ÎCCJ, decizie (scj.ro #122534)

Contract de prestări servicii. Incidența dispozițiilor art. 955 din Codul comercial. Excepția prescripției dreptului material la acțiune. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic : acțiune în pretenții

contract de prestări servicii

excepția prescripției dreptului material la acțiune

termen de prescripție

C. com., art. 955

Potrivit prevederilor art. 955 C. com., termenul de prescripție pentru acțiunile vizând

„furniturile de proviziuni, lemnărie, combustibile și alte lucruri necesarii pentru reparațiunea sau prepararea unui vas de călătorie și pentru lucrările făcute pentru aceste obiecte” este de un an și curge de la data realizării lucrărilor, dacă părțile nu au stipulat un termen de plată, caz în care prescripția rămâne suspendată pe timpul convenit.

În cazul în care părțile unui contract de prestări servicii au stipulat un termen de plată, respectiv data emiterii facturilor, pentru cele emise în avans și cincisprezece zile, pentru factura finală, termenul de prescripție de un an începe să curgă de la data plății convenită de părți prin contract, iar nu de la data prestării serviciilor, astfel încât este corectă soluția instanței de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 81 din 16 ianuarie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, Secția comercială și contencios administrativ la 19.07.2011, reclamanta SC D. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC N.M. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 126.432,05 lei, din care 97.255,42 lei la care se adaugă taxa pe valoare adăugată (TVA), reprezintă rest al facturii nr. 713/06.10.2010, iar suma de 29.176,63 lei reprezintă penalități de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale și funcționale a Tribunalului Brăila, excepția prematurității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea de la 09.03.2012, Tribunalul Brăila, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței sale teritoriale și funcționale și excepția prematurității, iar, prin încheierea de la 18.04.2012, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 236 din 22.10.2013, Tribunalul Brăila, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 97.255,42 lei, cu titlu de preț și suma de 29.176.63 lei, reprezentând penalități de întârziere, precum și suma de 6.273,58 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de prestări servicii nr. 767/14.06.2010, reclamanta SC D. SRL, în calitate de prestator, s-a obligat să execute în favoarea pârâtei SC N.M. SRL, în calitate de beneficiar, repararea navei șlep autopropulsat MS EL GRECO, la prețul stabilit în oferta nr. 328/11.03.2010 și în oferta 675/26.05.2010, moneda contractului fiind euro, conform cap. V art. 5 din contract.

În continuare, notând că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract și a transmis pârâtei antecalculul lucrărilor de reparații, cu o valoare estimativă de 38.182,22 euro, prima instanță a subliniat că nu poate fi primită apărarea pârâtei potrivit căreia acest antecalcul nu este însușit de ea deoarece nu l-a semnat, pe de o parte pentru considerentul că părțile nu au stipulat în contract că pârâta are obligația de a semna antecalculul și, pe de altă parte, pentru motivul că pârâta a procedat la plata prețului în avans; de asemenea, susținerea pârâtei că acest deviz nu i-a fost comunicat a fost apreciată ca necorespunzând realității, deoarece la fila 20 de la dosar există dovada comunicării acestuia.

A mai reținut tribunalul că afirmația pârâtei, potrivit căreia faptul că reclamanta a predat nava atestă că a plătit integral prețul reparațiilor, este în contradicție cu afirmația potrivit căreia a mai achitat, ulterior predării navei, trei facturi de câte 10.000 lei, fapt dovedit de altfel și cu actele de la dosar și confirmat de raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.

Cât privește modificarea cotei de TVA, prin refacturarea diferenței de preț neachitată, prima instanță a reținut că prin O.U.G. nr. 58/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și alte măsuri financiar-fiscale, cota standard de TVA a fost majorată de la 19% la 24%, începând cu data de 01.07.2010, situație care a impus modificarea și completarea corespunzătoare a normelor metodologice aferente Titlului VI din H.G. nr. 44/2004.

Cum termenul de finalizare a lucrărilor prevăzut în contract era ulterior datei de 01.07.2010, prima instanță a apreciat că în mod corect reclamanta a emis factura nr. 714/06.10.2010 în sumă de 70.400 lei, reprezentând valoarea facturilor emise cu titlu de avans și achitate de reclamantă și corect a stornat această factură, scăzând astfel suma de 70.400 lei din factura nr. 713/06.10.2010, în sumă totală de 167.655,42 lei, cu aplicarea cotei de TVA de 24%.

