ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 279/2018

Ședința publică din data de 6 februarie 2018

Deliberând, constată următoarele:

I. Judecata în primă instanță

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 5 martie 2012, sub nr. x/2012, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. București - Filiala Costinești S.R.L., a solicitat:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 22.077,10 RON, conform facturii fiscale nr. x din 16 noiembrie 2011, reprezentând contravaloarea serviciilor de depozitare a deșeurilor la rampa ecologică a Portului Constanța, colectate de pârâtă de la operatorii portuari în perioada cuprinsă între decembrie 2009 și ianuarie 2010;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 4.558.211,06 RON, conform facturii fiscale nr. x din 30 decembrie 2011, reprezentând contravaloarea plăților restante pentru serviciile de depozitare a deșeurilor la rampa ecologică a Portului Constanța, colectate de pârâtă de la terți în perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 și 30 noiembrie 2009;

- obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, calculate pentru perioada cuprinsă între data scadentă a obligației de plată a facturilor anterior menționate și data plății efective, conform art. 19.1 din contractul de prestări servicii nr. x/2004;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112-114 și art. 720

1

C. proc. civ. din 1865, O.G. nr. 60/2001, art. 1270 și art. 1370 C. civ.

Pârâta S.C. A. București - Filiala Costinești S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru capetele de cerere nr. x și 3 și excepția prescripției extinctive raportat la pretențiile reclamantei din perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009.

Prin încheierea din 17 mai 2012, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin încheierea din 11 septembrie 2012, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009.

Prin sentința civilă nr. 731 din 16 martie 2015, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca prescrisă acțiunea privind pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009; a respins ca nefondată, pentru restul pretențiilor, acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. București - Filiala Costinești S.R.L.; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 35.262 RON.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut că, între reclamanta C.N.A.P.M. în calitate de achizitor și pârâta A. în calitate de prestator, s-a încheiat la 06.09.2004 contractul de prestări servicii nr. x/2004, având ca obiect "salubrizarea căilor publice rutiere și pietonale din porturile Constanța, Midia, Mangalia și Tomis și exploatarea noului depozit ecologic din portul Constanța".

Potrivit art. 14.1 din contractul încheiat de părți, prestatorul avea obligația de a începe prestarea serviciilor în cel mai scurt timp posibil de la primirea avizului de începere a contractului și încheierea proceselor-verbale de predare amplasament.

Până la 1 februarie 2008, rampa de gunoi din incinta Portului Constanța nu a fost pusă în funcțiune din culpa reclamantei, care nu și-a îndeplinit această obligație asumată prin caietul de sarcini.

Părțile au încheiat actul adițional nr. x, prin care au stabilit că pentru perioada cuprinsă între 1 august 2007 și până la punerea în funcțiune a rampei ecologice din Portul Constanța, deșeurile provenite din activitatea de salubrizare și cele menajere vor fi depozitate la rampa ecologică a pârâtei din localitatea Costinești.

Potrivit art. 2.3.2 din actul adițional nr. x, la punerea în funcțiune a rampei ecologice din Portul Constanța, A. va depozita cantitatea de 43.216 mc deșeuri aferente altor agenți economici din port fără plata vreunui tarif, deoarece această cantitate de deșeuri a provenit de la C.N.A.P.M., fiind depozitată în perioada cuprinsă între 6 septembrie 2004 și 31 iulie 2007, la rampa din localitatea Costinești și pentru care achizitorul nu a plătit prestatorului.

Față de aceste aspecte, prima instanță a reținut că părțile, prin acordul de voință ce reprezintă legea acestora, conform art. 969 C. civ. din 1864, au stabilit că, după punerea în funcțiune a rampei din Portul Constanța, A. are dreptul să depoziteze fără plata vreunui tarif aceeași cantitate de deșeuri pe care a preluat-o de la C.N.A.P.M. și pe care a depozitat-o în rampa ecologică deținută de pârâtă în Costinești.

S-a mai constatat că, prin actul adițional nr. x, s-a prelungit durata contractului până la 1 februarie 2013, părțile convenind că, "prestatorul renunță irevocabil la orice fel de pretenții/daune ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanța".

Prima instanță a reținut că facturile fiscale a căror plată se solicită sunt emise la mult timp după prestarea serviciilor menționate în cuprinsul acțiunii introductive, deși reclamanta era obligată să emită facturile cel târziu până în cea de a 15-a zi a lunii următoare, conform art. 155 Codul fiscal.

S-a mai constatat că, prin actul adițional nr. x, părțile au stabilit că pârâta nu datorează nicio sumă, potrivit contractului, pentru depozitarea unei anumite cantități de deșeuri în rampa predată pârâtei cu o întârziere de 3 ani.

Faptul că nu ar fi fost respectate dispozițiile contabile privind "compensarea" nu este de natură a afecta valabilitatea convenției prin care s-a stabilit că pârâta nu datorează sume de bani. Reclamanta este, de asemenea, în culpă dacă a înțeles să încheie actul adițional nr. x cu încălcarea dispozițiilor contabile, neputându-și invoca propria culpă, conform principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Prima instanță a mai reținut că renunțarea la orice fel de pretenții, stipulată în actul adițional nr. x, s-a făcut pentru viitor și nu era de natură a include și drepturile prevăzute în actul adițional nr. 2.

