice, în limitele cererii, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către tribunal, încuviințând și probele solicitate în conformitate cu art. 292 C. proc. civ.

Pârâta a solicitat în apel efectuarea unei noi expertize având în vedere și faptul că prima instanță a pornit de la premisa greșită că pretențiile reclamantei au fost recunoscute integral, astfel că administrarea acestei probe era necesară și utilă cauzei, în vederea stabilirii exacte a cuantumului pretențiilor.

În cea de-a doua rejudecare a apelului, prin decizia civilă nr. 201/A//19.09.2017 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A. Brăila împotriva sentinței civile nr. 228 din 15.10.2013 a Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă.

Instanța de apel a constatat că, așa cum și Înalta Curte a arătat prin 1225/28.06.2016, aspectele privind necompetența materială a Tribunalului Brăila au fost tranșate irevocabil în primul ciclu procesual și prin motivarea acestei decizii de recurs.

Cu privire la majorarea pretențiilor, formulată de reclamantă prin cererea din data de 09.04.2013 la o valoare de 1.114.759,90 RON - debit principal și de 852.488,30 RON - penalități de întârziere, Curtea a constatat că această solicitare a avut în vedere valorile stabilite prin expertiza contabilă întocmită în primă instanță. Această expertiză a analizat potențialele debite generate de facturile fiscale emise în perioada 30.04.2010-30.06.2012, perioadă indicată chiar de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, dar faptul că prin expertiză s-au arătat alte valori ale penalităților de întârziere, a determinat reclamanta să-și majoreze câtimea obiectului cererii (obiectul cererii era dat de penalitățile de întârziere), aspect ce nu este contrar dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., indiferent de momentul la care se solicită această majorare.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că părțile au stabilit relații contractuale concretizate prin contractul de prestări servicii nr. x/1.06.2007, prin care reclamanta A. S.R.L. Brăila se obliga să primească, să depoziteze și să trateze de la pârâta B. S.A. Brăila gunoiul menajer al populației Mun. Brăila, la un preț de 12,25 USD fără TVA, calculat la cursul BNR din data facturării.

Conform art. 15 din contract, reclamanta opera factura lunii în curs până la data de 10 a lunii următoare, obligația de plată trebuind a fi respectată în termen de 10 zile de la emiterea facturii; în cazul în care factura nu era plătită în termen de 30 de zile de la data emiterii facturii, pârâta se obliga să plătească reclamantei penalități în valoare de 0,10% pe fiecare zi de întârziere (art. 17 din contract)

Prin contractul de prestări servicii nr. x/5.10.2011 se stabilește același gen de relații contractuale, singura diferență constând în preț, care este de 45,42 RON/tonă, fără TVA (art. 10.1 din contract), metodologia de facturare (art. 10.4 din contract), termenul de plată - de maxim 30 de zile de la întocmirea facturilor (art. 10.6 din contract) și penalitățile de întârziere, care se stabileau la 0,10% pe zi de întârziere, fără a arăta data de la care curg, dar care trebuie stabilită prin raportare la art. 10.6 din contract (art. 11.1 lit. a) din contract).

Neînțelegerile dintre părți au apărut la momentul la care o serie de facturi emise în perioada 30.04.2010-30.06.2012 au fost, se susține de către reclamantă, achitate cu întârziere sau chiar neachitate, ceea ce a determinat și promovarea prezentului litigiu.

Chiar dacă pârâta a susținut că tariful contractual nu putea depăși tariful stabilit prin HCL al Mun. Brăila nr. 399/16.12.2009 sau a altor HCL adoptate în perioada derulării raporturilor contractuale dintre reclamantă și pârâtă, această susținere nu a fost primită de instanța de apel, având în vedere următoarele considerente:

Este adevărat că apelanta este o persoană juridică/o entitate care practic este subordonată decizional Consiliului Local al Mun. Brăila, trebuind să transpună contractual ceea ce s-a stabilit prin HCL.

Totuși, reclamanta-intimată este un terț față de Consiliul Local al Mun. Brăila și hotărârile acestuia nu îi sunt direct opozabile.

Cu alte cuvinte, tarifele stabilite prin HCL nu pot fi impuse direct intimatei, ci doar prin negocierea lor cu apelanta-pârâtă și acceptarea sau neacceptarea acestor tarife.

Dacă apelanta nu a respectat dispozițiile HCL, acest lucru generează efecte juridice doar pentru apelantă, iar nu și pentru cocontractanții săi civili (comerciali la momentul încheierii contractelor în discuție).

Este adevărat că atitudinea procesuală a pârâtei în fața primei instanțe a fost de respingere a pretențiilor, dar soluția primei instanțe nu este bazată exclusiv pe o potențială recunoaștere a pretențiilor din partea pârâtei, ci pe o analiză a raporturilor juridice și a probatoriului, care constă în actele depuse la dosar și expertiza contabilă instrumentată în cauză.