Tribunalul a înlăturat și apărarea pârâtei potrivit căreia nu există proces-verbal de recepție a lucrărilor, reținând că aceasta a recunoscut că lucrările au fost efectuate, fapt ce rezultă și din devizul postcalcul al lucrărilor de reparații executate la nava șlep autopropulsat MS EL GRECO înregistrat la SC D. SRL sub nr. 812/24.06.2012, cu o zi înaintea plecării unității fluviale din portul Brăila, înscris semnat de ambele părți, precum și din faptul că în raportul de expertiză întocmit în cauză se arată că nu s-au identificat documente din care să rezulte că SC N.M. SRL a avut obiecțiuni cu privire la calitatea lucrărilor confirmate prin semnarea devizului sus-menționat.

Totodată, notând că pârâta arată că nu este de acord decât cu tariful echivalent al sumelor plătite, ce însumează 70.400 lei, dar nu susține acest punct de vedere printr-o evaluare a lucrărilor de reparații utilizând cantități recepționate și tarife unitare negociate, tribunalul a reținut că prin contract, părțile au convenit să aplice tarifele din cele două oferte de preț complementare, iar ca urmare a verificărilor efectuate, expertiza a concluzionat că suma totală a lucrărilor este de 33.809,46 euro (fără TVA) și este superioară sumei de 31.591,66 euro (fără TVA) ce a stat la baza întocmirii facturii finale nr. 713/2010; astfel, a reținut că suma de 31.591,66 euro pretinsă de reclamantă este justificată.

Referitor la penalitățile de întârziere, tribunalul a reținut că prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a stabilit că pârâta datorează penalități de întârziere, conform clauzei penale inserate la art. 18 din contract, în sumă de 34.039,39 lei, însă cum reclamanta nu și-a majorat pretențiile nici cu privire la preț, nici cu privire la penalități, instanța a admis acțiunea așa cum a fost formulată și, în temeiul art. 1376 C. civ., a obligat pârâta la plata sumei de 97.255,42 lei, cu titlu de preț și a sumei de 29.176,63 lei, reprezentând penalități de întârziere.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de judecată efectuate în cauză.

Împotriva acestei sentințe, SC N.M. SRL a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 68/A/10.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția I civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită critica vizând încălcarea competenței teritoriale și funcționale a primei instanțe, atât timp cât, pe de o parte, părțile au convenit prin contract ca litigiile apărute în derularea acestuia să se soluționeze de către instanțele competente din raza județului Brăila, iar, pe de altă parte, natura litigiului este una civilă.

A apreciat instanța de apel că nici critica vizând greșita respingere a excepției prematurității nu poate fi primită, atât timp cât pârâta, așa cum rezultă din documentele existente la dosar, s-a sustras în mod constant de la conciliere; astfel, a reținut că aceasta își invocă practic propria culpă, ceea ce nu este admisibil.

De asemenea, notând că prin contract s-a stabilit un termen de plată, respectiv data emiterii facturilor, pentru cele emise în avans și cincisprezece zile, pentru cele finale, curtea de apel a apreciat că, față de data emiterii facturilor, în mod corect a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune.

Referitor la critica privind nelegala citare a pârâtei pentru termenul de judecată din 09.10.2013, motivat de schimbarea orei la care s-ar fi strigat cauza, curtea de apel a constatat că din verificările lucrărilor dosarului, inclusiv fotocopia caietului de ședință al grefierului, nu rezultă că susținerile pârâtei cu privire la modificarea orei stabilite inițial pentru strigarea cauzei sunt conforme realității.

În acest context, instanța de apel a subliniat că, în cauză, s-a amânat de două ori pronunțarea, tocmai pentru a se da părților posibilitatea să își exprime poziția cu privire la modalitatea de soluționare a obiecțiunilor formulate la concluziile raportului de expertiză contabilă, iar faptul că acestea au fost respinse justificat și argumentat, prin trimiteri ample la normativele aplicabile, nu poate echivala cu nepronunțarea instanței pe aspectele invocate; de altfel, a apreciat că pârâta s-a prevalat de toate subterfugiile apte să justifice refuzul plății lucrărilor suplimentare de reparații, deși din actele existente la dosar rezultă cu certitudine că a fost de acord cu acestea.

În final, curtea de apel a precizat că înlăturarea opiniei expertului contabil nu poate justifica nici critica favorizării reclamantei, prin maniera de reținere a prețurilor lucrărilor, recuzarea expertului fiind tot o încercare de neonorare a celor stipulate expres prin contractul de prestări servicii.