Prin urmare, reclamanta a emis facturile fiscale menționate în cuprinsul acțiunii introductive cu încălcarea prevederilor actului adițional nr. x la contract, motiv pentru care pârâta nu datorează sumele menționate în facturile respective și nici penalități de întârziere la aceste sume.

II. Judecata în apel

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 11 septembrie 2012, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârilor apelate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009 și admiterii cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune privind pretențiile aferente perioadei 01.02.2008-05.03.2009, apelanta-reclamantă a susținut că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 977 - 973 C. civ. 1864, ale art. 1145 C. civ. 1864, ale art. 1022 C. civ. 1864, ale art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, precum și legile speciale în materia contabilității. În opinia apelantei, data de la care curge termenul de prescripție este 26.11.2009, respectiv data semnării Actului Adițional nr. 3 la Contractul de prestări servicii nr. x/06.09.2004, astfel termenul de prescripție care urma a se împlini la 26.11.2012.

Apelanta nu putea pretinde intimatei plata tarifului de depozitare aferent cantității de deșeuri de 43.216 mc provenită de la terți, deoarece această datorie a intimatei urma a fi stinsă prin compensație convențională (art. 2.3.2. din Actul adițional nr. x/2007), care urma a interveni la momentul în care cantitățile de deșeuri provenite de la terți, depozitate la rampa din Port, ar fi însumat 43.216 m.c. Cu alte cuvinte, în opinia apelantei, compensația convențională convenită de părți a fost afectată de un termen suspensiv incert.

În perioada 01.02.2008 - 01.01.2012, conform propriilor raportări, intimata a depozitat la rampa din Port o cantitate de deșeuri colectată de la terți de doar 37.130,621 m.c. deșeuri ceea ce înseamnă că până la 01.01.2012, cu doar 2 luni înainte de promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, nu se împlinise termenul suspensiv incert până la care a fost amânată executarea obligației intimatei, și deci, până la care a fost amânată compensarea convențională a obligațiilor reciproce.

În acest caz, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, în cazul în care dreptul subiectiv este afectat de o condiție suspensivă sau de un termen suspensiv, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.

În plus, apelanta a mai susținut că instanța de fond a omis să rețină că, anterior împlinirii termenului suspensiv incert la care urma a interveni compensația convențională, apelanta și intimata au renunțat la compensație, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 din Actul adițional nr. x/26.11.2009. În acest caz, obligațiile reciproce ale apelantei și ale intimatei, supuse inițial compensării au renăscut la data rezoluțiunii clauzei privind compensarea convențională, adică la data încheierii Actului adițional nr. x/2009 prin care s-a desființat compensația convențională afectată de termen suspensiv incert.

Apelanta a mai arătat că renunțarea menționată în Actul adițional nr. x/2009 a privit drepturile și obligațiile trecute și viitoare ale intimatei, deoarece art. 3 a reprezentat rezoluțiunea compensării convenționale, cu consecința renașterii dreptului apelantei de a pretinde intimatei plata sumelor datorate.

Pe fondul cauzei, apelanta a susținut că rampa ecologică de gunoi din incinta Portului Constanța a fost finalizată în luna septembrie 2005, astfel cum rezultă din Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/06.09.2005.

Potrivit art. 11.6. din Contract, intimata era obligată să solicite Agenției Regionale de Protecție a Mediului Galați eliberarea autorizației de mediu pentru exploatarea Depozitului ecologic de deșeuri din Portul Constanța, obligație de care s-a achitat abia la data de 14.02.2006, adică după aproximativ 18 luni de la data intrării în vigoare a Contractului nr. x/06.09.2004. Întârzierea de către intimată a îndeplinirii obligațiilor contractuale a prejudiciat interesele Companiei, care a trebuit să suporte cheltuieli suplimentare de transport și depozitare a deșeurilor proprii la rampa din Costinești, proprietatea pârâtei, respectiv un tarif suplimentar pentru depozitare de 15 RON/m.c. deșeuri și un tarif suplimentar de transport până la Costinești de 3,5 RON/m.c. deșeuri.

Urmare a demersurilor tardive ale intimatei, aceasta a obținut licența de lucru pentru Portul Constanța abia la data de 14.02.2007, deci cu o întârziere de 2 ani față de data intrării în vigoare a Contractului nr. x/2004, în timp ce autorizația integrată de mediu i-a fost eliberată acesteia la data de 23.06.2008.

Apelanta recunoaște că punerea în funcțiune a depozitului ecologic a fost condiționată de autoritățile de mediu de realizarea unei stații de tratare a levigatului, dar această condiție suplimentară nu înlătură culpa intimatei de depunere cu întârziere a documentației necesare obținerii avizelor impuse de lege, obligație asumată prin art. 11.6 din Contract și reiterată în adresa emisă de apelantă la 15.02.2006.

Intimata a preluat rampa de deșeuri din Portul Constanța la data de 01.02.2008, conform Procesului-verbal de predare-primire nr. x/01.02.2008, încheiat cu reclamanta.

Deoarece până la 01.02.2008, rampa de gunoi din incinta Portului Constanța nu a fost pusă în funcțiune, cantitatea de deșeuri provenită din activitatea Companiei și colectată de intimată în perioada 06.09.2005 - 01.02.2008, a fost transportată și depozitată de aceasta în afara Portului, respectiv la rampa ecologică din Costinești, proprietatea intimatei, fără ca pentru această operațiune să fi solicitat acordul prealabil al apelantei.