Instanța de apel a solicitat experților contabili verificarea actelor contabile înregistrate de părți în contabilitatea proprie, din concluziile raportului de expertiză contabilă rezultând fără nici un dubiu că pentru cele 20 de facturi fiscale indicate prin cererea de chemare în judecată debitul principal total este de 1.531.615,54 RON, din care pârâta-apelantă a achitat doar suma de 416.855,64 RON, rămânând un rest de plată neachitat de 1.114.759,90 RON, așa cum și prima instanță a reținut.

Din același raport de expertiză contabilă, în care se analizează data emiterii facturilor fiscale, dacă acestea au fost plătite sau nu, dacă au fost achitate total sau parțial și cu sau fără întârziere, rezultă că pentru achitarea integrală a unor facturi fiscale, dar cu întârziere, penalitățile sunt în valoare de 347.884,45 RON, iar pentru neachitarea unor facturi valoarea penalităților de întârziere este de 502.287,17 RON, conform dispozițiilor art. 17 și, respectiv, art. 10.4, art. 10.6 și art. 11.1 lit. a) din contractul nr. x/2007 și nr. y/2011.

Însumând aceste valori, rezultă un total de 850.171,45 RON, cu titlu de penalități de întârziere, sumă mai mare decât cea reținută în primă instanță, însă instanța de apel a reținut că, în lipsa unui apel al reclamantei, s-ar îngreuna situația pârâtei în propria cale de atac, astfel că această sumă nu a fost acordată.

Cu privire la cuantumul taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina reclamantei și plătită de aceasta pentru soluționarea cauzei în primă instanță, Curtea a constatat că împotriva cuantumului taxei judiciare de timbru nu s-a promovat nicio cale de atac (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, aplicabile cauzei), motiv pentru care acest aspect a rămas irevocabil și nu mai poate fi analizat în apel.

Întrucât reclamanta a plătit suma de 27.984 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru în primă instanță, această sumă reprezintă o cheltuieli de judecată în accepțiunea art. 274 din C. proc. civ., care trebuie recuperată, la cerere, de către partea care a câștigat procesul.

Față de toate aceste aspecte, Curtea a considerat că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, ce nu se impune a fi reformată, cu consecința respingerii apelului, ca nefondat.

Împotriva deciziei anterior menționate, a declarat recurs pârâta SOCIETATEA B. S.A. BRĂILA, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar în subsidiar, admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii numai în parte a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin obligarea pârâtei la plata la sumei de 119.576,14 RON, cu titlu de tarif de depozitare, și a sumei de 368.880,16 RON, cu titlu de penalități.

În motivarea recursului, recurenta arată că instanța de apel nu a respectat limitele de casare fixate de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel fiind încălcate dispozițiile art. 315 din C. proc. civ., fapt ce atrage incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 din C. proc. civ.

Astfel, recurenta susține că, în urma nerespectării limitelor de casare, instanța de apel a comis aceeași eroare de judecată, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, în speță actul de procedură formulat de pârâta S.C. B. S.A. BRĂILA și intitulat "Precizare", a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia și a pronunțat o hotărâre nelegală - motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit Deciziei nr. 1225/28.06.2016, pronunțate de Î.C.C.J. în dosarul nr. x/2012: "...prin decizia recurată s-au încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care stabilesc obligația instanței de a preciza motivele de fapt și de drept care au format convingerea precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

In egală măsură, absența acestor elemente face imposibilă exercitarea controlului judiciar și încalcă dreptul părții la un proces efectiv în sensul art. 6 paragraf 1 din CEDO.

Astfel, printre motivele de apel s-a criticat hotărârea primei instanței care a interpretat greșit conținutul "Precizărilor" depuse de pârâtă apreciate în mod eronat ca reprezentând o recunoaștere integrală a pretențiilor reclamantei, instanța de apel nu analizează în mod corect această critică, ci reia argumentele tribunalului

Stabilirea limitei în care a avut loc o recunoaștere a pretențiilor reclamantei era un aspect de fond, esențial pentru soluționarea cauzei având în vedere că această interpretare, contestată de pârâtă, a fost un argument principal pentru instanțele de fond."

Recurenta susține că nici după casare instanța de apel nu a analizat în concret această critică și nu a stabilit înțelesul juridic al "Precizărilor" depuse, consecința fiind aceea că a rămas nelămurită limita în care a avut loc recunoașterea pretențiilor. Astfel, prin omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra caracterului "Precizărilor" și asupra limitei recunoașterii pretențiilor, instanța de apel a menținut considerentul instanței de fond, potrivit căruia admiterea acțiunii se datorează și recunoașterii pretențiilor de către pârâtă.

