ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2046/2016

Decizia nr. 2046/2016

Asupra recursului de față:

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 731 din 16 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/118/2012, s-a respins ca prescrisă acțiunea privind pretențiile aferente perioadei 1 februarie 2008 - 5 martie 2009 și s-a respins ca nefondată, pentru restul pretențiilor, acțiunea formulată de reclamanta CN A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL București, Filiala Costinești.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta CN A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. București, Filiala Costinești, următoarele:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 22.077,10 lei conform facturii fiscale nr. z din 16 noiembrie 2011 reprezentând contravaloare servicii de depozitare a deșeurilor la rampa ecologică a Portului Constanța colectate de pârâtă de la operatorii portuari în perioada decembrie 2009 - ianuarie 2010;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 4.558.211,06 lei conform facturii fiscale nr. z1 din 30 decembrie 2011 reprezentând contravaloare plăți restante pentru serviciile de depozitare a deșeurilor la rampa ecologică a portului Constanța colectate de pârâtă de la terți în perioada 1 februarie 2008 - 30 noiembrie 2009;

- obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere calculate pentru perioada cuprinsă între data scadentă a obligațiilor de plată a facturilor și data plății efective conform art. 19.1 din contractul de prestări servicii nr. x/2004;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că între părți s-a încheiat la data de 6 septembrie 2005 contractul de prestări servicii nr. x/2004 între CN A. SA, în calitate de achizitor și SC B. SRL, în calitate de prestator, având ca obiect "salubrizarea căilor publice rutiere și pietonale din porturile Constanța, Midia, Mangalia și Tomis și exploatarea noului depozit ecologic de deșeuri din Portul Constanța". Ulterior la data de 6 iulie 2009, în temeiul convenției dintre SC B. SRL și SC B. SRL București - Filiala Costinești și a acordului nr. z2 emis de CN A. SA, SC B. SRL a cesionat toate drepturile către pârâtă. Inițial contractul a fost încheiat pentru 5 ani cu începere la 1 februarie 2015 ulterior durata contractului fiind prelungită prin actul adițional nr. 3 din 26 noiembrie 2009 cu 3 ani până la 1 februarie 2013.

Deoarece până la data de 1 februarie 2008 rampa de gunoi din incinta Portului Constanța nu a fost pusă în funcțiune, cantitatea de deșeuri provenită din activitatea CN A. SA și colectată în perioada 1 februarie 2005 - 31 iulie 2007 a fost preluată și transportată de SC B. SRL în afara Portului respectiv la rampa ecologică din Costinești fără acordul reclamantei. Prin actul adițional nr. 2/2007 părțile au stabilit ca după punerea în funcțiune a rampei de gunoi din Incinta portului Constanța SC B. SRL să depoziteze deșeurile colectate de la operatorii portuari fără a achita tariful stabilit prin contract până la concurența cantității de 43.216 tone ce reprezintă cantitatea de deșeuri provenită de la CN A. SA colectată, transportată și depozitată de SC B. SRL la rampa S.A. din Costinești.

Începând din 1 februarie 2008 a fost pusă în funcțiune rampa de deșeuri din Portul Constanța. În perioada 1 februarie 2008 - 31 martie 2009 SC B. SRL a depozitat la rampa de gunoi 30.886,38 tone deșeuri, iar în perioada 1 aprilie 2009 - 1 februarie 2010 o cantitate de 6.224,24 tone deșeuri de la terți. Pentru perioada 1 februarie 2010 - 1 ianuarie 2012 SC B. SRL nu a mai raportat nicio cantitate de deșeuri colectată de la terți.

A arătat reclamanta că nu poate opera vreo compensare cu privire la deșeurile de 43.216 tone deoarece orice compensare contabilă este posibilă numai în ceea ce privește costul prestațiilor, iar nu și în privința cantității în care se măsoară prestațiile părților contractante. H.G. nr. 685 din 23 august 1999 prevede că facturile mai mari de 10.000 lei trebuiau compensate în baza Ordinului de compensare sub supravegherea Serviciului de compensare care funcționa ca structură organizatorică în cadrul IMI, procedură ce nu a fost urmată de părți, iar compensarea nu este valabilă.

Mai mult, prin actul adițional nr. 3 părțile au stabilit că prestatorul SC B. SRL renunță irevocabil la orice fel de pretenții/daune ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanța, fapt pentru care pârâta nu se mai poate prevala de dispozițiile art. 2.3.2 din actul adițional nr. 2.

Pârâta SC B. SRL București - Filiala Costinești a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive referitor la capetele 2 și 3 de cerere și excepția prescripției extinctive raportat la pretențiile reclamantei din perioada 1 februarie 2008 - 5 martie 2009.

Prin încheierea din data de 17 mai 2012 instanța a respins motivat excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei.

Prin încheierea din data de 11 septembrie 2012 instanța a admis motivat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1 februarie 2008 - 5 martie 2009.

Au fost încuviințate părților proba cu înscrisuri și proba cu expertiza contabilă. Primul raport de expertiză a fost întocmit de d-na expert C. ulterior fiind încuviințată și efectuarea unei contraexpertize cu trei experți.

Pe fond, tribunalul a reținut că, potrivit art. 14.1 din contractul încheiat de părți prestatorul avea obligația de a începe prestarea serviciilor în timpul cel mai scurt posibil de la primirea avizului de începere a contractului și încheierea proceselor-verbale de predare amplasament. Până la data de 1 februarie 2008 rampa de gunoi din incinta Portului Constanța nu a fost pusă în funcțiune din culpa reclamantei care nu și-a îndeplinit această obligație asumată prin caietul de sarcini, părțile au încheiat actul adițional nr. 2 prin care au stabilit că pentru perioada 1 august 2007 și până la punerea în funcțiune a Rampei ecologice din portul Constanța, deșeurile provenite din activitatea de salubrizare și cele menajere vor fi depozitate la Rampa ecologică a pârâtei SC B. SRL din localitatea Costinești. Potrivit art. 2.3.2 din actul adițional, la punerea în funcțiune a rampei ecologice din Portul Constanța, SC B. SRL va depozita cantitatea de 43.216 mc deșeuri aferente altor agenți economici din port fără plata vreunui tarif deoarece această cantitate de deșeuri a provenit de la CN A. SA fiind depozitată în perioada 6 septembrie 2004 - 31 iulie 2007 la rampa din localitatea Costinești și pentru care achizitorul nu a plătit prestatorului.