Prin Actul adițional nr. x/2007, apelanta a acceptat, post factum, ca pentru cantitatea de 43.216 t deșeuri, provenită de la apelantă în perioada 06.09.2005 - 31.07.2007 și depozitată la rampa din Costinești fără plata vreunui tarif, intimata să depoziteze la rampa din Port o cantitate egală de deșeuri, provenită de la agenții portuari.

Prin același act, apelanta a acceptat ca pentru cantitatea de deșeuri ce va fi colectată de la Companie de către pârâtă, în perioada 01.08.2007 - până la darea în funcțiune a rampei din Port, să suporte un tarif suplimentar celui prevăzut în Contractul de achiziție publică nr. x, obligație pe care a respectat-o întocmai.

Așadar, începând cu 01.02.2008, conform art. 2.3.2 din Actul adițional nr. x/2007, intimata avea dreptul să depoziteze la rampa din Port deșeurile provenite de la agenții portuari, până la concurența cantității de 43.216 t.

Conform evidențelor ținute exclusiv de intimată, rezultă că în perioada 01.02.2008-01.02.2010, aceasta a depozitat la rampa din Port cantitatea de 36.371,72 t deșeuri provenite de la agenții portuari, în timp ce în perioada 01.02.2010 - 31.12.2011, evidențele acesteia arată că a depozitat la rampa din Port 0 t deșeuri provenite de la agenții portuari, ceea ce ar înseamnă că la 01.01.2012 nu fusese încă încheiată compensarea celor 43.216 t deșeuri (36.371,72 t + 0 = 36.371,72 t).

Ulterior, prin art. 3 din Actul adițional nr. x/26.11.2009, intimata a renunțat la toate pretențiile care ar fi putut decurge din punerea în funcțiune cu întârziere a rampei de gunoi din Portul Constanța.

În opinia reclamantei, renunțarea pârâtei a vizat în mod expres dreptul de a depozita la rampa din Port, gratis, cantitatea de 43.216 t deșeuri provenite de la agenții portuari. Această concluzie este impusă de coroborarea Actului adițional nr. x/2009 cu alte înscrisuri emanate de la apelantă și de la intimată, respectiv adresa nr. x/30.01.2008, adresa nr. x/05.12.2008, adresa nr. x/08.12.2008, adresa pârâtei nr. x/27.11.2009, dar mai ales adresa emisă de A. sub nr. x/06.02.2008, prin care aceasta recunoaște că art. 2.3.2. din Actul adițional nr. x/2007 și-a pierdut valabilitatea, motiv pentru care trebuie încheiat un nou act adițional care să aibă ca unic obiect această clauză contractuală.

Astfel, prin Adresa nr. x/27.11.2009 emisă de însăși intimata A., aceasta a recunoscut că a fost încheiată compensarea cantității de 43.216 t deșeuri depozitate la rampa din Costinești. Această adresă a fost emisă de intimată în ziua următoare încheierii Actului adițional nr. x/26.11.2009, ceea ce confirmă că închiderea compensării privind cantitatea de 43.216 t deșeuri a fost decisă de părți prin acest înscris.

Prin urmare, plecând de la ipoteza desființării clauzei de compensare a cantității de 43,216 t deșeuri, intimata era obligată să achite tariful de 23,58 Euro/t deșeuri depozitate la rampa din Portul Constanța, provenite de la agenții economici, de la data punerii în funcțiune a rampei din Portul Constanța (01.02.2008).

Renunțarea intimatei, prin art. 3 din Actul adițional nr. x/2009, la pretențiile/drepturile stabilite anterior, a vizat pretențiile/drepturile anterioare și viitoare, nicidecum doar drepturile viitoare, cum greșit a reținut judecătorul fondului.

În opinia apelantei, această concluzie se impune ca urmare a faptului că nefiind încheiat niciun act de compensare pentru cantitățile de deșeuri deja depuse de intimată la rampa din Port până la 26.11.2009 (data semnării Actului adițional nr. x/2009), înseamnă că nu intervenise compensarea, iar intimata trebuia să achite tariful de depozitare stabilit prin Contractul nr. x/2004, neputând, în niciun caz, să fie scutită de obligațiile asumate.

Prin art. 3 din Actul adițional nr. x/2009 a fost revocat art. 2.3.2. din Actul adițional nr. x/2007, conform dispozițiilor art. 969 alin. (2) C. civ. 1864 și a principiului "mutuus consensus mutuus dissesnsus", părțile procedând la rezoluțiunea clauzei privind compensarea convențională afectată de termen suspensiv incert.

Prin decizia civilă nr. 597 din 9 noiembrie 2015, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. împotriva încheierii din 11 septembrie 2012 și a sentinței civile nr. 731 din 16 martie 2015, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2012; a respins cererea apelantei-reclamante privind obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.775,60 RON.

Prin decizia civilă nr. 175 din 28 martie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii și a respins ca nefondată cererea intimatei-pârâte privind completarea dispozitivului deciziei civile nr. 597 din 9 noiembrie 2015, pronunțată de aceeași instanță.