Or, pretinsa recunoaștere a pretențiilor a fost, așa cum a arătat Î.C.C.J. prin decizia de casare, "un argument principal pentru instanța de fond', pe baza căruia s-a format convingerea judecătorului ce a admis acțiunea.

În aceste condiții, fiind o critică esențială în apel, instanța trebuia să o cerceteze în mod efectiv și, pe cale de consecință, să înlăture motivat considerentele primei instanței, prin schimbarea sentinței.

Instanța de apel nu a procedat conform indicațiilor date de Î.C.CJ., ci, în mod nejustificat, a menținut soluția primei instanțe, atribuindu-i alte considerente.

Astfel, se arată în decizia recurată că "...soluția primei instanței nu este bazată exclusiv pe o potențială recunoaștere a pretențiilor din partea pârâtei, ci pe o analiză a raporturilor juridice și a probatoriului, care constă în actele depuse la dosar și expertiza contabilă instrumentată în cauză", astfel că în mod evident în cauză a avut loc o cvasi-rejudecare, de fapt fiind menținute aceleași argumente ale deciziei casate, care de această dată au fost exprimate în alte cuvinte.

Considerentul este profund eronat și contravine celor statuate de Î.C.C.J., în sensul că stabilirea limitei recunoașterilor este un aspect de fond, esențial pentru soluționarea cauzei, instanța de apel, în contradicție cu limitele de casare, a neglijat importanța pretinsei recunoașteri a pretențiilor și a concluzionat că soluția instanței de fond rezultă și din alte probe.

De asemenea, recurenta - pârâtă invocă faptul că instanța de apel a soluționat cauza fără a proceda la judecarea în mod efectiv a fond a cauzei și fără analiza efectivă a criticilor pârâtei, sens în care se impune casarea deciziei civile și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 din C. proc. civ.

În concret, se arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra următoarelor critici:

- interpretarea corectă a "Precizărilor" și lămurirea limitelor de recunoaștere a pretențiilor (critică exprimată prin cererea de apel și, totodată, obligație stabilită prin decizia de casare;

- curgerea corectă a penalităților, în condițiile în care prin cererea de apel s-a arătat că plata facturilor fiscale trebuia să se facă în 30 de zile de la data depunerii la Direcția de Direcția de Administrare și Gospodărie Locală Brăila, fapt ce rezultă din art. 6.7.3. alin. (2) din contractul de asociere nr. x/12.05.1998, modificat prin acte adiționale, și nu în termen de 30 de zile de Ia data emiterii, cum în mod greșit a reținut prima instanță, Tribunalul Brăila;

Instanța a încălcat astfel formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.. Mai mult decât atât, în cauză sunt incidente prevederile art. 304 alin. (7) din C. proc. civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, […] (7) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină".

In plus, trebuie observat faptul că obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este rezultanta altor două exigențe ce decurg din art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, așa cum este aceasta interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului: pe de-o parte, acest text consacră dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței; pe de altă parte, art. 6 par. 1 impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Recurenta precizează faptul că nu se critică lipsa unui răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte, ci lipsa unei analize efective a argumentelor și apărărilor, considerentele CEDO din cauza Dimitrellos versus Grecia fiind pe deplin valabile și în ipoteza repetării mecanice a susținerilor uneia dintre părți.

Un alt motiv de recurs invocat de recurent privește faptul că instanța de apel a respins în mod nejustificat obiecțiunile la raportul de expertiză, fundamentându-și soluția pe un raport de expertiză întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale - motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 din C. proc. civ.

Apreciază recurenta că, pentru justa soluționare a cauzei, se impunea admiterea obiecțiunilor formulate, având în vedere că raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel prezintă serioase inadvertențe rezultate ca urmare a nerespectării prescripțiilor legale.

Astfel, prin decizia de casare, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra necesității efectuării unei noi expertize în apel, "în vedere stabilirii exacte a cuantumului pretențiilor ".

Însă, noua expertiză derulată în apel nu a făcut altceva decât să reia constatările și concluziile efectuate la expertiza desfășurată în prima instanță, expertiză vehement criticată de pârâtă. Prin obiecțiunile formulate împotriva expertizei s-a invocat încălcarea normelor de procedură cu ocazia efectuării expertizei, ignorarea unor înscrisuri esențiale pentru aflarea adevărului în cauză, însă instanța de apel și-a însușit concluziile raportului de expertiză, deși, în calitatea ei de a doua instanța de fond, îi revenea obligația a stărui prin toate mijloacele pentru stabilirea fără echivoc a situației de fapt.