Față de aceste aspecte s-a reținut că părțile prin acordul de voință ce reprezintă legea acestora, conform art. 969 C. civ., au stabilit că după punerea în funcțiune a rampei din Portul Constanța, SC B. SRL are dreptul să depoziteze fără plata vreunui tarif aceeași cantitate de deșeuri pe care a preluat-o de la CN A. SA și pe care a depozitat-o în rampa ecologică deținută de pârâta SC B. SRL în Costinești.

Ulterior se încheie actul adițional nr. 3 prin care se prelungește durata contractului până la data de 1 februarie 2013, iar "prestatorul renunță irevocabil la orice fel de pretenții/daune ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanța".

A reținut instanța de fond faptul că facturile fiscale a căror plată se solicită sunt emise la mult timp după prestarea serviciilor despre care se face vorbire în cuprinsul acțiunii deși reclamanta era obligată să emită facturile cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare conform art. 155 C. fisc.

Reclamanta și-a susținut acțiunea pe împrejurarea potrivit căreia "compensarea" realizată prin actul adițional nr. 2 nu este valabilă deoarece din punct de vedere contabil nu este posibilă compensarea unor cantități ci a unor valori, că nu s-a realizat compensarea conform H.G. nr. 685 din 23 august 1999 sub supravegherea Serviciului de compensare care funcționa ca structură organizatorică în cadrul IMI, procedură ce nu a fost urmată de părți și că prin actul adițional nr. 3 părțile au stabilit că prestatorul SC B. SRL renunță irevocabil la orice fel de pretenții/daune ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanța, fapt pentru care pârâta nu se mai poate prevala de dispozițiile art. 2.3.2 din actul adițional nr. 2.

Aceste susțineri au fost înlăturate de tribunal întrucât, din punct de vedere contractual, prin actul adițional nr. 2 părțile au stabilit că pârâta nu datorează nicio sumă potrivit contractului pentru depozitarea unei anumite cantități de deșeuri în rampa predată pârâtei cu o întârziere de 3 ani. De altfel, actul adițional nici nu face vorbire de vreo compensare ad literam precizând că pârâta nu datorează sume de bani pentru cantitatea de deșeuri ce vor fi depozitate în rampa deschisă cu întârziere de 3 ani în portul Constanța.

Faptul că nu ar fi fost respectate dispoziții contabile privind "compensarea" nu este de natură a afecta valabilitatea convenției prin care s-a stabilit că pârâta nu datorează sume de bani iar reclamanta este de asemenea culpabilă dacă a înțeles să încheie actul adițional nr. 2 cu încălcarea dispozițiilor contabile și nu își poate invoca propria culpă deoarece "nemo auditur propriam turpitudine allegans".

Chiar expertul contabil care a întocmit primul raport de expertiză arată că dacă se recunoaște puterea legală a actului adițional nr. 2 la contractul nr. x din 6 septembrie 2004, prin darea în folosință cu întârziere a rampei ecologice SC B. SRL a fost prejudiciată cu veniturile nerealizate din operarea depozitului în care ar fi trebuit să fie depozitată cantitatea de 33.500 tone pe an conform caietului de sarcini și cu valoarea costurilor de transport, depozitare și neutralizare deșeuri colectate de la CN A. SA.

Aceeași este și concluzia expertului parte din raportul de expertiză contrară în care se arată că SC B. SRL este partea ce a suferit prejudicii ca urmare a dării în funcțiune cu o întârziere de 3 ani a rampei ecologice de către reclamantă. Prin răspunsul la obiecțiuni, experții arată că părțile nu s-au aflat într-o procedură legală de compensare deoarece nu a existat obiectul compensării - respectiv creanțe și datorii înregistrate reciproc.

Restul concluziilor raportului de contraexpertiză rămân fără relevanță deoarece experții doar au calculat contravaloarea serviciilor de depozitare aferente perioadei 5 martie 2009 - 1 februarie 2010 fără a lua în considerare prevederile actului adițional nr. 2 încheiat între părți.

De asemenea, nu pot fi reținute nici susținerile reclamantei conform cărora prin actul adițional nr. 3 pârâta ar fi renunțat la orice pretenții ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanța, interpretând în sensul că ar fi renunțat și la cele stabilite prin actul adițional nr. 2. Este evident că renunțarea la orice fel de pretenții s-a făcut pentru viitor și nu era de natură a include și drepturile prevăzute prin actul adițional nr. 2.

În concluzie, reclamanta a emis facturile fiscale menționate în cuprinsul acțiunii cu încălcarea dispozițiilor actului adițional nr. 2 la contract, iar reclamanta nu datorează sumele menționate în cuprinsul facturilor. Cu atât mai puțin se poate reține în sarcina pârâtei că ar datora penalități de întârziere.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta criticând sentința atacată pentru următoarele considerente:

În mod greșit a admis instanța de fond excepția prescripției dreptului la acțiune privind pretențiile reclamantei aferente perioadei 1 februarie 2008 - 5 martie 2009.

Procedând astfel, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 977 - 973 C. civ. 1864, ale art. 1145 C. civ. 1864, ale art. 1022 C. civ. 1864, ale art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, precum și legile speciale în materia contabilității.

În combaterea excepției prescripției privind pretențiile în discuție, apelanta a arătat în fața instanței de fond că data de la care curge termenul de prescripție pentru acest drept subiectiv este data de 26 noiembrie 2009, respectiv data semnării Actului Adițional nr. 3 la Contractul de prestări servicii nr. x din 6 septembrie 2004, astfel încât cererea de față a fost introdusă în interiorul termenului de prescripție, care urma a se împlini la 26 noiembrie 2012.

