ÎCCJ, decizie (scj.ro #158622)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/62/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea B. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată la plata sumei 211.100 lei, reprezentând contravaloare creditare societate din fonduri proprii, compusă din: 42.000 lei, reprezentând contravaloare creditare societate, conform contractului nr. 2 din 28 aprilie 2011; 33.500 lei, reprezentând contravaloare creditare societate, conform contractului nr. 3 din 3 mai 2011; 25.500 lei, reprezentând contravaloare creditare societate conform contractului nr. 4 din 5 mai 2011; 80.100 lei, reprezentând contravaloare creditare societate, conform contractului nr. 5 din 13 mai 2011; 20.000 lei, reprezentând contravaloare creditare societate, conform contractului nr. 6 din 27 mai 2011 și 10.000 lei, reprezentând contravaloare creditare societate conform contractului nr. 7 din 8 iunie 2011. Totodată, reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 229.161 lei, reprezentând contravaloare penalități de întârziere calculate conform art. 5 pct. 5.2 din contractele de creditare, compusă din: 46.116 lei, reprezentând penalități conform contractului nr. 2 din data de 28 aprilie 2011; 36.582 lei, reprezentând penalități conform contractului nr. 3 din data de 3 mai 2011; 27.795 lei, reprezentând penalități conform contractului nr. 4 din data de 5 mai 2011; 86.668 lei, conform contractului nr. 5 din 13 mai 2011; 21.360 lei, conform contractului nr. 6 din 27 mai 2011; 10.640 lei, conform contractului nr. 7 din 8 iunie 2011. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 967 din 30 decembrie 2016 pronunțată de Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta B. SRL, prin întâmpinare, în ceea ce privește pretențiile aferente contractelor nr. 2 din 28 aprilie 2011, nr. 3 din 3 mai 2011 și nr. 4 din 5 mai 2011. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. SRL, relativ la contractele nr. 5 din 13 mai 2011, nr. 6 din 27 mai 2011 și nr. 7 din 8 iunie 2011. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de același reclamant, având ca obiect pretențiile derivând din contractele nr. 2 din 28 aprilie 2011, nr. 3 din 3 mai 2011 și nr. 4 din 5 mai 2011, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul-apelant A. solicitând schimbarea hotărârii, în sensul respingerii excepției prescripției și admiterii pretențiilor în sumă de 211.100 lei, reprezentând credit acordat B. Săcele SRL, cu penalități de întârziere de 229.161 lei și pe viitor până la data achitării efective a debitului. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 571 din 27 aprilie 2018 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă, a fost admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 967/C din 30 decembrie 2016 pronunțate de Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că: A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune; A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Societatea B. SRL Săcele și, în consecință: A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 211.100 lei contravaloare contracte de creditare și suma de 228.828 lei penalități de întârziere calculate până la data introducerii acțiunii și în continuare până la data plății efective a datoriei. A fost obligată pârâta să plătească către stat suma de 13.905,22 lei. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă Societatea B. SRL, aducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, față de data de pe ștampila poștei aplicate pe plicul de la fila 21, 28 mai 2015, prima instanță a apreciat în mod corect că nu se poate considera ca dată de depunere a acțiunii 28 aprilie 2015.

În mod greșit, instanța de apel a considerat că cererea de chemare în judecată a fost depusă în interiorul termenului de prescripție, în raport cu data scadenței celor trei contracte de creditare față de care s-a pus în discuție excepția prescripției, deoarece înscrisurile noi, respectiv factura și recipisa de depunere, au fost depuse direct în instanța de apel, iar nu la prima instanță, astfel încât nu poate fi sancționată prima instanță prin admiterea acestui motiv de apel, neexistând nicio explicație rezonabilă pentru care Oficiul poștal a pus ștampila cu data de 28 mai 2015 pe plic și ștampila cu 28 aprilie 2015 pe factură/recipisă.

S-a mai susținut că instanța de apel a soluționat greșit excepția prescripției dreptului la acțiune pentru contractul nr. 2 din 28 aprilie 2011, pentru suma de 42.000 lei, față de care prima instanță admisese excepția prescripției, atunci când a reținut că, deși scadența acestuia era la 27 aprilie 2012, iar termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit la acea dată, prin evidențierea și asumarea acestor datorii în situațiile financiare ulterioare ale societății, a intervenit o recunoaștere tacită a pretențiilor, potrivit art. 16 pct. a) din același act normativ.

În opinia recurentei, această recunoaștere trebuia să emane de la societatea recurentă, iar nu de la creditor (reclamant), care, în calitatea sa de mandatar al asociatului unic și administrator, a evidențiat personal în contabilitatea recurentei aceste pretinse creditări, fără a da socoteală pentru aceasta mandantului.

Încercarea de radiere din fișa contului respectiv a numelui reclamantului și înscrierea numelui adevăratului creditor, C., arată, în opinia recurentei, contestarea acestei creanțe și neasumarea acestei datorii.