Prin încheierea din 18 mai 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de îndreptare eroare materială formulată de intimata-pârâtă A.; a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 597 din 9 noiembrie 2015, pronunțată de aceeași instanță, în sensul că a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 25.548,7 RON în loc de 14.775,60 RON, cum din eroare s-a consemnat inițial.

III. Primul recurs; decizia de casare

Împotriva deciziei de respingere a apelului, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a declarat recurs, prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Prin decizia nr. 2046 din 7 decembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. împotriva deciziei civile nr. 597 din 9 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea acestei decizii, au fost evocate obiectul și durata contractului de prestări servicii nr. x/6.09.2004, fiind enunțat conținutul clauzelor de la art. 5, art. 11.5, art. 11.6, art. 2.2, art. 12.2 și art. 15.2 din respectivul contract.

Instanța de recurs a constatat că rampa de deșeuri din Portul Constanța a fost preluată abia la 1 februarie 2008, în baza procesului-verbal de predare-primire nr. x din 1 februarie 2008, ca urmare a întârzierii îndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de către intimată conform art. 11.6 din contract, licența de lucru fiind obținută de prestatoare la 14 februarie 2007, după doi ani de la data intrării în vigoare a contractului părților.

S-a mai constatat că, prin actul adițional nr. x la contract, părțile au stabilit ca până la punerea în funcțiune a rampei ecologice din Portul Constanța, dar nu mai târziu de 31 ianuarie 2008, intimata prestatoare să depoziteze la rampa ecologică din localitatea Costinești, proprietatea sa, deșeurile provenite din activitatea de salubrizare și cele menajere, inclusiv cantitatea de deșeuri aferentă recurentei-reclamante, urmând ca în schimbul acestei prestații, recurenta-reclamantă să achite către intimată-pârâtă un tarif suplimentar pentru depozitarea deșeurilor sale în rampă de 15 RON/mc deșeuri și un tarif de transport până la Costinești de 3,5 RON/mc deșeuri (pct. 2.3.1).

După evocarea conținutului art. 2.3.2. din actul adițional nr. x la contractul de prestări servicii nr. x/6.09.2004, instanța de recurs a constatat că, prin adresa din 5 decembrie 2008, intimata-pârâtă a fost înștiințată cu privire la îndeplinirea tuturor condițiilor legale de punere în funcțiune a rampei ecologice din Portul Constanța și că, începând cu 1 ianuarie 2009, depozitarea deșeurilor urmează a se face în termenii contractuali agreați inițial, A. trebuind să colecteze și să depoziteze deșeurile provenite de la recurenta-reclamantă și de la alți agenți economici în rampa de deșeuri din Portul Constanța și să plătească achizitoarei un tarif de 23,58 euro/tonă (exclusiv T.V.A.) pentru exploatarea depozitului ecologic de deșeuri din Portul Constanța.

S-a mai reținut că, prin actul adițional nr. x din 26.11.2009 la contractul de prestări servicii nr. x/6.09.2004, s-a convenit prelungirea duratei convenției până la 1 februarie 2013, în calitate de prestatoare figurând A.. Prin același act adițional, s-a mai convenit că prestatoarea renunță irevocabil la orice fel de pretenții/daune ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanța.

Instanța de recurs a reținut că există un decalaj între data când se preconiza punerea în funcțiune a depozitului ecologic din Portul Constanța și data de 1 ianuarie 2009, la care se referă înștiințarea recurentei-reclamante de punere efectivă în funcțiune a rampei din Portul Constanța.

S-a mai constatat că părțile au înțeles să continue raporturile contractuale marcate de contractul de prestări servicii nr. x/6.09.2004, chiar dacă pentru o anumită perioadă de timp s-a decis modificarea unor termeni contractuali referitori la locul depozitării deșeurilor și plata tarifului datorat achizitoarei, iar chestiunea prelungirii duratei convenției de prestări servicii până la 1 februarie 2013, în conformitate cu contractul inițial, transpare fără echivoc din interpretarea tuturor actelor încheiate între acestea.

Instanța de recurs a reținut că instanțele de fond au considerat în mod eronat că prin actul adițional nr. x s-ar fi avut în vedere prejudiciile intimatei-pârâte ce s-ar fi putut naște ulterior datei de 26 noiembrie 2009, data încheierii actului adițional.

Prin actul adițional anterior evocat, intimata-pârâtă a renunțat în schimbul prelungirii contractului la orice fel de pretenții/daune care ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanța, fiind vorba chiar de scutirea de tarif precizată în actul adițional nr. x la contract, tarif aferent deșeurilor provenite de la alți agenți economici.

Instanța de recurs a mai reținut că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante și sub aspectul faptului că, prin actul adițional nr. x, intimata-pârâtă nu putea renunța la prejudicii viitoare, lipsite de orice criterii obiective de identificare prin convenția părților.

Mai mult decât atât, instanța de recurs a constatat că intimata-pârâtă recunoaște la 27 noiembrie 2009, prin adresa nr. x/2009, imediat după încheierea actului adițional nr. x, că "încheindu-se compensările anterioare, Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. va încasa contravaloarea redevenței pentru depozitare, stabilită în contractul de prestări servicii, adică 23,58 euro/tonă pentru deșeurile depozitate de către prestatoare, colectate de la agenții economici de pe platforma portuară".