Recurenta - pârâtă critică și respingerea motivului de apel privind modul de stabilire a cuantumului taxei de timbru, interpretând greșit dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997. Prin cererea de apel s-a arătat că în mod greșit a fost stabilit cuantumul taxei de timbru plătit de reclamantă în fața instanței de fond. Astfel, reclamanta a plătit suma de 27.984 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru, ce ulterior i-a fost imputată pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată. De bună seamă, aceasta din are tot interesul în contestarea cuantumului taxei, iar calea apelului, odată cu fondul, este singura prin intermediul căreia pârâta poate critica cuantumul taxei puse în sarcina reclamantei.

Instanța de apel a socotit că acest aspect nu mai poate fi supus controlului judiciar, din moment ce nu a fost exercitată o cerere de reexaminare, în temeiul art. 18 alin. (2) din legea nr. 146/1997, însă, instanța de apel a interpretat greșit legea și a omis faptul că cererea de reexaminare poate fi exercitată numai de partea în sarcina căreia a fost stabilită obligația de plată a taxei. Cu alte cuvinte, numai reclamantul putea critica printr-o cerere de reexaminare cuantumul, în timp ce pârâtul poate ridica această critică în apel, odată cu fondul.

În acest sens, s-a pronunțat și Î.C.C.J., completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin decizia nr. 7/2014: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare in judecată exclusiv in cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului".

Per a contrario, partea în sarcina căreia nu s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru are dreptul de formula asemenea critici pe calea apelului sau a recursului. În caz contrar, partea riscă să suporte, cu titlu de cheltuieli de judecată, un cuantum al taxei pe care nu a avut posibilitatea reală de a-l contesta, ceea ce echivalează cu o limitare a accesului la justiție.

Recurenta - pârâtă mai arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 din C. proc. civ., întrucât în mod greșit instanța de apel a apreciat că cererea prin care reclamanta și-a modificat cuantumul penalităților, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., nu a fost tardiv formulată.

Astfel, instanța de apel a apreciat în mod eronat că prin cererea reclamantei din 09.04.2013, de majorarea a valorii pretențiilor la 1.114.759,90 RON, debit principal, și 852.488,30 RON, penalități de întârziere, nu operat decât o schimbare a câtimii cererii de chemare în judecată.

În realitate, majorarea pretențiilor cu titlu de penalități se referă la facturi emise în perioada 30.06.2009-31.03.2010, facturi ce nu fac obiectul cererii de chemare în judecată. Ca atare, a avut loc o veritabilă întregire a cererii de chemare în judecată, ce putea avea loc cel târziu până la prima zi de înfățișare, potrivit art. 132 alin. (1) din C. proc. civ.

Faptul că penalitățile rezultă și din facturile emise în perioada 30.06.2009-31.03.2010 rezultă fără putință de tăgadă din cercetarea anexei la raportului de expertiză efectuat în prima instanță și din cercetarea cererii de chemare în judecată, din care rezultă că facturile ce fac obiectul judecății priveau doar perioada 30.04.2010-30.06.2012.

Ca atare, concluzia instanței de apel, potrivit căreia "această expertiză a analizat potențialele debite generate de facturile fiscale emise în perioada 30.04.2010-30.06.2012", este profund eronată, ceea ce înseamnă că toate concluziile ulterioare sunt inexacte.

Pe de altă parte, în condițiile în care instanța de casare a impus necesitatea efectuării unei noi expertize, nu se putea face în temeiul primei expertize modificarea cererii de chemare în judecată, nici prin întregirea acesteia, nici prin modificarea câtimii.

Prin ultimul motiv de recurs invocat de pârâtă se arată că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, stabilind greșit prețul prestației datorat de reclamantei-intimate în baza contractului nr. x/2007, critică pe care recurenta o subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, se arată că instanța de apel și-a însușit concluziile nelegale ale raportului de expertiză și a refuzat obiecțiunile pertinente formulate de pârâtă.

În concret, instanța de apel arată că "părțile au stabilit relații contractuale concretizate prin contractul de prestări servicii nr. x/1.06.2007, prin care reclamanta A. S.R.L. Brăila se obligă să primească, să depoziteze și să trateze de la pârâta B. S.A. Brăila gunoiul menajer al populației Mun. Brăila, la un preț de 12,25 USD fără TVA, calculat la cursul BNR din data facturării".

Concluzia instanței este eronată și se datorează unei interpretări greșite a contractului. Astfel, art. 16 alin. (1) din contractul nr. x/2007 stipulează că prețul prestației efectuate de operator (intimata-reclamantă A. SA) pentru activitatea de depozitare și eliminare a deșeurilor colectate de utilizator (recurenta B. S.A. Brăila) este stabilit anual prin Hotărârea Consiliului Local Municipal.