În același sens, a arătat că potrivit art. 15.2.1 din Contractul de prestări servicii nr. x din 6 septembrie 2004, intimata datora apelantei un tarif de 23,5 euro/mc deșeuri, provenit de la agenții portuari, și depozitat la Rampa din Port.

Deoarece Rampa din Portul Constanța a fost dată în folosință în data de 1 februarie 2008, deșeurile colectate de intimată de la apelantă și de la terți (agenții portuari), în perioada 6 septembrie 2004 - 1 februarie 2008, au fost depozitate de aceasta, fără consimțământul prealabil al apelantei, de altfel, la Rampa din Costinești, proprietatea intimatei.

Conform evidențelor exclusiv ținute și declarate de intimată, aceasta a depozitat la Rampa din Costinești, de la intrarea în perioada 6 septembrie 2004 - 31 iulie 2007, o cantitate de 43.216 mc deșeuri provenite de la apelantă.

De aceea, prin Actul adițional nr. 2 din 18 septembrie 2007, post factum și în afara Caietului de sarcini și a procedurii de licitație, s-a stabilit că apelanta va permite intimatei să depoziteze gratis la Rampa din Port o cantitate totală de 43.216 mc deșeuri provenite de la terți, în compensarea cantității de deșeuri de 43.216 mc colectate de intimată de la apelantă, în perioada 6 septembrie 2004 - 31 iulie 2007, și depozitată de aceasta la Rampa din Costinești, proprietatea sa (art. 2.3.2. din Actul adițional nr. 2 din 18 septembrie 2007).

În aceste condiții, apelanta nu putea pretinde intimatei plata tarifului de depozitare aferent cantității de deșeuri de 43.216 mc provenită de la terți, deoarece această datorie a intimatei urma a fi stinsă prin compensație convențională (art. 2.3.2. din Actul adițional nr. 2/2007), unul din modurile legale de stingere a obligațiilor.

În mod cert, compensația convențională urma a interveni la momentul în care cantitățile de deșeuri provenite de la terți, depozitate la Rampa din Port, ar fi însumat 43.216 mc, moment de timp ce nu putea fi determinat în mod concret la momentul semnării Actului adițional nr. 2/2007.

Cu alte cuvinte, compensația convențională convenită de apelantă și de intimată a fost afectată de un termen suspensiv incert.

Ulterior însă, prin Actul adițional nr. 3 din 26 noiembrie 2009 s-a stabilit că intimata renunță irevocabil la orice fel de pretenții/daune ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din portul Constanța (art. 3 din Actul adițional nr. 3 din 26 noiembrie 2009).

Compensația urma să intervină la momentul împlinirii termenului suspensiv incert, adică atunci când cantitatea totală de deșeuri, provenită de la terți, depozitată de intimată la Rampa din Port urma să totalizeze 43.216 mc (art. 1022 și urm. C. civ. 1864).

În perioada 1 februarie 2008 - 1 ianuarie 2012, conform propriilor raportări, intimata a depozitat la Rampa din Port o cantitate de deșeuri colectată de la terți de doar 37.130,621 deșeuri ceea ce înseamnă că până la data de 1 ianuarie 2012, cu doar 2 luni înainte de promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, nu se împlinise termenul suspensiv incert până la care a fost amânată executarea obligației intimatei, și deci, până la care a fost amânată compensarea convențională a obligațiilor reciproce.

În acest caz, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cu care prescripția curge de la data la care se naște dreptul subiectiv, [art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958], iar în cazul în care acesta este afectat de o condiție suspensivă sau de un termen suspensiv, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.

Din această perspectivă, este evident că judecătorul fondului nu a stabilit pe deplin situația de fapt din cauză, fapt care a favorizat pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice, dar favorabile intimatei.

În plus, instanța de fond a omis să rețină că, anterior împlinirii termenului suspensiv incert la care urma a interveni compensația convențională, apelanta și intimata au renunțat la compensație, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 din Actul adițional nr. 3 din 26 noiembrie 2009.

Renunțarea la compensarea convențională, decisă în temeiul principiului mutuus consensus mutuus dissensus, reprezintă în drept rezoluțiunea (desființarea) bilaterală a compensației convenționale.

În acest caz, obligațiile reciproce ale apelantei și ale intimatei, supuse inițial compensării au renăscut la data rezoluțiunii clauzei privind compensarea convențională, adică la data încheierii Actului adițional nr. 3/2009 prin care s-a desființat compensația convențională afectată de termen suspensiv incert.

Mai arată că experții contabili desemnați în cauză au confirmat că nici apelanta și nici intimata nu au înregistrat în contabilitate operațiuni aferente compensării, ceea ce confirmă concluziile juridice de mai sus, potrivit cu care între reclamantă și intimată nu a mai intervenit compensarea.

Neînregistrarea în contabilitate a activității comerciale a agentului economic este sancționată de legiuitor prin dispozițiile art. 41 pct. 1 din Legea nr. 82/1999, așa încât nu se poate primi punctul de vedere al intimatei (prin care invocă compensarea și deci, inexistența obligației de plată a tarifului de depozitare la Rampa din Port aferentă cantității de 43.216 t deșeuri), căci aceasta ar însemna ca instanța de apel să ridice la rang de argument juridic ceea ce legiuitorul a sancționat prin lege (neînregistrarea în contabilitate a operațiunilor economice încheiate cu terții).

Hotărârea fondului este nu doar nelegală și netemeinică, prin prisma soluției date, dar și nemotivată, prin prisma considerentelor aproape inexistente.

Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii apelate, judecătorul fondului s-a rezumat la a reține aspecte neesențiale ale cauzei.

Potrivit art. 22 - art. 34 C. com. și art. 2 alin. (1), art. 6, art. 9 alin. (1), art. 11, art. 14, art. 20 - 22 din Legea contabilității nr. 82/1991, activitatea economică a unei societăți este cea care rezultă din înregistrările contabile, iar nu cea reflectată de acte juridice neînregistrate în contabilitatea proprie.