Împotriva acestei decizii, SC N.M. SRL a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, precum și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în baza cărora a solicitat, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepțiilor invocate și respingerii pe fond a acțiunii.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ, recurenta-pârâtă a arătat că nelegal a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale și funcționale a Tribunalului Brăila, motivat de faptul că natura litigiului este una civilă, deși, așa cum a susținut și prin motivele de apel, clauza atributivă de competență prevăzută la art. 20 din contractul încheiat de părți este nulă absolut, întrucât prezentul litigiu este unul de drept maritim, iar la Tribunalul Brăila nu sunt organizate secții maritime și fluviale, conform prevederilor art. 36 și 37 din Legea nr. 304/2004; astfel, a considerat că raportat la prevederile art. 5 C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei în primă instanță revenea Tribunalului Constanța, Secția maritimă și fluvială.

Totodată, a arătat că instanța de apel nu a arătat care sunt motivele de drept care au format convingerea instanței și care sunt argumentele pentru care au fost respinse susținerile ei.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că pentru termenul de judecată din 09.10.2013, când instanța a și rămas în pronunțare, părțile nu au fost citate, deși fusese schimbată ora ședinței, de la ora 12.00 la ora 08.00. Or, în condițiile în care schimbarea orei nu a fost comunicată în cadrul ședinței de judecată, următoarea ședință de judecată trebuie să se desfășoare la aceeași oră ca și cea anterioară.

Susține că vătămarea pe care a suferit-o prin nerespectarea procedurii de citare a constat în imposibilitatea de a-și susține obiecțiunile la raportul de expertiză și de a formula concluzii pe fond.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată este succint motivată în ce privește cele trei excepții invocate, fapt care echivalează cu nemotivarea acestora și este complet nemotivată în ce privește fondul cauzei, instanța de apel nefăcând nicio referire la susținerile sale vizând faptul că oferta în care se regăsesc prețurile nu îi este opozabilă, că facturile emise de intimata-reclamantă nu sunt corect întocmite, că devizul estimativ nr. 775/2010 nu i-a fost comunicat, precum și că au existat discuții cu privire la taxa pe valoare adăugată aplicată.

A mai arătat recurenta-pârâtă că nici prima instanță și nici curtea de apel nu au analizat argumentele ei cu privire la expertiza contabilă efectuată în cauză, deși a solicitat instanței de apel refacerea expertizei, motivat de faptul că în cuprinsul raportului de expertiză s-au regăsit tabele în care au fost menționate prețuri preluate din acte emise unilateral de către intimata-reclamantă.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal a fost respinsă excepția prematurității, subliniind că potrivit art. 109 C. proc. civ., în cazul în care legea prevede în mod expres o procedură prealabilă, instanța judecătorească poate fi sesizată numai după îndeplinirea acesteia. Or,  art. 720

1

C. proc. civ. prevede procedura concilierii directe pentru cererile în materie comercială, evaluabile în bani.

De asemenea, a arătat că motivarea curții de apel cu privire la respingerea acestei excepții este vagă, fără referire concretă la documentele din dosar, fapt ce echivalează cu o lipsă a motivării.

O altă critică formulată subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. vizează soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului material la acțiune, care a fost menținută de instanța de apel.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că deși în susținerea acestei excepții a făcut trimitere la prevederile art. 955 C. com., instanța de apel nu a făcut nicio referire la acest text de lege și nu a analizat excepția prin prisma termenului legal de prescripție de un an, motiv pentru care apreciază că lipsește motivarea respingerii acestei excepții.

Totodată, arată că greșit s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât de la data finalizării reparațiilor navale, respectiv 24.06.2010 și până la 19.07.2011, data introducerii acțiunii, a trecut mai mult de un an.

A mai arătat recurenta-pârâtă că în mod greșit au considerat instanțele de fond că termenul de prescripție curge de la data emiterii facturii finale de către reclamantă, subliniind că o astfel de clauză contractuală este lovită de nulitate absolută, începerea termenului de prescripție neputând fi lăsată la latitudinea uneia dintre părți.

În acest context, recurenta a arătat că intimata a stornat propriile facturi și a emis altele după cinci luni de la data finalizării reparațiilor.