Art. 16 alin. (2) din contractul nr. x/2007, norma ce a fost interpretată greșit de către instanță și expert, arată că "în anul 2007, pentru deșeurile menajere și asimilate acestora produse de persoanele fizice și juridice, sector public și administrativ precum și cele rezultate din salubrizare stradală, acesta este de 12,25 USD/t (fără TVA), calculat la cursul BNR din data facturării, conform art. 6.7. din Actul Adițional nr. 6 la Contractul de Asociere nr. x/12.05.1998".

Astfel, instanța de apel și-a însușit concluzia eronată a expertului, conform căruia tariful pentru toată durata contractuală ar fi fost de 12,25 USD/t (fără TVA), deși, în realitate acest tarif a fost valabil numai pentru anul 2007, iar ulterior tarifele urmau să fie stabilite prin HCLM.

Faptul că tariful de 12,25 USD/t a fost valabil doar în anul 2007, rezultă și din celelalte clauze contractuale. Astfel, potrivit art. 9.2. din contractul x/2007, "Operatorul (intimata-reclamantă A. n.n.) trebuie să aplice la facturare tarifele în vigoare, la cantitățile de deșeuri primite în depozit", iar potrivit art. 9.3 " are dreptul să propună modificarea tarifului aprobat, în situațiile de schimbare semnificativă a echilibrului valoric contractual, aprobarea fiind de competența CLM Brăila pentru tariful de salubritate, conform art. 6.5 Cap. VI din Contractul de Asociere nr. x/1998." Sintagma " tarifele în vigoare " se referă la tarifele aprobate anual de HCLM Brăila, nu la cel stabilit numai pentru anul 2007. Ca atare, este bazat pe o interpretare greșită a actului dedus judecății considerentul instanței de apel potrivit căruia, intimata-reclamantă ar fi un terț față de Consiliul Local al Mun. Brăila și hotărârile acestuia nu îi sunt direct opozabile, tocmai clauzele contractuale stipulând că se va aplica tariful anual stabilit de HCLM Brăila, iar în cazul în care tariful ar pune în pericol echilibrul contractual, intimata-reclamantă era în drept să propună modificarea acestuia.

Susține recurenta că, prin însușirea de către instanță a pretinsului tarif de 12,25 USD/t, s-au încălcat dispozițiile art. 27 din Legea nr. 101/2006, ce reglementează serviciul public de salubrizare a localităților, potrivit cărora aplicarea de către operatori a unor tarife mai mari decât cele aprobate potrivit art. 26 este interzisă, iar potrivit art. 26 alin. (4) cuantumul tarifelor se stabilesc, se ajustează și se modifică de către autoritățile administrației publice locale.

Expertul nu a ținut cont de refuzurile parțiale de plată și de documentele contabile transmise de subscrisa și și-a bazat concluziile exclusiv pe actele puse la dispoziție de intimata-reclamantă A. S.R.L., din care rezultă o contabilitate diferită.

În aceste condiții, arată recurenta, se impune, în principal, judecarea cauzei în baza raportului de expertiză efectuat de D. în prima instanță, iar, în subsidiar, efectuarea unei noi expertize, care sa țină cont în mod efectiv de obiecțiunile exprimate de pârâtă, diferențele de sume între situația de fapt și concluziile eronate ale expertizei și ale instanței fiind uriașe. Astfel, din debitul de 1.531.615,54 RON, pârâta a achitat 1.412.039,40 RON, rămânând un debit restant recunoscut de 119.576,14 RON, fapt ce rezultă din expertiza efectuată de D., care a luat în calcul actele contabile prezentate.

Prin întâmpinare, intimata - reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a soluției instanței de apel, arătând că instanța de apel a respectat limitele de casare fixate de Înalta Curte de Casație și Justiție, apelul fiind soluționat avându-se în vedere raportul de expertiza cu obiectivele stabilite în mod exclusiv de către pârâtă, care au stabilit în mod clar întinderea debitului principal, cât și penalitățile de întârziere datorate de aceasta din urmă.

Nu se poate susține că instanța, în soluționarea apelului, a avut în vedere o "recunoaștere" a pretențiilor, atât timp cât în faza de rejudecare a apelului a fost readministrată proba cu expertiză contabilă, fiind avute în vedere de către expert înregistrările contabile ale ambelor societăți și contractele nr. x/2007 și nr. y/2011.

Intimata - pârâtă învederează faptul că instanța de apel a soluționat cauza în raport cu întregul material probator, iar nu în temeiul înscrisului denumit "Precizări", criticile formulate de B. S.A. BRĂILA fiind analizate în integralitate.

În ceea ce privește faptul că instanța de apel a reținut că a existat doar o majorare a câtimii pretențiilor deduse judecății, intimata arată că, așa cum se poate observa din chiar petitul cererii de chemare în judecata, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor datorate în temeiul contractelor de prestări servicii nr. x/01.06.2007 și x/05.10.2011 și, tocmai pentru stabilirea unui cuantum exact al pretențiilor, a solicitat efectuarea unui raport de expertiza ce a trasat întinderea creanței și a avut in vedere toate facturile emise in baza contractelor încheiate între părți, astfel încât nu suntem în situația unei întregiri a cererii de chemare în judecată.

