ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 81/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 81/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brăila, secția comercială și contencios administrativ, la 19 iulie

2011, reclamanta SC D. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC N.M. SRL,

solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 126.432,05 lei, din care

97.255,42 lei la care se adaugă taxa pe valoare adăugată (TVA), reprezintă rest

al facturii din 06 octombrie 2010, iar suma de 29.176,63 lei reprezintă

penalități de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat

excepția necompetenței teritoriale și funcționale a Tribunalului Brăila,

excepția prematurității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la

acțiune.

Prin încheierea de la 09 martie 2012,

Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței sale teritoriale și

funcționale și excepția prematurității, iar prin încheierea de la 18 aprilie 2012,

a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 236 din 22

octombrie 2013, Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească

reclamantei suma de 97.255,42 lei, cu titlu de preț și suma de 29.176.63 lei,

reprezentând penalități de întârziere, precum și suma de 6.273,58 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că prin contractul de prestări servicii nr. 767 din 14 iunie 2010,

reclamanta SC D. SRL în calitate de prestator, s-a obligat să execute în

favoarea pârâtei SC N.M. SRL, în calitate de beneficiar, repararea navei șlep

autopropulsat M.E.G., la prețul stabilit în oferta din 11 martie 2010 și în

oferta din 26 mai 2010, moneda contractului fiind euro, conform cap. V art. 5

din contract.

În continuare, notând că reclamanta

și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract și a transmis pârâtei

antecalculul lucrărilor de reparații, cu o valoare estimativă de 38.182,22

euro, prima instanță a subliniat că nu poate fi primită apărarea pârâtei

potrivit căreia acest antecalcul nu este însușit de ea deoarece nu l-a semnat,

pe de o parte pentru considerentul că părțile nu au stipulat în contract că

pârâta are obligația de a semna antecalculul și, pe de altă parte, pentru

motivul că pârâta a procedat la plata prețului în avans; de asemenea,

susținerea pârâtei că acest deviz nu i-a fost comunicat a fost apreciată ca

necorespunzând realității, deoarece la fila 20 de la dosar există dovada

comunicării acestuia.

A mai reținut tribunalul că afirmația

pârâtei potrivit căreia faptul că reclamanta a predat nava atestă că a plătit

integral prețul reparațiilor, este în contradicție cu afirmația potrivit căreia

a mai achitat, ulterior predării navei, trei facturi de câte 10.000 lei, fapt

dovedit de altfel și cu actele de la dosar și confirmat de raportul de

expertiză contabilă întocmit în cauză.

Cât privește modificarea cotei de TVA,

prin nefacturarea diferenței de preț neachitată, prima instanță a reținut că

prin O.U.G. nr. 58/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003

privind Codul fiscal și alte măsuri financiar-fiscale, cota standard de TVA a

fost majorată de la 19% la 24%, începând cu data de 01 iulie 2010, situație

care a impus modificarea și completarea corespunzătoare a normelor metodologice

aferente Titlului VI din H.G. nr. 44/2004.

Cum termenul de finalizare a

lucrărilor prevăzut în contract era ulterior datei de 01 iulie 2010, prima

instanță a apreciat că în mod corect reclamanta a emis factura din 06 octombrie

2010 în sumă de 70.400 lei, reprezentând valoarea facturilor emise cu titlu de

avans, și achitate de reclamantă și corect a stornat această factură, scăzând

astfel suma de 70.400 lei din factura din 06 octombrie 2010, în sumă totală de

167.655,42 lei, cu aplicarea cotei de TVA de 24%.

Tribunalul a înlăturat și apărarea

pârâtei potrivit căreia nu există proces-verbal de recepție a lucrărilor,

reținând că aceasta a recunoscut că lucrările au fost efectuate, fapt ce

rezultă și din devizul postcalcul al lucrărilor de reparații executate la nava

șlep autopropulsat M.E.G. înregistrat la SC D. SRL din 24 iunie 2012, cu o zi

înaintea plecării unității fluviale din portul Brăila, înscris semnat de ambele

părți, precum și din faptul că în raportul de expertiză întocmit în cauză se

arată că nu s-au identificat documente din care să rezulte că SC N.M. SRL a

avut obiecțiuni cu privire la calitatea lucrărilor confirmate prin semnarea

devizului sus-menționat.