Totodată, a invocat și faptul că instanța de apel nu a analizat și nu a înlăturat susținerile referitoare la emiterea facturii finale, dincolo de cele 15 zile de la finalizarea lucrării prestate de reclamantă, termen stabilit de Legea nr. 571/2003. Or, calculând termenul de prescripție de la data la care intimata avea obligația legală de a emite factura, acțiunea este introdusă peste termenul de prescripție de un an, neputând fi primite nici susținerile intimatei conform cărora debitul a fost recunoscut prin efectuarea unei plăți parțiale, întrucât nu putea fi recunoscut un debit care nu se născuse încă.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că nu au fost analizate susținerile sale vizând faptul că emiterea facturii finale, după termenul legal de 15 zile, încalcă și prevederile art. 134 alin. (1) Cod fiscal, conform cărora faptul generator este cel ce determină TVA; în acest context, TVA de 24%, greșit inclusă, a fost luată în calcul la stabilirea ulterioară a penalităților, rezultând astfel o sumă diferită.

A mai arătat recurenta-pârâtă că greșit s-a respins cererea de recuzare a expertului contabil, cu motivarea că nu s-ar fi formulat cererea în termen de 5 zile de la data ivirii motivului de recuzare, atât timp cât și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 326 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 și că instanța de fond nu a analizat opinia separată formulată de expertul parte B.N., aceasta nefiind înlăturată argumentat.

Prin urmare, întrucât prima instanță nu a dispus refacerea expertizei, iar instanța de apel nu i-a admis cererea privind efectuarea unei noi expertize, apreciază că în cauză se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru refacerea expertizei.

În acest context, recurenta-pârâtă susține că expertiza efectuată și reținută ca atare în argumentarea soluției cuprinde numeroase greșeli pe care instanțele de fond nu le-au analizat, ignorând argumentele ei; astfel, în cauză nu a fost stabilită situația de fapt pentru a se putea analiza aplicarea legii la starea de fapt.

În continuare, a arătat că prin maniera în care a înțeles expertul să aleagă, pe baza actelor întocmite de reclamantă, prețul cel mai mare, acesta a demonstrat că este părtinitor, favorizând-o pe reclamantă și identificându-se cu interesele acesteia.

În acest sens, recurenta-pârâtă a făcut ample referiri la devizele, facturile și lista lucrărilor suplimentare efectuate de către reclamantă, subliniind că instanța de fond a considerat în mod nejustificat că și-a însușit devizul estimativ nr. 775/15.06.2010, întrucât, așa cum a arătat, acest deviz nu i-a fost comunicat, nu este semnat de către ea, iar părțile au stabilit telefonic un preț pentru lucrările efectuate.

În final, a arătat că reclamanta a încercat modificarea prețurilor după efectuarea reparațiilor și plata acestora, ceea ce este inadmisibil.

La 09.01.2015, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a răspuns criticilor dezvoltate în cererea de recurs, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 3, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., când hotărârea  nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competența instanțelor judecătorești.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a arătat că Tribunalul Brăila, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a pronunțat sentința civilă nr. 236/22.10.2013 cu încălcarea competenței teritoriale și funcționale a Tribunalului Constanța, Secția maritimă și fluvială.

Astfel, a arătat că în mod nelegal a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale și funcționale a Tribunalului Brăila, motivat de faptul că natura litigiului este una civilă, deși, așa cum a susținut și prin motivele de apel, clauza atributivă de competență prevăzută la art. 20 din contractul de prestări servicii este nulă absolut, întrucât prezentul litigiu este unul de drept maritim, iar la Tribunalul Brăila nu sunt organizate secții maritime și fluviale, conform prevederilor art. 36 și 37 din Legea nr. 304/2004.

Raportat la aceste critici, Înalta Curte subliniază că art. 36 și 37 din Legea nr. 304/2004 trebuie interpretate prin prisma dispozițiilor legale privind competența acestor secții specializate.

Or, conform art. 2 lit. B din Decretul nr. 203/1974, în vigoare la data introducerii acțiunii, atrag competența secțiilor maritime și fluviale litigiile în materie civilă, indiferent de valoare, având drept obiect despăgubirile pentru avarii cauzate navelor și instalațiilor plutitoare, clădirilor și utilajelor portuare, instalațiilor destinate navigației, instalațiilor de încărcare, descărcare și manipulare a mărfurilor în port, ca urmare a abordajelor, coliziunilor sau altor accidente de navigație, precum si pentru orice prejudicii cauzate prin alte fapte ilicite în legătură cu activitatea marinei civile și retribuția pentru asistență și salvare, precum și repartizarea acesteia între salvatori.