Ca urmare, instanța de fond era obligată de textele de lege de mai sus să rețină că între părți nu a intervenit niciodată compensarea pretinsă de intimată și că, pe cale de consecință, intimata datorează apelantei sumele stabilite prin Raportul de expertiză.

Această motivare a instanței de fond reprezintă o încălcare flagrantă a art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, care definește Contractul de achiziție publică ca fiind un contract oneros, nicidecum cu titlu gratuit, cum l-a redefinit judecătorul fondului.

Renunțarea menționată în Actul adițional nr. 3/2009 a privit drepturile și obligațiile trecute și viitoare ale intimatei, deoarece art. 3 a reprezentat rezoluțiunea compensării convenționale, cu consecința renașterii dreptului apelantei de a pretinde intimatei plata sumelor datorate.

Pe fondul cauzei, apelanta susține că, construcția Rampei ecologice de gunoi din incinta Portului Constanța a fost finalizată de intimată în luna septembrie 2005, astfel cum rezultă din Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 647 din 6 septembrie 2005 (Anexa 1).

Potrivit art. 11.6. din Contract, intimata era obligată să solicite Agenției Regionale de Protecție a Mediului Galați eliberarea Autorizației de Mediu pentru exploatarea Depozitului ecologic de deșeuri din Portul Constanța, obligație de care s-a achitat abia la data de 14 februarie 2006 (Anexa 2), adică după aproximativ 18 luni de la data intrării în vigoare a Contractului nr. x din 6 septembrie 2004.

Așa cum rezultă din Adresa emisă de apelantă sub nr. x din 21 martie 2006 (Anexa 3), conducerea CN A. SA a solicitat Departamentelor specializate ale CN A. SA sprijinirea intimatei în vederea obținerii în regim de urgență, prin derogare, a avizelor necesare funcționării Rampei ecologice din Port, aceasta fiind în întârziere față de graficul contractual.

Întârzierea de către intimată a îndeplinirii obligațiilor contractuale a prejudiciat interesele CN A. SA, care a trebuit să suporte cheltuieli suplimentare de transport și depozitare a deșeurilor proprii la Rampa din Costinești, proprietatea pârâtei, respectiv un tarif suplimentar pentru depozitare de 15 lei/mc deșeuri și un tarif suplimentar de transport până la Costinești de 3,5 lei/mc deșeuri.

Urmare a demersurilor tardive ale intimatei, aceasta a obținut Licența de Lucru pentru Portul Constanța abia la data de 14 februarie 2007 (Anexa 4), deci cu o întârziere de 2 ani față de data intrării în vigoare a Contractului nr. x/2004, în timp ce Autorizația Integrată de Mediu i-a fost eliberată acesteia la data de 23 iunie 2008 (Anexa 5).

Este adevărat că întârzierea în punerea în funcțiune a Depozitului ecologic a fost condiționată de autoritățile de mediu de realizarea unei stații de tratare a levigatului, dar această condiție suplimentară nu înlătură culpa intimatei de depunere cu întârziere a documentației necesare obținerii avizelor impuse de lege, obligație asumată prin art. 11.6 din Contract și reiterată în Adresa emisă de apelantă la 15 februarie 2006 (Anexa 6).

Intimata a preluat Rampa de deșeuri din Portul Constanța la data de 1 februarie 2008, conform Procesului-verbal de predare-primire nr. 3003 din 1 februarie 2008, încheiat cu reclamanta (Anexa 7).

După începerea derulării activității de salubrizare, intimata a înregistrat în mod constant deficiențe în serviciile prestate, aspect reținut în Raportul inspecției de mediu din 29 noiembrie 2007, ale cărui concluzii au fost preluate de apelantă în Adresa nr. x din 12 decembrie 2007 (Anexa 8), transmisă intimatei.

De altfel, apelanta atenționase în același sens intimata și prin Adresa emisă sub nr. x din 18 septembrie 2007 (Anexa 9).

Astfel, inspecția de mediu a constatat că în timp ce apelanta colecta separat deșeurile provenite din activitatea proprie, intimata colecta toate deșeurile la un loc, această acțiune nefiind corectă, nici din punctul de vedere al Cerințelor de mediu prevăzute de lege, și nici din punctul de vedere al declarării corecte a cantităților de deșeuri, colectate de la reclamantă și valorificate de intimată.

În fapt, aceste neregularități au reprezentat o încălcare a prevederilor art. 11.1 din Contractul nr. x din 6 septembrie 2004.

A solicitat instanței de apel să mai rețină că toate încălcările legale și contractuale la care se face trimitere Raportul inspecției de mediu din 29 noiembrie 2007 au fost sesizate și de experți în Raportul de expertiză (Raportul de expertiză), fapt care a creat și a menținut o evidență neconformă cu realitatea a cantității de deșeuri depozitate la Rampa din Port.

Deoarece până la data de 1 februarie 2008, Rampa de gunoi din incinta Portului Constanța nu a fost pusă în funcțiune, cantitatea de deșeuri provenită din activitatea CN A. SA și colectată de intimată în perioada 6 septembrie 2005 - 1 februarie 2008, a fost transportată și depozitată de aceasta în afara Portului, respectiv la Rampa ecologică din Costinești, proprietatea intimatei, fără ca pentru această operațiune să fi solicitat acordul prealabil al apelantei.

Prin Actul adițional nr. 2/2007, apelanta a acceptat, post factum, ca pentru cantitatea de 43.216 t deșeuri, provenită de la apelantă în perioada 6 septembrie 20105 - 31 iulie 2007 și depozitată la Rampa din Costinești, fără plata vreunui tarif, intimata să depoziteze la Rampa din Port o cantitate egală de deșeuri, provenită de la agenții portuari.

Prin același act, apelanta a acceptat ca pentru cantitatea de deșeuri ce va fi colectată de la CN A. SA de către pârâtă, în perioada 1 august 2007 - până la darea în funcțiune a Rampei din Port, să suporte un tarif suplimentar celui prevăzut în Contractul de achiziție publică nr. x/2004, obligație pe care a respectat-o întocmai.