Totodată, notând că pârâta arată că nu

este de acord decât cu tariful echivalent al sumelor plătite, ce însumează

70.400 lei, dar nu susține acest punct de vedere printr-o evaluare a lucrărilor

de reparații utilizând cantități recepționate și tarife unitare negociate,

tribunalul a reținut că prin contract, părțile au convenit să aplice tarifele

din cele două oferte de preț complementare, iar ca urmare a verificărilor

efectuate, expertiza a concluzionat că suma totală a lucrărilor este de

33.809,46 euro (fără TVA) și este superioară sumei de 31.591,66 euro (fără TVA)

ce a stat la baza întocmirii facturii finale nr. 713/2010; astfel, a reținut că

suma de 31.591,66 euro pretinsă de reclamantă este justificată.

Referitor la penalitățile de

întârziere, tribunalul a reținut că prin raportul de expertiză întocmit în

cauză s-a stabilit că pârâta datorează penalități de întârziere, conform clauzei

penale inserate la art. 18 din contract, în sumă de 34.039,39 lei, însă cum

reclamanta nu și-a majorat pretențiile nici cu privire la preț, nici cu privire

la penalități, instanța a admis acțiunea așa cum a fost formulată și, în

temeiul art. 1376 C. civ., a obligat pârâta la plata sumei de 97.255,42 lei, cu

titlu de preț și a sumei de 29.176,63 lei, reprezentând penalități de

întârziere.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a

obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de judecată efectuate în cauză.

Împotriva acestei sentințe, SC N.M. SRL,

a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 68/ A

din 10 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că nu poate fi primită critica vizând încălcarea competenței

teritoriale și funcționale a primei instanțe, atât timp cât, pe de o parte,

părțile au convenit prin contract ca litigiile apărute în derularea acestuia să

se soluționeze de către instanțele competente din raza județului Brăila, iar pe

de altă parte, natura litigiului este una civilă.

A apreciat instanța de apel că nici

critica vizând greșita respingere a excepției prematurității nu poate fi

primită, atât timp cât pârâta, așa cum rezultă din documentele existente la

dosar, s-a sustras în mod constant de la conciliere; astfel, a reținut că

aceasta își invocă practic propria culpă, ceea ce nu este admisibil.

De asemenea, notând că prin contract

s-a stabilit un termen de plată, respectiv data emiterii facturilor, pentru

cele emise în avans și cincisprezece zile, pentru cele finale, curtea de apel a

apreciat că, față de data emiterii facturilor, în mod corect a fost respinsă

excepția prescripției dreptului la acțiune.

Referitor la critica privind nelegala

citare a pârâtei pentru termenul de judecată din 09 octombrie 2013, motivat de

schimbarea orei la care s-ar fi strigat cauza, curtea de apel a constatat că

din verificările lucrărilor dosarului, inclusiv fotocopia caietului de ședință

al grefierului, nu rezultă că susținerile pârâtei cu privire la modificarea

orei stabilite inițial pentru strigarea cauzei sunt conforme realității.

În acest context, instanța de apel a

subliniat că, în cauză, s-a amânat de două ori pronunțarea, tocmai pentru a se

da părților posibilitatea să își exprime poziția cu privire la modalitatea de

soluționare a obiecțiunilor formulate la concluziile raportului de expertiză

contabilă, iar faptul că acestea au fost respinse justificat și argumentat,

prin trimiteri ample la normativele aplicabile, nu poate echivala cu

nepronunțarea instanței pe aspectele invocate; de altfel, a apreciat că pârâta

s-a prevalat de toate subterfugiile apte să justifice refuzul plății lucrărilor

suplimentare de reparații, deși din actele existente la dosar rezultă cu

certitudine că a fost de acord cu acestea.

În final, curtea de apel a precizat că

înlăturarea opiniei expertului contabil nu poate justifica nici critica

favorizării reclamantei, prin maniera de reținere a prețurilor lucrărilor,

recuzarea expertului fiind tot o încercare de neonorare a celor stipulate

expres prin contractul de prestări servicii.

