ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2251/2019

Ședința publică din data de 3 decembrie 2019

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă la 3 aprilie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A., să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 208.661,99 RON reprezentând contravaloarea prestațiilor efectuate în luna februarie 2017 în conformitate cu convenția PSI nr. 3748 din 30 ianuarie 2004, conform facturii nr. x din 28 februarie 2017.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente perioadei 10 martie - 28 martie 2017, în sumă de 2.413,48 RON și, în continuare, la plata penalităților în cuantum de 0,06% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 29 martie 2017 și până la plata integrală a debitului datorat, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ. și art. 970 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1117 din 16 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis excepția rămânerii fără obiect a capătului principal de cerere.

A fost admisă în parte acțiunea și s-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 208.661,99 RON, reprezentând contravaloarea prestațiilor efectuate în luna februarie 2017 în conformitate cu convenția PSI nr. 3748 din 30 ianuarie 2004, conform facturii nr. x din 28 februarie 2017.

A fost obligată pârâta să îi plătească reclamantei penalități de întârziere, aferente perioadei 10 martie 2017-13 aprilie 2017, calculate asupra debitului principal în cuantum de 208.661,99 RON, precum și să plătească reclamantei suma de 8.327 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a formulat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 756 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin aceeași decizie a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 19 ianuarie 2018, recurenta-pârâtă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, care a fost depus la instanța a cărei hotărâre se atacă și a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă.

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 46 Codul comercial, întrucât instanța de apel a reținut că pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A., prin semnarea și ștampilarea facturii nr. x/2017, a recunoscut că prestațiile cuprinse în factură sunt executate.

În acest sens, recurenta a învederat că factura nr. x/2011 poartă ștampila de registratură a pârâtei și semnătura persoanei de la registratura companiei și nu a angajatului desemnat să urmărească executarea contractului.

Astfel, din punct de vedere juridic, pornind de la dispozițiile art. 46 Codul comercial, potrivit cărora "obligațiunile comerciale și liberațiunile se probează (...) cu facturi acceptate", ale art. 1179 și art. 1180 alin. (1) și (2) C. civ., care reglementează câteva reguli privind înscrisul sub semnătură privată, dar și excepțiile de la acestea, factura fiscală emisă de creditoare are forța probantă a unui înscris sub semnătură privată.

Recurenta-pârâtă a precizat că factura fiscală face dovadă doar împotriva emitentei, ea neputând face dovadă împotriva destinatarului care nu a semnat-o decât în condițiile art. 277 alin. (2) C. proc. civ., adică în condițiile în care intimata-reclamantă ar fi dovedit că destinatarul facturii își organizează activitatea specifică în acest fel sau dovedind existența unui raport juridic stabil și constant cu emitentul.

Potrivit extraselor din evidențele contabile, susține recurenta, a dovedit că a operat în evidențele contabile ale companiei doar acceptul parțial la plată, accept care exclude suma de 208.661,99 RON reprezentând contravaloarea prestațiilor aferente lunii februarie 2017.

În consecință, recurenta a apreciat că a dovedit refuzul parțial cu privire la plata facturii în discuție, astfel încât instanța de apel a calificat în mod greșit aceasta factură ca fiind acceptată integral la plată.

În ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului, invocată de pârâtă și calificată ca apărare de fond de către instanța de apel, recurenta a susținut că, pentru invocarea acestei excepții, nu se cere punerea în întârziere a debitorului și nici sesizarea instanței de judecată, excepția de neexecutare operând direct între părți.

Recurenta a mai subliniat că, raportat la faptul că documentele justificative care trebuiau să însoțească factura au fost depuse la 13 aprilie 2017, de la acest moment curge termenul de scadență și, în consecință, plata efectuata la 14 aprilie 2017 a fost făcută în interiorul termenului de plată.

La 12 martie 2018, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., raportat la faptul că recurenta nu a arătat în ce constă încălcarea dispozițiilor art. 46 Codul comercial, aceasta procedând la o interpretare a probelor administrate.

În accepțiunea intimatei, nu există corespondență între textul de drept material invocat de recurentă și considerentele cererii de recurs.

Pe fondul cauzei, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică, susținând în esență că în speță corespondența depusă la dosar demonstrează că, în realitate, pârâta a dorit să obțină o modificare a contractului, o restrângere a ariei de activitate și o diminuare a tarifelor pentru prestații prin încheierea unui act adițional în acest sens.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., care a fost comunicat părților litigante, acestea formulând puncte de vedere la raport.

La termenul din 17 septembrie 2019, Înalta Curte a calificat excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, drept excepția nulității.

La același termen de judecată instanța supremă a invocat din oficiu excepția inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și de natura juridică a litigiului, excepție care este apreciată ca prioritară celorlalte excepții invocate, întrucât vizează legalitatea căii de atac.