Așadar, începând cu data de 1 februarie 2008, conform prevederilor art. 2.3.2 din Actul adițional nr. 2/2007, intimata avea dreptul să depoziteze la Rampa din Port deșeurile provenite de la agenții portuari, până la concurența cantității de 43.216 t.

Conform evidențelor ținute exclusiv de intimată (Anexa 10), rezultă că în perioada 1 februarie 2008 - 1 februarie 2010, aceasta a depozitat la Rampa din Port cantitatea de 36.371,72 t deșeuri provenite de la agenții portuari, în timp ce în perioada 1 februarie 2010 - 31 decembrie 2011, evidențele acesteia arată că a depozitat la Rampa din Port deșeuri provenite de la agenții portuari, ceea ce ar înseamnă că la 1 ianuarie 2012 nu fusese încă încheiată compensarea celor 43.216 t deșeuri (36.371,72 t + 0 = 36.371,72 t).

Ulterior, prin art. 3 din Actul adițional nr. 3 din 26 noiembrie 2009, intimata a renunțat la toate pretențiile care ar fi putut decurge din punerea în funcțiune cu întârziere a Rampei de gunoi din Portul Constanța.

Renunțarea pârâtei a vizat în mod expres dreptul de a depozita la Rampa din Port, gratis, cantitatea de 43.216 t deșeuri provenite de la agenții portuari.

Această concluzie este impusă de coroborarea Actului adițional nr. 3/2009 cu alte înscrisuri emanate de la apelantă și de la intimată, respectiv Adresa nr. x din 30 ianuarie 2008 (Anexa 11), Adresa nr. x din 5 decembrie 2008 (Anexa 12), Adresa nr. x din 8 decembrie 2008 (Anexa 13), Adresa pârâtei nr. x din 27 noiembrie 2009 (Anexa 14), dar mai ales Adresa emisă de SC B. SRL sub nr. x din 6 februarie 2008 (Anexa 15), prin care aceasta recunoaște că art. 2.3.2. din Actul adițional nr. 2/2007 și-a pierdut valabilitatea, motiv pentru care trebuie încheiat un nou Act adițional care să aibă ca unic obiect această clauză contractuală.

Astfel, prin Adresa nr. x din 27 noiembrie 2009 emisă de însăși intimata SC B. SRL, aceasta a recunoscut că a fost încheiată compensarea, referirea privind compensarea cantității de 43.216 t deșeuri depozitate la Rampa din Costinești, aceasta fiind singura compensare care a făcut obiectul discuțiilor cu trimitere la Contractul nr. x/2004 purtate între părți.

Este de reținut că Adresa nr. x din 27 noiembrie 2009 a fost emisă de intimată în ziua următoare încheierii Actului adițional nr. 3 din 26 noiembrie 2009, ceea ce confirmă că închiderea compensării, privind cantitatea de 43.216 t deșeuri, a fost decisă de părți prin acest înscris.

Prin urmare, nemaiexistând clauza de compensare a cantității de 43.216 t deșeuri, ca urmare a rezoluțiunii acesteia, intimata era obligată să achite tariful de 23,58 euro/t deșeuri depozitate la Rampa din Portul Constanța, provenite de la agenții economici, de la data punerii în funcțiune a Rampei din Portul Constanța (1 februarie 2008), astfel cum a fost somată de apelantă prin Adresa nr. x din 30 ianuarie 2008, Adresa nr. x din 5 decembrie 2008 și Adresa nr. x din 8 decembrie 2008.

Renunțarea intimatei, prin art. 3 din Actul adițional nr. 3/2009, la pretențiile/drepturile stabilite anterior, a vizat pretențiile/drepturile anterioare și viitoare, așa cum a arătat anterior, nicidecum doar la drepturile viitoare, cum greșit a reținut judecătorul fondului.

Această concluzie se impune ca urmare a faptului că nefiind încheiat niciun act de compensare pentru cantitățile de deșeuri deja depuse de intimată la Rampa din Port până la 26 noiembrie 2009 (data semnării Actului adițional nr. 3/2009), înseamnă că nu intervenise compensarea, iar intimata trebuia să achite tariful de depozitare, stabilit prin Contractul nr. x/2004, neputând, în niciun caz, fi scutită de obligațiile asumate prin Contractul de achiziție publică, cum greșit și inexplicabil a reținut judecătorul fondului.

Prin art. 3 din Actul adițional nr. 3/2009 a fost revocat art. 2.3.2. din Actul adițional nr. 2/2007, conform dispozițiilor art. 969 alin. (2) C. civ. 1864 și a principiului mutuus consensus mutuus dissensus, părțile, procedând la rezoluțiunea clauzei privind compensarea convențională afectată de termen suspensiv incert.

În realitate, interesele apelantei au fost grav afectate de comportamentul contractual al intimatei, și nu invers, cum greșit a reținut judecătorul fondului, preluând fără cenzură și fără dovezi susținerile intimatei.

Intimata pârâtă SC B. SRL București - Filiala Costinești a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului și menținerea hotărârii apelate ca fiind legală și temeinică.

Prin Decizia civilă nr. 597 din 9 noiembrie 2015 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta CN A. SA împotriva Sentinței civile nr. 731 din 16 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/118/2012 și a obligat apelanta să plătească intimatei SC B. București, Filiala Costinești suma de 14.775,60 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu de la 18 mai 2016 s-a admis, în parte, cererea de îndreptare eroare materială formulată de intimata SC B. București, Filiala Costinești și s-a îndreptat eroarea strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 597 din 9 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul că s-a menționat obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 25.548,7 lei în loc de 14.775,60 lei, cum din eroare s-a consemnat.

Pentru a proceda astfel, instanța de apel a avut în vedere faptul că demersul juridic al reclamantei s-a întemeiat pe răspunderea contractuală decurgând din contractul părților de prestări servicii cu nr. x/2004 având ca obiect "salubrizarea căilor publice rutiere și pietonale din porturile Constanța, Midia, Mangalia și Tomis și exploatarea noului depozit ecologic de deșeuri din Portul Constanța".