Împotriva acestei decizii, SC N.M. SRL

a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

3 și 5 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe,

precum și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

în baza cărora a solicitat, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate, în

sensul admiterii excepțiilor invocate și respingerii pe fond a acțiunii.

În dezvoltarea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ, recurenta-pârâtă a arătat că nelegal

a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale și funcționale a

Tribunalului Brăila, motivat de faptul că natura litigiului este una civilă,

deși, așa cum a susținut și prin motivele de apel, clauza atributivă de

competență prevăzută la art. 20 din contractul încheiat de părți este nulă

absolut, întrucât prezentul litigiu este unul de drept maritim, iar la

Tribunalul Brăila nu sunt organizate secții maritime și fluviale, conform

prevederilor art. 36 și 37 din Legea nr. 304/2004; astfel, a considerat că

raportat la prevederile art. 5 C. proc. civ., competența de soluționare a

cauzei în primă instanță revenea Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială.

Totodată, a arătat că instanța de apel

nu a arătat care sunt motivele de drept care au format convingerea instanței și

care sunt argumentele pentru care au fost respinse susținerile ei.

Subsumat motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că pentru

termenul de judecată din 09 octombrie 2013, când instanța a și rămas în

pronunțare, părțile nu au fost citate, deși fusese schimbată ora ședinței, de

la ora 12.00 la ora 08.00. Or, în condițiile în care schimbarea orei nu a fost

comunicată în cadrul ședinței de judecată, următoarea ședință de judecată

trebuie să se desfășoare la aceeași oră ca și cea anterioară.

Susține că vătămarea pe care a

suferit-o prin nerespectarea procedurii de citare a constat în imposibilitatea

de a-și susține obiecțiunile la raportul de expertiză și de a formula concluzii

pe fond.

În susținerea motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a

arătat că decizia recurată este succint motivată în ce privește cele trei

excepții invocate, fapt care echivalează cu nemotivarea acestora și este

complet nemotivată în ce privește fondul cauzei, instanța de apel nefăcând

nicio referire la susținerile sale vizând faptul că oferta în care se regăsesc

prețurile nu îi este opozabilă, că facturile emise de intimata-reclamantă nu

sunt corect întocmite, că devizul estimativ nr. 775/2010 nu i-a fost comunicat,

precum și că au existat discuții cu privire la taxa pe valoare adăugată

aplicată.

A mai arătat recurenta-pârâtă că nici

prima instanță și nici curtea de apel nu au analizat argumentele ei cu privire

la expertiza contabilă efectuată în cauză, deși a solicitat instanței de apel

refacerea expertizei, motivat de faptul că în cuprinsul raportului de expertiză

s-au regăsit tabele în care au fost menționate prețuri preluate din acte emise

unilateral de către intimata-reclamantă.

Subsumat motivelor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că

în mod nelegal a fost respinsă excepția prematurității, subliniind că potrivit art.

109 C. proc. civ., în cazul în care legea prevede în mod expres o procedură

prealabilă, instanța judecătorească poate fi sesizată numai după îndeplinirea

acesteia. Or, art. 720

1

C. proc. civ. prevede procedura concilierii

directe pentru cererile în materie comercială, evaluabile în bani.

De asemenea, a arătat că motivarea

curții de apel cu privire la respingerea acestei excepții este vagă, fără

referire concretă la documentele din dosar, fapt ce echivalează cu o lipsă a

motivării.

O altă critică formulată subsumat

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. vizează

soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului material la

acțiune, care a fost menținută de instanța de apel.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că deși

în susținerea acestei excepții a făcut trimitere la prevederile art. 955

C.com., instanța de apel nu a făcut nicio referire la acest text de lege și nu

a analizat excepția prin prisma termenului legal de prescripție de un an, motiv

pentru care apreciază că lipsește motivarea respingerii acestei excepții.

Totodată, arată că greșit s-a respins

excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât de la data

finalizării reparațiilor navale, respectiv 24 iunie 2010 și până la 19 iulie 2011,

data introducerii acțiunii, a trecut mai mult de un an.