Referitor la critica având ca obiect prețul prestației, datorat de B. S.A., intimata - reclamantă arată că acesta este cel prevăzut în cuprinsul contractelor nr. x/01.06.2007 și nr. y/05.10.2011.

Astfel, în anul 2007 se încheie contractul nr. x, contract prin care se stabilește că "în anul 2007, pentru deșeurile menajere și asimilate acestor produse de persoanele fizice și juridice, sector public și administrative precum și cele rezultate din salubrizare stradală, acesta este de 12,25 USD/tona (fără TVA), calculat la cursul BNR din data facturării, conform art. 6.7 din actul adițional nr. 6 la contractul de asociere nr. x/1998" (art. 16).

Art. 6.7 din actul adițional nr. 6 la contractul de asociere nr. x/1998 menționează -"tariful de salubrizare menajeră (colectă, transport, depozitare și urmărire control al activității de salubrizare menajeră) pentru deșeuri menajere pe raza mun. Brăila începând cu 01.01.2007, se menține la nivelul de 5,40 !ei/luna/persoana fizica, iar pentru componenta de depozitare tariful este de 12,25 USD/tonă deșeuri depozitate fără TVA, indiferent de beneficiar".

Pe baza acestor dispoziții contractuale, intimata subliniază că asociații locali fac o diferența între tariful de salubrizare menajeră încasat/perceput de la persoanele fizice și componenta depozitare, pentru care este prevăzut un tarif distinct.

La data de 05.10.2011 se încheie contractul nr. x, prin care se stabilește, la art. 10,1 -"La data încheierii contractului și valabil pe anul 2011 prețul prestației efectuate de către Operator pentru activitatea de primire, depozitare și tratare a deșeurilor în cadrul C. este 45,42/tona fără TVA, stabilit prin HCLM 423/20.12.2010". Încă o dată se poate observa că B. S.A. și-a însușit tariful ce trebuie achitat către A. S.R.L., respectiv 45,42 RON/tona fără TVA, nefiind astfel posibil ca acesta să conteste propriul acord de la momentul contractării.

Intimata - reclamantă arată că este fără suport legal susținerea recurentei - pârâte B. S.A., în sensul că se impune aplicarea tarifului prevăzut in HCLM nr. 399/2009, deși aceasta hotărâre diferențiază în mod clar cele doua componente, respectiv tariful pe care trebuie să-l perceapă de la populație B. S.A. și tariful ce trebuie achitat de B. S.A. către A. S.R.L. pentru serviciul de primire și depozitare deșeuri.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică de nelegalitate vizează pronunțarea deciziei atacate cu nerespectarea limitelor de casare fixate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1225/28.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2012, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 315 din C. proc. civ.

Concret, recurenta - pârâtă invocă nerespectarea limitelor casării în legătură cu interpretarea și stabilirea naturii juridice a înscrisului intitulat "Precizări", depus de pârâta S.C. B. S.A. Brăila la judecata cauzei în primă instanță, în primul ciclu procesual, precum și ignorarea unor aspecte obligatorii asupra cărora a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia civilă nr. 1225/28.06.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. Brăila împotriva deciziei civile nr. 158/A//14.10.2015 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În conținutul deciziei de casare se reține că instanța de apel nu a cercetat efectiv fondul cauzei, întrucât stabilirea limitei în care a avut loc o recunoaștere a pretențiilor reclamantei prin înscrisul intitulat "Precizări" era un aspect de fond, esențial pentru soluționarea cauzei având în vedere că această interpretare, contestată de pârâtă a fost un argument principal pentru instanțele de fond.

Referitor la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în nelegalitatea deciziei derivată din încălcarea dispozițiilor art. 292 și art. 295 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că și această critică este fondată, întrucât, în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, instanța de apel trebuia să verifice, în limitele cererii, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către tribunal, încuviințând și probele solicitate în conformitate cu art. 292 C. proc. civ.

Examinarea deciziei atacate cu recurs în prezenta cauză relevă faptul că instanța de apel s-a conformat îndrumărilor date de Înalta Curte prin decizia nr. 1225/28.06.2016, fiind necesar a se sublinia faptul că singura limitare pentru instanța care rejudecă procesul după casare este dată de obligativitatea problemelor de drept dezlegate prin hotărârea instanței de control judiciar, precum și de necesitatea administrării unor probe.