Contractul, încheiat în procedura achiziției publice reglementată de O.U.G. nr. 34/2006, prevedea ca prestatorul să presteze serviciile de salubrizare și exploatare a noului depozit ecologic de deșeuri din Portul Constanța astfel cum s-a prevăzut în caietul de sarcini, timp de 5 ani (art. 2.1 și 3). Conform clauzelor contractuale achizitorul s-a obligat să pună la dispoziția prestatorului toate informațiile tehnice, să asigure lucrări în conformitate cu caietul de sarcini, iar în ceea ce privește modalitatea de plată, la art. 15.1 s-a prevăzut ca plata să se realizeze lunar, în baza situației centralizatoare de plată confirmată și a procesului-verbal de recepție.

Părțile au încheiat și actul adițional nr. 2 în care, de comun acord, au stabilit ca pentru perioada 1 august 2007 și până la punerea în funcțiune a rampei ecologice din Portul Constanța, deșeurile provenite din activitatea de salubrizare să fie depozitate la Rampa ecologică din Costinești (art. 2.3.1) iar la punerea în funcțiune a rampei ecologice din Portul Constanța prestatorul să depoziteze cantitatea de 43.216 mc deșeuri fără plata vreunui tarif, [cantitate de deșeuri aferente CN A. SA depozitată în perioada 6 septembrie 2004 - 31 iulie 2007 fără ca achizitorul să o plătească (art. 2.3.2)].

Prin urmare, contractul de achiziție de lucrări a stabilit cadrul de executare a obligațiilor reciproce, conform caietului de sarcini acceptat în procedura de achiziție, iar prin voința comună a celor doi contractanți au fost aduse modificări clauzelor contractuale referitoare la termenul de la care începe exploatarea depozitului ecologic, voința apelantei reclamante fiind exprimată conform Hotărârii nr. 34/2007 a Consiliului de Administrație.

Actul adițional confirmă o cantitate de deșeuri depozitată în Costinești și nu la rampa ecologică din Portul Constanța astfel cum prevedea contractul și stabilește că aceeași cantitate să se depoziteze gratuit la momentul punerii în funcțiune a rampei din port.

Totodată, părțile au încheiat și actul adițional nr. 3 la contractul de prestări servicii prin care s-a stabilit că, urmare a contractului de cesiune din 6 august 2009 și a acordului nr. z2 din 6 iulie 2009, părți în contractul de prestări servicii sunt CN A. SA, în calitate de beneficiar, și SC B. SRL București - Filiala Costinești, în calitate de prestator. Părțile au stabilit și prelungirea contractului până la 1 februarie 2013, dar și faptul că "prestatorul renunța irevocabil la orice fel de pretenții/daune ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din portul Constanța".

În ceea ce privește critica referitoare la admiterea, în mod greșit, a prescripției dreptului la acțiune instanța de apel a reținut că în capătul doi din cererea dedusă judecății reclamanta CN A. SA a solicitat contravaloarea facturii nr. z1 din 30 decembrie 2011 în valoare de 4.558.211,06 lei aferentă perioadei 1 februarie 2008 - 30 noiembrie 2009.

În cazul răspunderii contractuale, prescripția dreptului la acțiune, curge de la data când creditorul are dreptul să ceară executarea obligațiilor contractuale. În cauză, modul de plată și data plății sunt stabilite de contractul de prestări servicii și nu în actele adiționale cum greșit susține apelanta.

Potrivit art. 15.1 din contract plata prestației se va face lunar, iar suma se va plăti în termen de 15 zile de la înregistrarea facturii.

Prin urmare, acesta este momentul de la care curge termenul de prescripție de 3 ani în care apelanta reclamantă trebuia să își valorifice pretențiile. Actul adițional nr. 2 nu stabilește termene de plată pentru facturile emise ci, în raport de situația creată prin nepunerea în funcțiune de către achizitor a depozitului de deșeuri din port, s-a stabilit o contraprestație respectiv, depozitarea cu titlu gratuit a aceleiași cantități de deșeuri pe care prestatorul a depozitat-o în depozitul din Costinești fără plata vreunui tarif de către achizitor.

În apel, reclamanta susține că data nașterii dreptului la acțiune este data încheierii actului adițional nr. 3 din 26 noiembrie 2009 conform căruia prestatorul a renunțat la dreptul de a mai solicita orice pretenții/daune decurgând din predarea cu întârziere a rampei ecologice din Portul Constanța.

Astfel cum s-a mai reținut, plata prestațiilor este reglementată de contractul de prestări servicii nr. x/2004, iar actele adiționale nu fac decât să clarifice problemele apărute din culpa achizitorului respectiv, nepredarea rampei în termenul contractual.

Acesta este motivul pentru care în actul adițional nr. 2 părțile convin ca prestatorul să depoziteze gratuit în port aceeași cantitate de deșeuri care a fost depozitată la Costinești până la data de 1 august 2007, clauză asupra căreia părțile nu au renunțat și nici nu a fost modificată expres în actul adițional nr. 3.

S-a considerat că prin actul adițional nr. 3 părțile nu fac nicio referire la denunțarea convențională a clauzei introdusă prin art. 2.3.2 și nici la modificarea acesteia cu alte dispoziții, ceea ce echivalează cu menținerea acordului de voință stabilit anterior referitor la contraprestația aferentă perioadei 6 septembrie 2004 - 31 iulie 2007. Clauza prevăzută la art. 3 respectiv "prestatorul renunță irevocabil la orice fel de pretenții/daune ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanța" nu poate fi interpretată în sensul că prestatorul renunță la dreptul de a depozita gratuit cantitatea de deșeuri pe care a depozitat-o la Costinești și pentru care achizitorul nu a achitat tariful aferent deoarece în actul adițional nr. 2 această clauză este clară și neechivocă, menționează expres cantitatea și perioada și nu este o clauză generală precum cea din art. 3 din actul adițional nr. 3.