A mai arătat recurenta-pârâtă că în

mod greșit au considerat instanțele de fond că termenul de prescripție curge de

la data emiterii facturii finale de către reclamantă, subliniind că o astfel de

clauză contractuală este lovită de nulitate absolută, începerea termenului de

prescripție neputând fi lăsată la latitudinea uneia dintre părți.

În acest context, recurenta a arătat

că intimata a stornat propriile facturi și a emis altele după cinci luni de la

data finalizării reparațiilor.

Totodată, a invocat și faptul că

instanța de apel nu a analizat și nu a înlăturat susținerile referitoare la

emiterea facturii finale, dincolo de cele 15 zile de la finalizarea lucrării

prestate de reclamantă, termen stabilit de Legea nr. 571/2003. Or, calculând

termenul de prescripție de la data la care intimata avea obligația legală de a

emite factura, acțiunea este introdusă peste termenul de prescripție de un an,

neputând fi primite nici susținerile intimatei conform cărora debitul a fost

recunoscut prin efectuarea unei plăți parțiale, întrucât nu putea fi recunoscut

un debit care nu se născuse încă.

În continuare, recurenta-pârâtă a

susținut că nu au fost analizate susținerile sale vizând faptul că emiterea

facturii finale, după termenul legal de 15 zile, încalcă și prevederile art. 134

alin. (1) C. fisc., conform cărora faptul generator este cel ce determină TVA;

în acest context, TVA de 24%, greșit inclusă, a fost luată în calcul la

stabilirea ulterioară a penalităților, rezultând astfel o sumă diferită.

A mai arătat recurenta-pârâtă că

greșit s-a respins cererea de recuzare a expertului contabil, cu motivarea că

nu s-ar fi formulat cererea în termen de 5 zile de la data ivirii motivului de

recuzare, atât timp cât și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 326 C.

proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 și că instanța de fond nu a analizat

opinia separată formulată de expertul parte B.N., aceasta nefiind înlăturată

argumentat.

Prin urmare, întrucât prima instanță

nu a dispus refacerea expertizei, iar instanța de apel nu i-a admis cererea

privind efectuarea unei noi expertize, apreciază că în cauză se impune casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru refacerea

expertizei.

În acest context, recurenta-pârâtă

susține că expertiza efectuată și reținută ca atare în argumentarea soluției

cuprinde numeroase greșeli pe care instanțele de fond nu le-au analizat,

ignorând argumentele ei; astfel, în cauză nu a fost stabilită situația de fapt

pentru a se putea analiza aplicarea legii la starea de fapt.

În continuare, a arătat că prin

maniera în care a înțeles expertul să aleagă, pe baza actelor întocmite de

reclamantă, prețul cel mai mare, acesta a demonstrat că este părtinitor,

favorizând-o pe reclamantă și identificându-se cu interesele acesteia.

În acest sens, recurenta-pârâtă a făcut

ample referiri la devizele, facturile și lista lucrărilor suplimentare

efectuate de către reclamantă, subliniind că instanța de fond a considerat în

mod nejustificat că și-a însușit devizul estimativ nr. 775 din 15 iunie 2010,

întrucât, așa cum a arătat, acest deviz nu i-a fost comunicat, nu este semnat

de către ea, iar părțile au stabilit telefonic un preț pentru lucrările

efectuate.

În final, a arătat că reclamanta a

încercat modificarea prețurilor după efectuarea reparațiilor și plata acestora,

ceea ce este inadmisibil.

La 09 ianuarie 2015,

intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a răspuns

criticilor dezvoltate în cererea de recurs, solicitând respingerea recursului,

ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și

decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă,

înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 3, 5, 7, 8 și 9

C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când

hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe,

invocată în condițiile legii, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 3 C. proc. civ. are ca finalitate respectarea normelor procedurale

privitoare la competența instanțelor judecătorești.

În susținerea acestui motiv de

nelegalitate, recurenta-pârâtă a arătat că Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 236 din 22

octombrie 2013 cu încălcarea competenței teritoriale și funcționale a Tribunalului

Constanța, secția maritimă și fluvială.