Astfel, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 969-970 C. civ. din 1864, întrucât a considerat în mod nejustificat că intimata-pârâtă nu mai datorează către recurenta-reclamantă tariful pentru serviciile de depozitare a deșeurilor la rampa ecologică din Portul Constanța după actul adițional nr. x la convenția de prestări servicii nr. x/6.09.2004.

Sub aspectul compensărilor la care fac referire părțile, instanța de recurs a constatat că se utilizează o terminologie improprie pentru a contura raporturile juridice dintre contractanți și că nu apare ca fiind îndeplinită cerința compensării unor creanțe care să fi ajuns la scadență în același timp.

De asemenea, preluarea de către instanța de apel a ideii de compensare convențională afectată de un termen suspensiv incert ori a ideii de compensare a cantității de deșeuri cu o creanță decurgând din daune viitoare contravine prevederilor art. 1144 și următoarele din C. civ. din 1864, care reglementează compensația ca mod de stingere a obligațiilor care duc la realizarea creanței creditorului.

Pentru aceste motive, instanța de recurs a apreciat că se impune reaprecierea situației de fapt și reanalizarea pretențiilor recurentei-reclamante, inclusiv sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune al acestei părți pentru perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009.

În partea finală a deciziei de casare, s-a reținut că ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv, pe care o acreditează recurenta-reclamantă în justificarea pretențiilor sale, presupune verificarea regulei speciale instituită de art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la condițiile contractuale în care s-au obligat părțile.

IV. Judecata în apel după casare

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, spre rejudecare, la 13 februarie 2017, sub nr. x/2012*.

Prin încheierea din 8 mai 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității cererii de aderare la apel formulată de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. (fosta A. București, ca urmare a schimbării denumirii).

A reținut în acest sens că, în aplicarea art. 293 C. proc. civ. 1865, prima zi de înfățișare a fost în fața instanței care a soluționat apelul într-un prim ciclu procesual și că prin decizia de casare părțile nu au fost readuse la o nouă prima zi de înfățișare cu ocazia rejudecării apelului.

Prin decizia civilă nr. 364 din 31 mai 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca tardivă cererea de aderare la apel formulată de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.; a respins excepția lipsei de interes în invocarea motivelor de apel referitoare la prescripția dreptului la acțiune; a admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. împotriva sentinței civile nr. 731 din 16 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a sumei de 923.678 RON, reprezentând contravaloare servicii (inclusiv TVA 19%) și a penalităților de întârziere în cuantum de 874.456 RON, aferente debitului în cuantum de 923.678 RON, calculate până la 18 august 2014, precum și în continuare, până la data plății efective a debitului principal; a menținut dispozițiile sentinței apelate privind respingerea ca prescrisă a acțiunii pentru pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009; a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 27.492 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu expertiză fond; a obligat intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. la plata către apelanta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.770 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel și recurs; a obligat apelanta-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. la plata în contul bugetului local al unității administrativ teritoriale Municipiul Constanța a sumei de 10.330 RON, reprezentând diferență taxă judiciară de timbru pentru apel.

În motivarea acestei decizii, instanța de rejudecare a reținut, în esență, că în fața instanței de fond au constituit obiect al judecății nu numai pretențiile în sumă totală de 1.798.135,44 RON, ci și pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009. Cu privire la aceste din urmă pretenții, prin încheierea din 11 septembrie 2012, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, iar prin sentința apelată, a dispus respingerea acestora ca prescrise, astfel că, deși nu a existat o judecată asupra fondului acestor pretenții, acestea au făcut obiectul sesizării și judecății instanței de fond.

Cererile precizatoare prin care se micșorează câtimea pretențiilor au în vedere pretențiile ulterioare datei de 6 martie 2009, care au făcut obiectul expertizelor administrate și nu se poate aprecia că, prin precizarea acestor pretenții, reclamanta ar fi renunțat, chiar și implicit, la pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009.

Astfel, nu se poate aprecia că prin formularea motivelor de apel referitoare la prescripția dreptului la acțiune se încalcă dispozițiile art. 294 C. proc. civ., care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanță.

Instanța de rejudecare a reținut că apelul vizează și modalitatea de dezlegare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune, iar prin cererea de apel se solicită nu numai schimbarea hotărârii apelate și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ci și modificarea încheierii din 11 septembrie 2012 în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune.

Chiar dacă apelanta-reclamantă a solicitat doar respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, nu și analizarea în fond a pretențiilor aferente, excepția lipsei de interes este nefondată.

După evocarea unor ample considerente din cuprinsul deciziei de casare, instanța de rejudecare a subliniat că nu mai poate analiza acele motive care privesc intervenția și legalitatea unei compensații convenționale și că se impune în rejudecare interpretarea dată de instanța de casare actului adițional nr. x din 26 noiembrie 2009.

Din aprecierea probelor administrate în cauză a rezultat că depozitul ecologic de deșeuri a fost predat prestatoarei la 1 februarie 2008, precum și că, până la acea dată, cantitatea de deșeuri provenită din activitatea achizitoarei și colectată în perioada cuprinsă între 1 februarie 2005 și 31 iulie 2007 a fost preluată și transportată de către prestatoare la un alt loc de depozitare.