Astfel, în ceea ce privește înscrisul intitulat "Precizări", instanța de apel a reținut că atitudinea procesuală a pârâtei a fost de respingere a pretențiilor și că soluția primei instanțe nu este bazată exclusiv pe o potențială recunoaștere a pretențiilor din partea pârâtei, ci pe o analiză a raporturilor juridice și a probatoriului, care constă în actele depuse la dosar și expertiza contabilă instrumentată în cauză, numai aprecierea acestora putând conduce la schimbarea sentinței apelate.

Așa fiind, instanța de apel a procedat la analizarea raporturilor juridice dintre părți și a pretențiilor deduse judecății pe baza probelor administrate, ținând cont de efectul devolutiv al apelului, așa cum art. 295 din C. proc. civ. prescrie, având în vedere, totodată, și concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expert E., ca probă nouă administrată în apel la solicitarea apelantei - pârâte S.C. B. S.A. Brăila, conform indicațiilor obligatorii ale deciziei de casare.

Așadar, contrar susținerilor recurentei - pârâte, instanța de apel nu a menținut considerentul instanței de fond, potrivit căruia admiterea acțiunii se întemeiază și pe recunoașterea pretențiilor de către pârâtă, înscrisului intitulat "Precizări" nefiindu-i dată o atare semnificație.

Trebuie precizat că litigiul dedus judecății a avut ca obiect pretenții decurgând din neachitarea sau neachitarea la termen a unor facturi expres menționate în cererea de chemare în judecată, emise de reclamată în baza contractelor de prestări servicii nr. x/2007 și nr. x/2011, iar înscrisul intitulat "Precizări", depus de pârâta S.C. B. S.A. Brăila la judecata cauzei în primă instanță, în primul ciclu procesual nu conține o recunoaștere a pretențiilor deduse judecății, poziția procesuală a pârâtei, exprimată în conținutul întâmpinării fiind, așa cum reține și instanța de apel, în sensul respingerii pretențiilor.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la aprecierea instanței de apel asupra acestui aspect avut în vedere la casarea hotărârii pronunțate în apel, nu poate fi asimilată unei nerespectări a îndrumărilor deciziei de casare, relevanța probatorie dată înscrisului intitulat "Precizări", depus de pârâta S.C. B. S.A. Brăila, constituind atributul exclusiv al instanței de rejudecare și nefiind susceptibilă de critică din perspectiva art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.

De asemenea, împrejurarea că prin obiecțiunile la raportul de expertiză întocmit la judecarea cauzei în primă instanță de experții F. și G. și prin cererea de apel pârâta a recunoscut o parte din pretențiile reclamantei nu putea conduce la pronunțarea unei hotărâri parțiale, în condițiile art. 270 din C. proc. civ., în absența unei cereri formulate de reclamantă, condiție decurgând atât din interpretarea gramaticală a textului normativ evocat cât și din aplicarea principiului disponibilității, astfel că nici sub acest aspect nu se poare reține nelegalitatea deciziei recurate.

Cu privire la celelalte motive de recurs invocate de pârâta S.C. B. S.A. Brăila, referitoare la faptul că instanța de apel a soluționat cauza fără a proceda la judecarea în mod efectiv a fond a cauzei și fără a analiza efectiv criticile pârâtei, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel a analizat criticile invocate în termenul legal de apelanta - pârâtă S.C. B. S.A. Brăila, prin cererea de apel, inclusiv în ceea ce privește înscrisul intitulat "Precizări" și curgerea penalităților, aspecte concrete cu privire la care se pretinde de către recurentă lipsa analizei.

Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a procedat la analizarea raporturilor juridice dintre părți și cererii de chemare în judecată pe baza probelor administrate, fiind în acest scop încuviințată și cererea pârâtei privind efectuarea unei noi expertize contabile, fără a da înscrisului intitulat "Precizări", depus de pârâta S.C. B. S.A. Brăila la prima instanță, semnificația unei recunoașteri a pretențiilor deduse judecății.

De asemenea, în ceea ce privește calculul penalităților, critica invocată de pârâtă prin cererea de apel a avut în vedere faptul că plata facturilor fiscale trebuia să se facă în 30 de zile de la data depunerii la Direcția de Administrare și Gospodărie Locală Brăila, fapt ce ar rezulta din art. 6.7.3. alin. (2) din contractul de asociere nr. x/12.05.1998, modificat prin acte adiționale, și nu în termen de 30 de zile de la data emiterii, cum în mod greșit a reținut prima instanță, Tribunalul Brăila.

Acest motiv de apel a fost examinat de Curtea de Apel Galați la rejudecarea apelului, în decizia atacată arătându-se, sub acest aspect, următoarele:

"Părțile au stabilit relații contractuale concretizate prin contractul de prestări servicii nr. x/1.06.2007, prin care reclamanta A. S.R.L. Brăila se obliga să primească, să depoziteze și să trateze de la pârâta B. S.A. Brăila gunoiul menajer al populației Mun. Brăila, la un preț de 12,25 USD fără TVA, calculat la cursul BNR din data facturării.