Mai mult, astfel cum este formulat art. 3 din actul adițional nr. 3 are în vedere daune care ar putea fi constatate ulterior datei de 26 noiembrie 2009 nu daune pe care părțile le-au avut deja în vedere și asupra reparării cărora au și convenit. Clauza prevăzută la art. 3 din actul adițional are în vedere în mod clar prejudiciul suferit de prestator prin darea în folosință cu întârziere a rampei înțelegând venituri nerealizate datorită neoperării deșeurilor în depozit precum și alte daune ce rezultă din neîndeplinirea unei obligații contractuale principale astfel încât susținerea că prin aceasta se renunță la depozitarea deșeurilor fără plata tarifelor în limita cantității precizată de părți este vădit neîntemeiată.

Suspendarea cursului prescripției reprezintă acea modificare a cursului prescripției care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripție pe timpul cât durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune.

Art. 13 și 14 din Decretul nr. 167/1958 reglementează cauzele de suspendare, iar art. 15 din același decret se referă la efectele suspendării.

Astfel cum rezultă din dispozițiile sus-menționate cauzele de suspendare a prescripției extinctive sunt legale, în sensul că sunt stabilite, determinate numai prin lege și nu prin voința părților, sunt limitative, de strictă interpretare și produc efecte de drept.

Ori, apelanta susține că, în cauză, cursul prescripției a fost suspendat odată cu actul adițional nr. 2 prin care părțile au stabilit efectuarea compensării cantității depozitată în depozitul din Costinești cu o viitoare cantitate de deșeuri ce trebuia depozitată la rampa ecologică din Port și, datorită acestei prevederi, apelanta nu a avut posibilitatea de a calcula tariful aferent cantității de deșeuri depozitate în rampă.

Analizând aceste reglementări stricte ale suspendării cursului prescripției instanța de apel a apreciat că, atât timp cât nu există o prevedere legală care să prevadă o cauză de suspendare a cursului prescripției extinctive în ceea ce privește executarea obligațiilor contractuale, prin încheierea actului adițional nr. 3 nu s-a împlinit termenul suspensiv, termen care nu se regăsește defel în obligația contractuală ce face obiectul pretențiilor deduse judecății.

Prin urmare, în raport de data introducerii acțiunii și de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 5 martie 2009 este prescris.

În ceea ce privește susținerile referitoare la nemotivarea sentinței apelate instanța de apel a reținut că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În speță, din considerentele sentinței recurate reiese că prima instanță a analizat clauzele contractuale și modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de fiecare parte contractantă raportându-se la probele administrate.

Faptul că prima instanță a reținut în considerente că părțile nu au stabilit o compensare a pretențiilor și faptul că actul adițional nr. 3 reprezintă o renunțare la compensarea cantităților de deșeuri, aspect ce contravine susținerilor reclamantei nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Curtea a reținut că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum ci, una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, iar prima instanță a expus în considerentele hotărârii motivele pentru care a respins acțiunea dedusă judecății.

Totodată, astfel cum s-a arătat în hotărârea Boldea împotriva României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă instanțele să-și motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând însă că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument, amploarea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii, astfel că problema de a ști dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță se observă că motivarea acesteia îndeplinește exigențele legale, fiind analizat în mod explicit aspectul dedus judecății, respectiv cel vizând împrejurarea referitoare la existența obligației de a achita serviciile de depozitare a deșeurilor colectate de la terți în limita cantității de 43216 mc.

Criticile ce vizează fondul litigiului se circumscriu ideii de compensare a cantităților de deșeuri și de renunțare prin actul adițional nr. 3 la dreptul dobândit prin art. 2.3.2. din actul adițional nr. 2.

Aceste aspecte au fost deja analizate în prezentele considerente instanța de apel apreciind că voința părților în actul adițional nr. 3 a fost în sensul renunțării la a solicita daune sau pretenții ce "ar putea decurge" din predarea depozitului cu întârziere. Clauza de la art. 3 este neechivocă în ceea ce privește voința contractuală de a pune punct oricăror daune viitoare ce ar putea fi constatate și determinate de predarea cu întârziere a rampei ecologice, iar dacă părțile ar fi intenționat să revină asupra clauzei din actul adițional nr. 2 acest lucru ar fi fost clar menționat în sensul modificării de comun acord a art. 2.3.2.

Acest aspect rezultă din chiar înscrisurile provenite de la reclamantă respectiv, propunerile de prelungire a contractului unde reclamanta menționează că prelungirea contractului va fi condiționată de renunțarea la daunele-interese pe care ar putea să le ceară prestatorul pentru predarea cu întârziere a rampei.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că voința contractuală a fost în mod corect apreciată de instanța de fond astfel încât pârâta nu datorează tariful aferent cantității de 43.216 mc deșeuri și implicit nici penalitățile aferente.

Curtea a constatat că, în apel, s-a susținut că de fapt, apelanta și-a îndeplinit obligația de predare a rampei dar exploatarea acesteia nu a fost posibilă din culpa prestatorului SC B. SRL întrucât aceasta nu a obținut autorizația integrată de mediu. Susținerile apelantei sunt combătute de chiar înscrisurile emise de CN A. SA; astfel, în propunerile pentru încheierea actelor adiționale solicitate de către SC B. SRL București se menționează că emiterea Autorizației integrată de mediu era condiționată de finalizarea obiectivului Stația de tratare levigat. Cum acest obiectiv nu a fost finalizat în termen de către CN A. SA autorizația nu a fost emisă, iar depozitul ecologic a fost predat în folosință prestatorului în anul 2008 cu o întârziere de mai bine de 3 ani de la încheierea contractului.