Astfel, a arătat că în mod nelegal a

fost respinsă excepția necompetenței teritoriale și funcționale a Tribunalului

Brăila, motivat de faptul că natura litigiului este una civilă, deși, așa cum a

susținut și prin motivele de apel, clauza atributivă de competență prevăzută la

art. 20 din contractul de prestări servicii este nulă absolut, întrucât

prezentul litigiu este unul de drept maritim, iar la Tribunalul Brăila nu sunt

organizate secții maritime și fluviale, conform prevederilor art. 36 și 37 din

Legea nr. 304/2004.

Raportat la aceste critici, înalta

Curte subliniază că art. 36 și 37 din Legea nr. 304/2004 trebuie interpretate

prin prisma dispozițiilor legale privind competența acestor secții specializate.

Or, conform art. 2 lit. B din Decretul

nr. 203/1974, în vigoare la data introducerii acțiunii, atrag competența

secțiilor maritime și fluviale litigiile în materie civilă, indiferent de

valoare, având drept obiect despăgubirile pentru avarii cauzate navelor și

instalațiilor plutitoare, clădirilor și utilajelor portuare, instalațiilor

destinate navigației, instalațiilor de încărcare, descărcare și manipulare a

mărfurilor în port, ca urmare a abordajelor, coliziunilor sau altor accidente

de navigație, precum si pentru orice prejudicii cauzate prin alte fapte ilicite

în legătură cu activitatea marinei civile și retribuția pentru asistență și

salvare, precum și repartizarea acesteia între salvatori.

Înalta Curte constată însă că, în

speță, obiectul litigiului îl constituie pretențiile izvorâte dintr-un contract

de prestări servicii prin care reclamanta, în calitate de prestator, s-a

obligat să repare o navă aparținând pârâtei, iar la art. 20 din contract

părțile au inserat o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor

judecătorești competente din raza teritorială a județului Brăila.

Prin urmare, în mod corect a reținut

instanța de apel că nu pot fi primite criticile pârâtei, atât timp cât, pe de o

parte, părțile au convenit prin contract ca litigiile apărute în derularea

acestuia să se soluționeze de către instanțele competente din raza teritorială

a județului Brăila, iar pe de altă parte, natura litigiului este una civilă.

De aceea, Înalta Curte constată că

motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. este

nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu

nulitatea de art. 105 alin. (2) din același Cod, care constituie dreptul comun

în materia nulității actelor de procedură.

În speță, recurenta-pârâtă a susținut

că părțile nu au fost citate pentru termenul de judecată din 09 octombrie 2013,

când instanța a și rămas în pronunțare, deși intervenise o schimbare cu privire

la ora începerii ședinței de judecată; astfel, deși ședința de judecată

anterioară a avut ca oră estimată de începere ora 12.00, cea de la 09 octombrie

2013 a început la ora 8.00. Or, în condițiile în care schimbarea orei nu a fost

comunicată în cadrul ședinței de judecată, următoarea ședință trebuie să se

desfășoare la aceeași oră ca și cea anterioară.

Cum din examinarea actelor dosarului

rezultă că pentru ședința de judecată de la 09 octombrie 2013 părțile au avut

termen în cunoștință, conform art. 153 alin. (1) C. proc. civ., iar din

verificările efectuate de instanța de apel, care au inclus analizarea caietului

de ședință al grefierului, nu rezultă că susținerile vizând modificarea orei

stabilite inițial pentru începerea ședinței de judecată sunt conforme

realității, instanța supremă apreciază ca fiind neîntemeiate criticile

recurentei-pârâte cu privire la acest aspect. Aceasta, cu atât mai mult cu cât

pentru termenul din 09 octombrie 2013 nu își găsește aplicare niciuna dintre

situațiile de excepție prevăzute de art. 153 alin. (2) C. proc. civ.

