ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3281/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, la 11 decembrie 2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. Constanța, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtului la refacerea facturilor de penalități enumerate în borderoul centralizator, anexa 13 la acțiune, la nivelul procentului de penalizare astfel cum rezultă din clauza penală convenită contractual, în coroborare cu prevederile actelor normative aplicabile în materie pe intervalul respectiv de timp, precum și obligarea pârâtului la plata unei penalități zilnice de 250 RON pentru fiecare zi cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și data primirii de către reclamantă a facturilor de penalități astfel recalculate. În drept au fost invocate prevederile art. 27 din contractul de închiriere nr. x din 1 ianuarie 2004, O.U.G. nr. 39/2010, O.U.G. nr. 50/2013 și O.U.G. nr. 8/2014.

Prin sentința civilă nr. 181 din 13 ianuarie 2017 pronunțată de Judecătoria Constanța s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă S.C. A. S.A. și a fost obligată pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. Constanța la refacerea facturilor de penalități emise în sarcina reclamantei pentru perioada 01.07.2013-01.03.2015 și a facturilor de dobânzi pentru intervalul 01.03.2014-01.03.2015, corespunzător penalităților/dobânzii legale datorate pentru plata cu întârziere a datoriilor către stat. S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei penalități de 250 RON pentru fiecare zi de întârziere între data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și data primirii de către reclamant a facturilor de penalități refăcute.

Apelul declarat de pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. împotriva sentinței civile nr. 181 din 13 ianuarie 2017 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost respins ca nefondat de către Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1550/2017 din 14 noiembrie 2017. A fost obligată apelanta-pârâtă la plata către intimată a sumei de 6191,40 RON cheltuieli de judecată (taxă de timbru aferentă fondului cauzei stabilită suplimentar în sarcina reclamantei în calea de atac).

Împotriva deciziei nr. 1550/2017 din 14 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a declarat recurs pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. Constanța, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 4 aprilie 2018. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată". Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor având ca obiect obligația de a face, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Constanța, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.