Înalta Curte constată însă că, în speță, obiectul litigiului îl constituie pretențiile izvorâte dintr-un contract de prestări servicii prin care reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat să repare o navă aparținând pârâtei, iar la art. 20 din contract părțile au inserat o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor judecătorești competente din raza teritorială a județului Brăila.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că nu pot fi primite criticile pârâtei, atât timp cât, pe de o parte, părțile au convenit prin contract ca litigiile apărute în derularea acestuia să se soluționeze de către instanțele competente din raza teritorială a județului Brăila, iar pe de altă parte, natura litigiului este una civilă.

De aceea, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) din același Cod, care constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.

În speță, recurenta-pârâtă a susținut că părțile nu au fost citate pentru termenul de judecată din 09.10.2013, când instanța a și rămas în pronunțare, deși intervenise o schimbare cu privire la ora începerii ședinței de judecată; astfel, deși ședința de judecată anterioară a avut ca oră estimată de începere ora 12.00, cea de la 09.10.2013 a început la ora 8.00. Or, în condițiile în care schimbarea orei nu a fost comunicată în cadrul ședinței de judecată, următoarea ședință trebuie să se desfășoare la aceeași oră ca și cea anterioară.

Cum din examinarea actelor dosarului rezultă că pentru ședința de judecată de la 09.10.2013 părțile au avut termen în cunoștință, conform art. 153 alin. (1) C. proc. civ., iar din verificările efectuate de instanța de apel, care au inclus analizarea caietului de ședință al grefierului, nu rezultă că susținerile vizând modificarea orei stabilite inițial pentru începerea ședinței de judecată sunt conforme realității, instanța supremă apreciază ca fiind neîntemeiate criticile recurentei-pârâte cu privire la acest aspect. Aceasta, cu atât mai mult cu cât pentru termenul din 09.10.2013 nu își găsește aplicare niciuna dintre situațiile de excepție prevăzute de art. 153 alin. (2) C. proc. civ.

În altă ordine de idei, raportat la aceste critici, care atrag nulitatea relativă, trebuie subliniat că, în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Vătămarea nu trebuie însă confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci trebuie să îmbrace forma unui prejudiciu. Trebuie menționat, de asemenea, că vătămarea nu se reduce strict la un prejudiciu material, având o sferă mai largă care include orice prejudiciu în sens procesual, iar constatarea existenței acesteia este lăsată la aprecierea instanței.

Recurenta-pârâtă susține că vătămarea pe care a suferit-o prin nerespectarea procedurii de citare a constat în imposibilitatea de a-și susține obiecțiunile la raportul de expertiză și a formula concluzii pe fond.

Or, în cauză, așa cum corect a reținut și instanța de apel, tribunalul, prin încheierile de ședință de la 09.10.2013 și 15.10.2013, a amânat de două ori pronunțarea hotărârii, tocmai pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise.

De aceea, Înalta Curte constată că și motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

În analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte notează că în susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată este succint motivată în ceea ce privește cele trei excepții invocate, fapt ce echivalează cu nemotivarea acestora și este complet nemotivată în ce privește fondul cauzei.

Susținerile recurentei-pârâte vizând nemotivarea soluției instanței de apel cu privire la excepțiile invocate sunt lipsite de suport.

Totodată, având în vedere că soluția instanței de apel cu privire la excepțiile sus-menționate este criticată de recurenta-pârâtă atât prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ, cât și prin prisma pct. 8 și 9 ale aceluiași articol, aceste critici vor fi tratate grupat, instanța urmând a le răspunde prin considerente comune.

Astfel, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a arătat care sunt motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea asupra celor trei excepții și au condus la concluzia că în mod corect tribunalul a respins excepția necompetenței sale teritoriale și funcționale, cea a prematurității introducerii cererii de chemare în judecată și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, în ce privește excepția necompetenței teritoriale și funcționale a Tribunalului Brăila, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, așa cum s-a reținut și în precedent, în mod corect a apreciat curtea de apel că nu pot fi primite criticile apelantei, atât timp cât, pe de-o parte, părțile au convenit prin contract ca litigiile apărute în derularea acestuia să se soluționeze de către instanțele competente din raza județului Brăila, iar, pe de altă parte, natura litigiului este una civilă; așa fiind, criticile recurentei-pârâte cu privire la soluția dată acestei excepții sunt neîntemeiate.

Neîntemeiate se constată a fi și criticile vizând soluția dată excepției prematurității introducerii acțiunii.

Astfel, prin instituirea procedurii concilierii prealabile legiuitorul a urmărit soluționarea rapidă a neînțelegerilor dintre comercianți, fără a apela la procedura judiciară, mai complexă, dar și degrevarea activității instanțelor judecătorești.