În altă ordine de idei, raportat la

aceste critici, care atrag nulitatea relativă, trebuie subliniat că, în

conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea nu

operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părții o

vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Vătămarea nu trebuie însă confundată

cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu folosul practic

urmărit de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci trebuie să

îmbrace forma unui prejudiciu. Trebuie menționat de asemenea că vătămarea nu se

reduce strict la un prejudiciu material, având o sferă mai largă care include

orice prejudiciu în sens procesual, iar constatarea existenței acesteia este

lăsată la aprecierea instanței.

Recurenta-pârâtă susține că vătămarea

pe care a suferit-o prin nerespectarea procedurii de citare a constat în

imposibilitatea de a-și susține obiecțiunile la raportul de expertiză și a

formula concluzii pe fond.

Or, în cauză, așa cum corect a reținut

și instanța de apel, tribunalul, prin încheierile de ședință de la 09 octombrie

2013 și 15 octombrie 2013, a amânat de două ori pronunțarea hotărârii, tocmai

pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise.

De aceea, înalta Curte constată că și

motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este

nefondat.

În analiza motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte notează că în

susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată este

succint motivată în ceea ce privește cele trei excepții invocate, fapt ce

echivalează cu nemotivarea acestora și este complet nemotivată în ce privește

fondul cauzei.

Susținerile recurentei-pârâte vizând

nemotivarea soluției instanței de apel cu privire la excepțiile invocate sunt

lipsite de suport.

Totodată, având în vedere că soluția

instanței de apel cu privire la excepțiile sus-menționate este criticată de

recurenta-pârâtă atât prin prisma motivului de recurs prevăzut de punctul 7 al art.

304 C.proc.civ, cât și prin prisma punctelor 8 și 9 ale aceluiași articol,

aceste critici vor fi tratate grupat, instanța urmând a le răspunde prin

considerente comune.

Astfel, înalta Curte apreciază că

instanța de apel a arătat care sunt motivele de fapt și de drept care i-au

format convingerea asupra celor trei excepții și au condus la concluzia că în

mod corect tribunalul a respins excepția necompetenței sale teritoriale și

funcționale, cea a prematurității introducerii cererii de chemare în judecată și

excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, în ce privește excepția

necompetenței teritoriale și funcționale a Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, așa cum s-a reținut și în precedent, în

mod corect a apreciat curtea de apel că nu pot fi primite criticile apelantei,

atât timp cât, pe de-o parte, părțile au convenit prin contract ca litigiile

apărute în derularea acestuia să se soluționeze de către instanțele competente

din raza județului Brăila, iar, pe de altă parte, natura litigiului este una

civilă; așa fiind, criticile recurentei-pârâte cu privire la soluția dată

acestei excepții sunt neîntemeiate.

Neîntemeiate se constată a fi și

criticile vizând soluția dată excepției prematurității introducerii acțiunii.

Astfel, prin instituirea procedurii

concilierii prealabile legiuitorul a urmărit soluționarea rapidă a

neînțelegerilor dintre comercianți, fără a apela la procedura judiciară, mai

complexă, dar și degrevarea activității instanțelor judecătorești.

În speță, Înalta Curte constată că

reclamanta a respectat cerințele impuse de art. 720

1

C. proc. civ.,

întrucât, înainte de a se adresa instanței, a încercat soluționarea litigiului

prin conciliere directă, așa cum reiese din înscrisurile aflate la filele 36-42

din dosarul tribunalului, însă, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la

20 ianuarie 2011, pârâta nu s-a prezentat la data și locul indicate prin

convocarea la conciliere, astfel că nu poate invoca propria culpă în ceea ce

privește faptul că procedura prealabilă nu s-a putut realiza efectiv.

Totodată, față de cele reținute în

precedent cu privire la scopul instituirii procedurii prealabile, înalta Curte

apreciază că, în speță, invocarea nerespectării acesteia este pur formală, de

vreme ce părțile și-au făcut deja cunoscute pretențiile, și-au exprimat

punctele de vedere cu privire la acestea pe parcursul derulării procesului, iar

o soluționare amiabilă, deși posibilă de principiu în tot acest răstimp, s-a

dovedit imposibil de realizat în concret; de aceea, soluția dată excepției

prematurității introducerii acțiunii este una legală.