Excepția este întemeiată și urmează a fi admisă pentru următoarele considerente:

Se constată că părțile litigante au încheiat în urma licitației organizate de către recurenta-pârâtă contractul de asigurare a intervenției în caz de incendiu înregistrat în evidențele părților sub nr. x din 30 ianuarie 2004, respectiv nr. 3748 din 30 ianuarie 2004, modificat prin acte adiționale, prin care intimata-reclamantă, în calitate de furnizor, s-a obligat să asigure recurentei-pârâte, în calitate de beneficiar, intervenția operativă și specializată pentru stingerea incendiilor izbucnite în incinte, precum și pentru salvarea și protecția persoanelor și bunurilor aflate în pericol în caz de incendiu. Prin același contract, furnizorul s-a obligat să asigure beneficiarului asistență și consultanță tehnică în domeniul P.S.I., precum și asistență P.S.I. cu autospeciala de intervenție la operarea mărfurilor ușor inflamabile sau cu grad ridicat de pericol de incendiu sau/și explozie, la executarea lucrărilor cu grad ridicat de pericol de incendiu sau/și explozie, pentru evacuarea apei din subsoluri, pentru transport apă etc.

Potrivit art. II pct. 2.5 din contract, furnizorul a preluat obligația legală a conducerii beneficiarului, conform art. 19 alin. (2) lit. h) din O.G. nr. 60/1997 (în vigoare la data încheierii contractului, ulterior abrogată prin Legea nr. 307/2006) privind apărarea împotriva incendiilor, cu excepția obligației legale de asigurare a mijloacelor tehnice de primă intervenție și a personalului necesar primei intervenții pe locul de muncă.

Prin actul adițional nr. x din 1 noiembrie 2004, durata contractului a fost stabilită până la 30 ianuarie 2019, cu posibilitatea de prelungire, iar prestațiile furnizorului și tarifele pentru executarea acestora au fost stabilite în anexele nr. 1 și 2 la contract, fiind aduse modificări la acestea prin actul adițional din 2 aprilie 2007, prin care, în aplicarea dispozițiilor art. 19 lit. i) din Legea nr. 307/2006, denumirea de "convenție P.S.I." a fost înlocuită cu cea de "contract P.S.I".

Se constată că pretențiile deduse judecății în cauza de față își au izvorul în contractul menționat anterior și constau în contravaloarea serviciilor prestate în luna februarie 2017 și în penalitățile aferente perioadei 10 - 28 martie 2017, plus penalitățile până la data achitării debitului datorat.

Descrierea cadrului contractual care a generat litigiul de față prezintă relevanță pentru stabilirea naturii acestui litigiu și, în consecință, pentru determinarea admisibilității recursului declarat în cauză.

Dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (a cărui incidență a fost prelungită succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015 și prin O.U.G. nr. 95/2016), prevăd că nu sunt supuse recursului, inter alia, hotărârile pronunțate în cererile privind navigația civilă și activitatea în porturi.

Plecând de la ipoteza textului legal evocat, instanța supremă apreciază că activitatea desfășurată de către intimata-reclamantă în temeiul contractului anterior menționat poate fi considerată drept activitate în porturi, având în vedere următoarele argumente:

Cu titlu preliminar, trebuie notat faptul că intimata-reclamantă este organizată sub formă de societate cu răspundere limitată, fiind înregistrată în registrul comerțului și prezumată a avea în obiectul de activitate servicii de prevenire și stingere a incendiilor terestre și la navele și instalațiile plutitoare, în condițiile în care a câștigat licitația organizată de către recurenta-pârâtă, care viza exact acest tip de activitate.

Acest aspect nu este contestat de către beneficiarul contractului, iar din examinarea caietului de sarcini aflat la filele x ale dosarului de fond reiese că obiectul licitației l-a constituit desfășurarea activității anterior menționate în porturile Constanța, Midia, Mangalia și Tomis, actul adițional din 1 noiembrie 2004 la contractul de prestări de servicii fiind încheiat prin Sucursala Port a S.C. A. S.R.L. .

În plus, din examinarea prestațiilor menționate în anexele nr. 1 și nr. 2 la contract reiese că acestea sunt operate pentru spații administrative, pentru magazii/spații de producție, platforme și domeniu portuar, similar celor din actul adițional din 2 aprilie 2007, iar din analiza raportului de activitate aferent lunii februarie 2017 (lună pentru care poartă prezentul litigiu) rezultă că serviciile au vizat Poarta 5 - Poarta 6, Mol 5 - Farul Verde și Digul de larg - Mol 3S.

Toate aceste aspecte relevate de probele dosarului conduc indubitabil la concluzia că intimata-reclamantă a prestat servicii P.S.I. în legătură cu activitatea din domeniul portuar, care pot fi incluse în categoria activităților auxiliare activităților de transport naval prevăzute exemplificativ de art. 19 alin. (1) lit. c) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999 republicată privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este pronunțată în soluționarea unei cereri privind activitatea în porturi și, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, aceasta nu este susceptibilă de a fi cenzurată pe calea recursului, motiv pentru care, cu respectarea principiului legalității căilor de atac, prevăzut de art. 457 C. proc. civ. și de art. 129 din Constituția României, recursul declarat în cauza de față urmează a fi respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu și, în consecință:

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. împotriva deciziei civile nr. 756 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2019.