După evocarea raporturilor contractuale dintre părți și a obiectului acțiunii introductive, instanța de rejudecare a constatat că suma de 4.558.211,06 RON vizează perioada cuprinsă între data punerii în funcțiune a rampei ecologice din Portul Constanța și data încheierii actul adițional nr. x/26.11.2009, perioadă în care au operat efectele actului adițional nr. x/2007, iar suma de 22.077,10 RON vizează perioada ulterioară actului adițional nr. x/26.11.2009.

În perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009, pentru care pretențiile au fost constatate ca prescrise de către instanța de fond, între părți a produs efecte actul adițional nr. x/2007, prin care părțile au convenit ca, la punerea în funcțiune a rampei din Portul Constanța, prestatoarea să depoziteze cantitatea de 43.216 m.c. deșeuri aferente altor agenți economici din port fără plata vreunui tarif, cantitate de deșeuri aferentă achizitoarei, depozitată în perioada cuprinsă între 6 septembrie 2004 și 31 iulie 2007 la rampa din localitatea Costinești și pentru care achizitoarea nu a plătit prestatoarei.

S-a susținut că, în cauză, compensația convențională convenită de apelanta-reclamantă cu intimata-pârâtă a fost afectată de un termen suspensiv incert reprezentat de momentul când cantitatea totală de deșeuri, provenită de la terți, depozitată de intimata-pârâtă la rampa din port, urma să totalizeze 43.216 m.c. Cum până la 1 ianuarie 2012, intimata-pârâtă depozitase la rampa din port o cantitate colectată de la terți de doar 37.130,62 t deșeuri, rezultă că până la 1 ianuarie 2012, cu doar 2 luni înainte de promovarea acțiunii, nu se împlinise termenul suspensiv incert până la care a fost amânată executarea obligației intimatei-pârâte, și deci, până la care a fost amânată compensarea convențională a obligațiilor reciproce.

După evocarea dispozițiilor art. 1022 - 1025 C. civ. din 1864, instanța de apel a constatat că actul adițional nr. x/2007 nu stabilește, nici măcar implicit, vreun termen, ca modalitate a unei obligații de a da, a face sau a nu face.

Raportat la obligațiile principale ale părților convenite prin contractul de prestări servicii nr. x/6.09.2004, actul adițional nr. x/2007 nu amână executarea de către intimata-pârâtă a obligației de plată a tarifului de 23,58 euro/tonă (exclusiv T.V.A.) pentru perioada în cauză, ci o exonerează pe aceasta de obligația de plată a tarifului de 23,58 euro/tonă (exclusiv T.V.A.) în limita a 43.216 m.c. deșeuri aferente altor agenți economici din port.

Astfel, nu există nicio obligație a cărei executare să fi fost amânată până la împlinirea termenului suspensiv reprezentat, în opinia apelantei-reclamante, de momentul când cantitatea totală de deșeuri provenită de la terți și depozitată de intimata-pârâtă la rampa din port urma să totalizeze 43.216 m.c.

Într-adevăr, potrivit contractului inițial și actului adițional nr. x/2007, de la momentul anterior evocat, intimata-pârâtă urma să execute obligația de plată a tarifului de 23,58 euro/tonă (exclusiv T.V.A.), dar nu pentru cantitatea de deșeuri depozitată până la acel moment (43.216 m.c. deșeuri), ci pentru deșeurile colectate ulterior atingerii respectivei cantități.

Astfel, nu se poate aprecia că obligația de plată a tarifului de 23,58 euro/tonă (exclusiv T.V.A.) în perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 și 30 noiembrie 2009 a fost afectată de un termen suspensiv, de la împlinirea căruia să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune.

În ceea ce privește "renașterea" dreptului la acțiune urmare a renunțării la compensație prin actul adițional nr. x/26.11.2009, termenul de prescripție extinctivă cunoaște instituțiile întreruperii, conform art. 13 din Decretul nr. 167/1958 și suspendării, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, nu și a repunerii în termen, specific termenelor de decădere.

Împrejurarea susținută de către apelanta-reclamantă nu poate fi calificată drept o cauză de suspendare a termenului de prescripție și nici o cauză de întrerupere a termenului prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Prin urmare, în raport de data introducerii acțiunii și de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 5 martie 2009 a fost considerat prescris.

Instanța de rejudecare a mai reținut că nu pot fi primite susținerile intimatei-pârâte, potrivit cărora instanța de casare a statuat cu putere obligatorie în sensul că s-a renunțat la depozitarea gratuită numai cu privire la diferența de cantitate de deșeuri până la 43.216 m.c., întrucât în decizia de casare se prevede că, în mod nejustificat, s-a apreciat că intimata-pârâtă nu mai datorează către recurentă-reclamantă tariful pentru serviciile de depozitare a deșeurilor la rampa ecologică din Portul Constanța după actul adițional nr. x și nu după actul adițional nr. x, la momentul încheierii căruia nu fusese atinsă cantitatea de 43.216 m.c. deșeuri.

S-a mai constatat că declarația martorului B. este relevantă pentru lămurirea voinței părților la încheierea actului adițional nr. x/26.11.2009, cu privire la care însă instanța de rejudecare este ținută de considerentele decisive ale instanței de casare, din care rezultă că intimata-pârâtă a renunțat la chiar scutirea de tarif precizată în actul adițional nr. x la contract, tarif aferent deșeurilor provenite de la alți agenți economici și că această parte datorează tariful pentru serviciile de depozitare a deșeurilor la rampa ecologică din Portul Constanța după actul adițional nr. x la convenția de prestări servicii nr. x/6.09.2004.