În speță, Înalta Curte constată că reclamanta a respectat cerințele impuse de art. 720

1

C. proc. civ., întrucât, înainte de a se adresa instanței, a încercat soluționarea litigiului prin conciliere directă, așa cum reiese din înscrisurile aflate la filele 36-42 din dosarul tribunalului, însă, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 20.01.2011, pârâta nu s-a prezentat la data și locul indicate prin convocarea la conciliere, astfel că nu poate invoca propria culpă în ceea ce privește faptul că procedura prealabilă nu s-a putut realiza efectiv.

Totodată, față de cele reținute în precedent cu privire la scopul instituirii procedurii prealabile, Înalta Curte apreciază că, în speță, invocarea nerespectării acesteia este pur formală, de vreme ce părțile  și-au făcut deja cunoscute pretențiile, și-au exprimat punctele de vedere cu privire la acestea pe parcursul derulării procesului, iar o soluționare amiabilă, deși posibilă de principiu în tot acest răstimp, s-a dovedit imposibil de realizat în concret; de aceea, soluția dată excepției prematurității introducerii acțiunii este una legală.

Nu poate fi primită nici critica privind faptul că instanța de apel nu a arătat, în concret, care sunt motivele care argumentează soluția dată excepției prematurității, de vreme ce, din analiza considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța a înlăturat motivat criticile vizând acest aspect, arătând că acestea sunt neîntemeiate, atât timp cât pârâta, așa cum rezultă din documentele existente la dosar, s-a sustras în mod constant de la conciliere, invocându-și astfel propria culpă.

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate și criticile vizând soluția dată de tribunal excepției prescripției dreptului material la acțiune și menținută de instanța de apel.

Astfel, potrivit prevederilor art. 955 C. com., termenul de prescripție pentru acțiunile vizând „

furniturile de proviziuni, lemnărie, combustibile și alte lucruri necesarii pentru reparațiunea sau prepararea unui vas de călătorie și pentru lucrările făcute pentru aceste obiecte”

este de un an și curge de la data realizării lucrărilor, dacă părțile nu au stipulat un termen de plată, caz în care prescripția rămâne suspendată pe timpul convenit.

Or, așa cum corect a reținut și instanța de apel, prin art. 7 din contractul de prestări servicii, părțile au stipulat un termen de plată, respectiv data emiterii facturilor, pentru cele emise în avans și cincisprezece zile, pentru factura finală; așa fiind, potrivit dispozițiilor legale menționate mai sus, termenul de prescripție de un an începe să curgă de la data plății convenită de părți prin contract.

Prin urmare, justificat a apreciat curtea de apel că, față de data emiterii facturilor, acțiunea a fost introdusă în termenul de prescripție de un an, astfel că în mod corect tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Totodată, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a procedat la stornarea facturilor în mod discreționar și nejustificat, ci a avut în vedere respectarea prevederilor O.U.G. nr. 58/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și alte măsuri financiar-fiscale, care a majorat cota standard de TVA de la 19% la 24%, începând cu data de 01.07.2010.

Prin urmare, soluția instanței de apel cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune este argumentată și, așa cum rezultă și din considerentele expuse mai sus, este una legală.

Însă, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte vizând faptul că decizia curții de apel este nemotivată în ceea ce privește fondul cauzei.

Potrivit prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real

ascultate

, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea de nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte – dar nici ignorarea lor –, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă, necontradictorie și atașată de circumstanțele cauzei, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Deși prin motivele de apel pârâta a formulat critici cu privire la faptul că ofertele în care se regăsesc prețurile nu îi sunt opozabile, că facturile emise de intimata-reclamantă nu sunt corect întocmite, că nu i-a fost comunicat devizul de plată nr. 775/2010, că expertul a determinat greșit prețul și că a fost aplicată greșit taxa pe valoare adăugată, decizia recurată nu cuprinde nicio referire la acestea; așa fiind, decizia atacată nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea instanței de apel echivalând unei necercetări corespunzătoare a fondului.

Prin urmare, Înalta Curte nu a mai examinat restul criticilor formulate de recurenta-pârâtă, acestea urmând să fie analizate de instanța de trimitere, în rejudecarea apelului, conform prevederilor art. 315 C.proc.civ.

De aceea, dând deplină eficiență art. 312 alin. (5) C. proc. civ., potrivit căruia neintrarea în mod corespunzător în cercetarea fondului conduce la casarea hotărârii atacate și trimiterea acesteia, spre rejudecare, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.