Toate aceste Propuneri au fost votate prin Hotărârile Consiliului de Administrație și au avut ca finalitate încheierea actelor adiționale 2 și 3 ale căror clauze sunt contestate în cauză chiar de către CN A. SA.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta CN A. SA solicitând admiterea recursului, în principal casarea hotărârii criticate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune privind pretențiile subsumate perioadei 1 februarie 2008 - 5 martie 2009 și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate și admiterea pretențiilor aferente perioadei 6 martie 2009 - 1 februarie 2010, astfel cum au fost precizate în conformitate cu concluziile expertizei contabile întocmită în cauză, cu obligarea intimatei la plata sumei de 1.798.135,44 lei (923.678,70 lei reprezentând debit principal și 874.456,74 lei reprezentând penalități de întârziere). Recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

În justificarea căii de atac promovată, recurenta a susținut, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii deoarece instanța de apel a nesocotit voința reală a părților decurgând din contractul de prestări servicii nr. x din 6 septembrie 2004 și din actele adiționale la acesta, interpretând la fel ca și prima instanță, fără legătură cu cauza și în mod eronat, situația de fapt din dosar.

În dezvoltarea motivului de recurs s-au arătat următoarele:

Admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei privind pretențiile din perioada 1 februarie 2008 - 5 martie 2009 a fost întemeiată în mod greșit de instanța de apel pe dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 (paragraful 3 din Decizia nr. 597 din 9 noiembrie 2015), acest text de lege nefiind aplicabil în cauză.

În realitate, pentru soluționarea judicioasă a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind pretențiile din perioada 1 februarie 2008 - 5 martie 2009, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, incidența acestui text de lege fiind impusă de situația de fapt din prezenta cauză.

Conform Contractului de servicii nr. x din 6 septembrie 2004, intimata trebuia să colecteze, să transporte și să depoziteze la Rampa din Port deșeurile provenite de la recurentă și de la agenții portuari.

Pentru depozitarea la Rampa din Port a deșeurilor provenite de la agenții portuari, intimata trebuia să achite recurentei tariful de 23,58 euro/t deșeuri.

Contractul nr. x din 6 septembrie 2004 trebuia să intre în vigoare după constituirea de către intimată a garanției de bună execuție, dar nu mai târziu de 1 februarie 2005.

Rampa din Portul Constanța a fost dată în folosință la 1 februarie 2008, cu depășirea termenului propus (1 februarie 2005).

Deșeurile colectate de la recurentă și de la terți (agenții portuari), în perioada 6 septembrie 2004 - 1 februarie 2008, au fost depozitate de intimată la Rampa din Costinești, proprietatea acesteia.

Conform evidențelor exclusiv ținute și declarate de intimată, aceasta a depozitat la Rampa din Costinești, în perioada 6 septembrie 2004 - 31 iulie 2007, o cantitate de 43.216 mc deșeuri provenite de la CN A. SA, serviciu pentru care nu a fost plătită.

La cererea intimatei, post factum, s-a încheiat Actul adițional nr. 2 din 18 septembrie 2007, prin care s-au stabilit următoarele:

a) începând cu 1 august 2007 și până la darea în funcțiune a Rampei din Port, CN A. SA s-a obligat să achite intimatei un tarif suplimentar de transport și depozitare la Rampa din Costinești de 3,5 lei/mc deșeuri și, respectiv, 15 lei/mc deșeuri (art. 2.3.1. din Actul adițional nr. 2 din 18 septembrie 2007);

b) CN A. SA s-a angajat să permită intimatei depozitarea gratuită la Rampa din Port a cantității totale de 43.216 mc deșeuri provenite de la terți (agenți portuari), în compensarea cantității de deșeuri de 43.216 mc colectate de intimată de la recurentă și depozitată la Rampa din Costinești (proprietatea intimatei), în perioada 6 septembrie 2004 - 31 iulie 2007 (art. 2.3.2. din Actul adițional nr. 2 din 18 septembrie 2007).

Ulterior însă, prin art. 3 din Actul adițional nr. 3 din 26 noiembrie 2009, intimata "a renunțat irevocabil la orice fel de pretenții/daune ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din portul Constanța".

Așa cum rezultă indubitabil din situația de fapt și de drept din cauză, intimata nu a înregistrat și nici nu urma să înregistreze vreun prejudiciu din predarea cu întârziere a Rampei din Port.

În perioada 6 septembrie 2004 - 31 iulie 2007, în care nu era finalizată și pusă în funcțiune Rampa din Port, intimata a colectat, transportat și depozitat la Rampa din Costinești deșeurile provenite de la recurentă și de la agenții portuari, în schimbul cărora, de la CN A. SA, a obținut dreptul de a depozita gratuit la Rampa din Port cantitatea de 43.216 mc deșeuri, iar de la agenții portuari a încasat tarifele solicitate pentru colectare, transport și depozitare la Rampa din Costinești.

În perioada 1 august 2007 - 1 februarie 2008, în care nu era finalizată și pusă în funcțiune Rampa din Port, intimata a colectat și transportat la Rampa din Costinești deșeurile de la CN A. SA și de la agenții portuari, în schimbul cărora a încasat, atât de la recurentă, cât și de la agenții portuari, tarifele solicitate pentru colectare, transport și depozitare la Rampa din Costinești;

Așadar, în perioada de Contract în care nu a funcționat Rampa din Port (6 septembrie 2004 - 1 februarie 2008), nu numai că intimata nu a înregistrat nicio pagubă ci, dimpotrivă, a înregistrat un câștig mai mare decât cel pe care l-ar fi avut dacă ar fi achitat reclamantei-recurente tariful de 23,58 euro/t deșeu depozitat la Rampa din Port;

Prelungirea cu 3 ani a duratei Contractului a fost destinată tocmai acoperirii oricărei pierderi reale sau imaginare înregistrate sau pretins înregistrate de intimată prin predarea cu întârziere a Rampei din Port;

În schimbul acestei concesii recurenta a pretins însă renunțarea de către intimată la dreptul de a depozita gratuit cantitatea de 43.216 mc, căci în caz contrar ar fi însemnat ca prima să înregistreze o dublă pierdere, iar intimata un dublu câștig, ceea ce ar fi condus la un real dezechilibru al raporturilor comerciale dintre părți.

Acest aspect a fost reținut de altfel și de instanța de apel în paragraful 2 din Decizia nr. 597 din 9 noiembrie 2015, însă i-a atribuit un sens contrar voinței părților și corectei interpretări;

Faptul că recla