Conform art. 15 din contract, reclamanta opera factura lunii în curs până la data de 10 a lunii următoare, obligația de plată trebuind a fi respectată în termen de 10 zile de la emiterea facturii; în cazul în care factura nu era plătită în termen de 30 de zile de la data emiterii facturii, pârâta se obliga să plătească reclamantei penalități în valoare de 0,10% pe fiecare zi de întârziere (art. 17 din contract)

Prin contractul de prestări servicii nr. x/5.10.2011 se stabilește același gen de relații contractuale, singura diferență constând în preț, care este de 45,42 RON/tonă, fără TVA (art. 10.1 din contract), metodologia de facturare (art. 10.4 din contract), termenul de plată - de maxim 30 de zile de la întocmirea facturilor (art. 10.6 din contract) și penalitățile de întârziere, care se stabileau la 0,10% pe zi de întârziere, fără a arăta data de la care curg, dar care trebuie stabilită prin raportare la art. 10.6 din contract (art. 11.1 lit. a) din contract)."

Având în vedere cele de mai sus, instanța de apel a apreciat că în prezenta cauză sunt aplicabile doar dispozițiile contractuale prevăzute în contractul nr. x/2007 și nr. y/2011, reținând că "ceea ce obligă intimata și drepturile pe care le dobândește sunt generate de clauzele contractuale stabilite cu intimata, iar nu de aspectele juridice stabilite de consiliul local apelantei" și că "aceste repere au fost avute în vedere și de prezenta instanță de apel, care a solicitat experților contabili verificarea actelor contabile înregistrate de părți în contabilitatea proprie. Din același raport de expertiză contabilă, în care se analizează data emiterii facturilor fiscale, dacă acestea au fost plătite sau nu, dacă au fost achitate total sau parțial și cu sau fără întârziere, rezultă că pentru achitarea integrală a unor facturi fiscale, dar cu întârziere, penalitățile sunt în valoare de 347.884,45 RON, iar pentru neachitarea unor facturi valoarea penalităților de întârziere este de 502.287,17 RON, conform dispozițiilor art. 17 și, respectiv, art. 10.4, art. 10.6 și art. 11.1 lit. a) din contractul nr. x/2007 și nr. y/2011."

Prin urmare, critica apelantei - pârâte referitoare la calculul penalităților a primit un răspuns detaliat, argumentat corespunzător, în fapt și în drept, și întemeiat pe probatoriul administrat, care răspunde exigențelor legii de procedură civilă și art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, nefiind vorba despre o redare mecanică a susținerilor reclamantului, așa cum se pretinde de către recurentă.

Prin urmare, criticile invocate de recurenta-pârâtă sub aspectele la care s-a făcut mai sus referire, subsumate cerințelor impuse de art. 261 pct. 5 și motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 din C. proc. civ., nu pot fi primite.

Pentru aceleași considerente, instanța de recurs nu poate reține nici critica recurentei - pârâte privitoare la incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 din C. proc. civ. în ceea ce privește expertiza contabilă efectuată în apel și respingerea obiecțiunilor formulate. Împrejurarea că prin această nouă expertiză s-a ajuns la constatări și concluzii similare raportului de expertiză contabilă întocmit la prima instanță nu constituie în niciun caz un aspect de nelegalitate, iar obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă întocmit de expert E. au fost respinse de instanță motivat, reținându-se că expertul s-a conformat dispozițiilor și obiectivelor stabilite, răspunzând acestora. De altfel, instanța de apel a examinat această probă și în conținutul deciziei pronunțate, arătând care au fost actele pe baza cărora a fost efectuată, care a fost algoritmul de calcul al penalităților, apreciind că sumele rezultate, reprezentând debit principal și penalități, au fost în mod corect stabilite, în raport cu clauzele din contractele nr. x/2007 și nr. y/2011, încheiate între părți.

Nefondat este și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 din C. proc. civ., care are ca obiect respingerea motivului de apel referitor la stabilirea greșită de către prima instanță a cuantumului taxei de timbru datorate de reclamantă, sumă care, ulterior, a fost imputată pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că instanțele au dat în mod corect eficiență dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, iar judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

Prin urmare, față de faptul că împotriva cuantumului taxei judiciare de timbru nu s-a promovat nicio cale de atac (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997), iar reclamanta a plătit suma de 27.984 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru în primă instanță, această sumă reprezintă o cheltuieli de judecată în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate, care trebuie recuperată, la cerere, de către partea care a câștigat procesul, hotărârea atacată fiind legală și sub acest aspect.

Recurenta - pârâtă a invocat și faptul că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, stabilind eronat prețul prestației datorat de S.C. B. S.A. Brăila în baza contractului nr. x/2007, critică care a fost subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.