V. Judecata în recurs

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958 și cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. din 1865.

În acest sens, reclamanta a învederat că instanța de apel a menținut în mod greșit în rejudecare soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune privind pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009.

Astfel, instanțele de fond au apreciat în mod eronat că termenul de prescripție curge de la punerea în funcțiune a depozitului ecologic proprietatea recurentei-reclamante, deoarece au omis să aibă în vedere împrejurarea consemnată în actul adițional nr. x în sensul că, după punerea în funcțiune, intimata-pârâtă va depozita cu titlu gratuit în depozitul ecologic proprietatea recurentei-reclamante o cantitate similară cu cea depozită de recurenta-reclamantă în depozitul ecologic proprietatea intimatei-pârâte.

Ca urmare a încheierii actului adițional nr. x/26.11.2009, prin care intimata-pârâtă a renunțat la scutirea de tarif în schimbul prelungirii contractului, a dispărut retroactiv obligația recurentei-reclamante de a accepta ca depozitarea deșeurilor în depozitul său ecologic să se facă cu titlu gratuit.

Astfel, până la data încheierii actului adițional nr. x/26.11.2009, recurenta-reclamantă nu putea solicita intimatei-pârâte să achite tariful de depozitare, nefiind îndeplinite condițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, deoarece anterior acestui moment depozitarea era cu titlu gratuit.

În aplicarea dispozițiilor anterior evocate, termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data când s-a născut dreptul la acțiune, respectiv la 26 noiembrie 2009, dată la care părțile au convenit renunțarea la scutirea de tarif în schimbul prelungirii contractului.

În altă ordine de idei, dreptul recurentei-reclamante de a încasa tariful aferentei perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 30 noiembrie 2009 era sub termen suspensiv, perioada cuprinsă între actul adițional nr. x și actul adițional nr. x încadrându-se în dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că nu a existat o exonerare de obligație odată cu încheierea actului adițional nr. x, cum greșit a reținut instanța de apel, ci o amânare a obligației până la momentul la care condițiile contractuale inițiale vor fi îndeplinite.

În aceste condiții, calculând termenul de prescripție de 3 ani de la 26 noiembrie 2009 - data încheierii actului adițional nr. x, când a expirat termenul suspensiv, rezultă că termenul de prescripție s-a împlinit la 26 noiembrie 2012, deci ulterior formulării acțiunii introductive prin care a fost întrerupt cursul prescripției extinctive.

În subsidiar, s-a susținut că termenul de prescripție extinctivă curge de la cesiunea contractului deoarece, anterior cesiunii, recurenta-reclamantă nu se putea îndrepta împotriva noului dobânditor al contractului, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Cum cesiunea contractului de prestări servicii nr. x/06.09.2004 de către S.C. A. S.R.L. către S.C. A. București - Filiala Costinești S.R.L. a intervenit la 6 iulie 2009, dreptul la acțiune față această din urmă parte (devenită între timp S.C. A. S.R.L.) se naște cel mai devreme la 6 iulie 2009.

Astfel, chiar dacă s-ar considera că termenul de prescripție de 3 ani nu a început să curgă de la 26 noiembrie 2009, ci de la 6 iulie 2009, rezultă că acest termen s-a împlinit la 6 iulie 2012, deci ulterior formulării acțiunii introductive prin care a fost întrerupt cursul prescripției extinctive.

Pârâta S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a încheierii și deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii excepției lipsei de interes în declararea apelului împotriva soluției de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009 și respingerii ca neîntemeiate a pretențiilor ulterioare datei de 5 martie 2009 și până la 1 februarie 2010, precum și înlăturarea dispoziției de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din toate etapele procesuale, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

În motivarea recursului, pârâta a arătat, în esență, că în mod nelegal a fost respinsă excepția lipsei de interes în declararea apelului de către reclamantă cu privire la prescripția extinctivă a tarifului de depozitare aferent perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009.

În acest sens, s-a învederat că sumele pretinse cu titlu de tarif de despăgubire pentru perioada anterior menționată nu mai formează obiectul cererii de chemare în judecată câtă vreme atât prin precizarea de acțiune, cât și prin petitul cererii de apel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata debitului și a penalităților de întârziere ulterioare datei de 5 martie 2009 și până la 1 februarie 2010.

În aceste condiții, apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe sub aspectul soluției pronunțate asupra prescripției extinctive este lipsit de interes, întrucât eventuala admitere a apelului nu ar putea conduce la admiterea pretențiilor aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009.

Acordând cererilor precizatoare o semnificație diferită de cea care rezultă expres și neechivoc din cuprinsul acestora, instanța de apel a încălcat atât principiul disponibilității, cât și principiul rolului activ al judecătorului, întrucât au fost depășite limitele puterii de apreciere conferite instanței.

Astfel, soluția cu privire la excepția lipsei de interes în exercitarea apelului cu privire la prescripția extinctivă a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 294 și art. 295 C. proc. civ. din 1865, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 din același act normativ.