Nu poate fi primită nici critica

privind faptul că instanța de apel nu a arătat, în concret, care sunt motivele

care argumentează soluția dată excepției prematurității, de vreme ce, din

analiza considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța a înlăturat

motivat criticile vizând acest aspect, arătând că acestea sunt neîntemeiate,

atât timp cât pârâta, așa cum rezultă din documentele existente la dosar, s-a sustras

în mod constant de la conciliere, invocându-și astfel propria culpă.

Înalta Curte constată că sunt

neîntemeiate și criticile vizând soluția dată de tribunal excepției

prescripției dreptului material la acțiune și menținută de instanța de apel.

Astfel, potrivit prevederilor art. 955

C.com., termenul de prescripție pentru acțiunile vizând „furniturile de

proviziuni, lemnărie, combustibile și alte lucruri necesarii pentru reparațiunea

sau prepararea unui vas de călătorie și pentru lucrările făcute pentru aceste

obiecte" este de un an și curge de la data realizării lucrărilor, dacă

părțile nu au stipulat un termen de plată, caz în care prescripția rămâne

suspendată pe timpul convenit.

Or, așa cum corect a reținut și

instanța de apel, prin art. 7 din contractul de prestări servicii, părțile au

stipulat un termen de plată, respectiv data emiterii facturilor, pentru cele

emise în avans și cincisprezece zile, pentru factura finală; așa fiind,

potrivit dispozițiilor legale menționate mai sus, termenul de prescripție de un

an începe să curgă de la data plății convenită de părți prin contract.

Prin urmare, justificat a apreciat

curtea de apel că, față de data emiterii facturilor, acțiunea a fost introdusă

în termenul de prescripție de un an, astfel că în mod corect tribunalul a

respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Totodată, contrar celor susținute de

recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a procedat la

stornarea facturilor în mod discreționar și nejustificat, ci a avut în vedere

respectarea prevederilor O.U.G. nr. 58/2010 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și alte măsuri financiar-fiscale, care

a majorat cota standard de TVA de la 19% la 24%, începând cu data de 01 iulie 2010.

Prin urmare, soluția instanței de apel

cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune este

argumentată și, așa cum rezultă și din considerentele expuse mai sus, este una

legală.

Însă, înalta Curte constată că sunt

întemeiate criticile recurentei-pârâte vizând faptul că decizia curții de apel

este nemotivată în ceea ce privește fondul cauzei.

Potrivit prevederilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să

cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin

hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția

Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de

a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța

sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda

la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și

elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în

determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere

întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul

judiciar și tipologia actului de justiție.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă

ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea de

nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici

ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile,

prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Această concluzie se impune, deoarece

numai printr-o motivare clară, precisă, necontradictorie și atașată de

circumstanțele cauzei, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se

poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Deși prin motivele de apel pârâta a

formulat critici cu privire la faptul că ofertele în care se regăsesc prețurile

nu îi sunt opozabile, că facturile emise de intimata-reclamantă nu sunt corect

întocmite, că nu i-a fost comunicat devizul de plată nr. 775/2010, că expertul

a determinat greșit prețul și că a fost aplicată greșit taxa pe valoare

adăugată, decizia recurată nu cuprinde nicio referire la acestea; așa fiind,

decizia atacată nu creează transparența asupra silogismului judiciar care

trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi

realizat controlul judiciar.

Considerentele expuse mai sus impun

concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., motivarea instanței de apel echivalând unei necercetării corespunzătoare

a fondului.

Prin urmare, înalta Curte nu va mai

examina restul criticilor formulate de recurenta-pârâtă, acestea urmând să fie

analizate de instanța de trimitere, în rejudecarea apelului, conform

prevederilor art. 315 C. proc. civ.

De aceea, dând deplină eficiență art. 312

alin. (5) C. proc. civ., potrivit căruia neintrarea în mod corespunzător în

cercetarea fondului conduce la casarea hotărârii atacate și trimiterea

acesteia, spre rejudecare, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă

SC N.M. SRL împotriva deciziei civile nr. 68/ A din 10 iunie 2014, pronunțată

de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

16 ianuarie 2015.