Având în vedere că debitele pretinse cu titlu de tarif de despăgubire aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 5 martie 2009 nu mai formau obiectul judecății în primă instanță și nici în apel, instanța de rejudecare a procedat în mod nelegal la soluționarea pe fond a acestor pretenții, fiind încălcate dispozițiile art. 294 și 295 C. proc. civ. din 1865, referitoare la efectul devolutiv al apelului.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a învederat că este nelegală soluția de admitere a apelului reclamantei și de schimbare în parte a sentinței apelate în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

În acest sens, sintagma "după actul adițional nr. 2" din decizia de casare a fost interpretată de instanța de rejudecare ca referindu-se la perioada ulterioară încheierii actului adițional nr. x și nu la cea ulterioară încheierii actului adițional nr. 3.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de rejudecare a apreciat în mod greșit că este ținută de presupusa dezlegare dată de instanța de casare cu privire la voința părților la încheierea actului adițional nr. x, întrucât lămurirea intenției reale a părților la încheierea actului adițional reprezintă o chestiune de fapt care rămâne la aprecierea suverană a instanțelor de fond.

Procedând în acest mod, instanța de rejudecare a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, de natură a atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 din același act normativ.

Sub un al doilea aspect, s-a arătat că și dacă s-ar admite că dezlegările din decizia de casare care privesc interpretarea voinței părților la încheierea actului adițional nr. x se impun cu putere obligatorie instanței de trimitere, soluția acestei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea respectivelor dezlegări.

Prin ruperea din context a dezlegării instanței de casare în sensul că instanțele inferioare din primul ciclu procesual au apreciat în mod greșit că recurenta-pârâtă nu mai datorează tarif de depozitare după încheierea actului adițional nr. x, instanța de rejudecare a dedus printr-un silogism greșit că instanța de casare ar fi statuat, în mod implicit, că această parte datorează tariful de despăgubire chiar de la momentul încheierii actului adițional nr. x și nu de la momentul încheierii actului adițional nr. 3.

În acest sens, s-a arătat că scutirea convenită prin actul adițional nr. x a rămas aplicabilă independent de încheierea ulterioară a actului adițional nr. x, recurenta-pârâtă nedatorând nicio parte din tariful de depozitare de la plata căruia fusese scutită prin actul adițional nr. 2.

După evocarea unor considerente din cuprinsul deciziei de casare, recurenta-pârâtă a subliniat că prelungirea duratei convenției de prestări servicii sau continuarea raporturilor contractuale reținută de instanța de casare nu implică aplicarea retroactivă a termenilor în care părțile au decis continuarea, respectiv prelungirea convenției, întrucât modificarea convenției produce efecte de la momentul semnării de către părți.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de rejudecare a pronunțat o soluție ce încalcă principiul neretroactivității în privința modului în care a interpretat aplicarea în timp a efectelor actului adițional nr. 3.

În sprijinul acestei susțineri, s-a învederat că actele juridice prin care părțile revin asupra unui acord încheiat anterior, în sensul desființării sale, nu pot produce efecte juridice decât pentru viitor, soluție impusă de principiul securității circuitului civil.

Recurenta-pârâtă a mai subliniat că daunele deja acoperite, respectiv pretențiile în despăgubire deja stinse până la data încheierii actului adițional nr. x, în modalitatea convenită prin actul adițional nr. x (pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 și 26 noiembrie 2009) nu mai puteau forma obiectul unei tranzacții ori renunțări, câtă vreme nu mai existau din punct de vedere juridic, o asemenea renunțare fiind lipsită de obiect și, deci, nulă absolut.

Dat fiind că instanța de rejudecare nu a mai examinat apărările recurentei-pârâte cu privire la modul în care actul adițional nr. x își produce efectele și nici nu a avut în vedere probele administrate în cauză, în special depoziția martorului B., soluția din apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 315 alin. (3) C. proc. civ. din 1865 și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult decât atât, dezlegarea dată cu privire la modul de aplicare în timp a actului adițional nr. x denotă pronunțarea unei soluții cu schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al unui act juridic, de natură a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. din 1865.

Referitor la încheierea de ședință din 8 mai 2017, recurenta-pârâtă a criticat soluția de respingere ca tardivă a cererii de aderare la apel, învederând că dispozițiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 nu stabilesc că prima zi de înfățișare poate exista numai în fața instanței care judecă apelul în primul ciclu procesual.

După evocarea unei decizii de speță a instanței supreme, recurenta-pârâtă a subliniat că este admisă existența de principiu a acestui moment procesual în fața instanței de rejudecare și, în consecință, a posibilității de a formula o cerere de aderare la apel în fața acestei instanțe.

În ipoteza casării în tot a deciziei recurate, actele de procedură efectuate în cauză sunt nule, iar judecarea apelului în al doilea ciclu procesual se realizează de la începutul acestei etape procesuale. În acest caz, există o primă zi de înfățișare și în fața instanței de rejudecare, motiv pentru care este posibilă formularea unei cereri de aderare la apel și în al doilea ciclu procesual.

Astfel, soluția instanței de rejudecare de respingere ca tardivă a cererii de aderare la apel, prin care s-a reținut că prima zi de înfățișare poate exista numai în fața instanței care judecă apelul în primul ciclu procesual, a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 293 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 din același act normativ.

În fine, recurenta-pârâtă a mai susținut că este nelegală soluția de obligare a sa la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, aferente etapelor din primul ciclu procesual.

Dat fiind că pretențiile reclamantei au fost admise numai în parte de către instanța de apel, aceeași soluție se impunea și în privința cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată, respectiv pro