În perioada de referință, intimatul-reclamant a avut calitatea de mandatar al asociatului unic al societății B. SRL, D., în baza procurii speciale nr. 588 din 4 aprilie 2011, revocată prin actul nr. 1668 din 7 octombrie 2013.

Raportul juridic dedus judecății a fost analizat corect de prima instanță, în baza normelor juridice aplicabile lui, respectiv dispozițiile art. 1532 - 1551 din vechiul C. civ., referitoare la contractul de mandat, cu indicarea expresă a dispozițiilor art. 1536, art. 1537 și art. 1546 din vechiul C. civ., pe când instanța de apel a apreciat, în mod greșit, aplicabilitatea în speță a dispozițiilor mandatului comercial, prevăzut de art. 375 alin. (3) C. com., susținându-se că mandatul dat de D. este unul dat de o persoană fizică unei alte persoane fizice, iar nu de persoana juridică B. SRL.

S-a mai susținut că mandatul dat intimatului-reclamant A. nu poate fi comercial, deoarece, pe lângă faptul că este dat de o persoană fizică, este un mandat cu titlu gratuit, or, potrivit art. 374 C. com., mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit.

De asemenea, s-a mai susținut că mandatul dat reclamantului-intimat nu este unul special, ci unul general, de administrare a societății.

În altă ordine de idei, s-a mai susținut că, și dacă ar fi un mandat comercial, în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 382 C. com., deoarece mandatarul nu l-a încunoștințat, fără întârziere, pe mandant despre executarea mandatului.

S-a mai susținut că în sprijinul susținerilor recurentei vin și dispozițiile art. 70 1 din Legea nr. 31/1990, din care ar rezulta că actele de dispoziție asupra bunurilor unor societăți comerciale pot fi încheiate doar de reprezentanții legali ai societății, iar nu de reprezentanții convenționali, susținându-se că activitatea de creditare a societății cu scadență la 1 an și penalități de întârziere în caz de neplată reprezintă acte de dispoziție care nu puteau fi făcute de reclamantul-intimat decât în temeiul unui mandat special, mandatul din 4 aprilie 2011 autorizând numai acte de administrare, nu și de dispoziție.

În calitate de mandatar, reclamantul-intimat a fost singurul care, începând cu luna aprilie 2011, a gestionat activitatea societății, a condus contabilitatea și a dispus de toate fondurile acesteia, iar pentru modul de folosire a sumelor reclamantul dădea socoteală mandantului D. prin explicațiile întocmite în cadrul unui fișier.

Pentru sumele primite se emiteau chitanțe de mână, iar pe unele dintre acestea s-a menționat scopul predării sumei. Cu aceste sume reclamantul a creditat societatea dar, consideră recurenta, numai în numele lui D. sau C., niciodată în nume propriu, deoarece nu i-a solicitat nimeni acest lucru, nici măcar până în martie 2011 când reclamantul a avut și calitatea de asociat în societate.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 82/1991, republicată, și a celor din OMEF nr. 3512/2008, deoarece nu a ținut cont de obiecțiunile formulate de recurentă și de expertul său consilier, mai ales că aceste obiecțiuni aveau menirea de a clarifica proveniența sumelor cu care reclamantul a pretins că ar fi creditat societatea.

Adevărata proveniență a sumei totale de 306.225,28 lei, cu care reclamantul a susținut că ar fi creditat societatea, este aceea din suma de 311.237,94 lei, pretins ridicată de C. în 20 aprilie 2011, în numerar din caseria societății.

Explicațiile date de reclamant nu pot constitui un răspuns suficient la obiecțiunile formulate, reclamantul substituindu-se expertului desemnat în cauză și care ar fi trebuit să răspundă la obiecțiuni.

S-a mai susținut că numai depunerea acestei sume, de 311.237,94 lei, a fost curmată de o operațiune de ridicare a aceleiași sume în aceeași zi, ridicare ce ar fi fost făcută de apelant, iar nu de C.

Dacă s-ar primi explicația reclamantului-intimat ar însemna că întreaga contabilitate condusă de acesta a fost fictivă, astfel încât acesta și-ar invoca propria culpă în conducerea contabilității.

S-a mai invocat greșita aplicare a legislației contabile și cu privire la alte înscrisuri, susținându-se că suma de 311.237,94 lei a fost depusă de apelant pe numele lui D., tocmai pentru ca societatea să aibă resurse financiare pentru a plăti prețul contractului de vânzare-cumpărare, dar reclamantul a ridicat această sumă în aceeași zi, pretinzând că ridicarea s-a făcut de C., această sumă fiind depusă ulterior, în diverse tranșe, în casierie și apoi în bancă, cu acest prilej redactându-se contractele de creditare semnate de el atât la creditor, cât și la debitor.

Recurenta-pârâtă a mai prezentat o serie de considerații proprii cu privire la fișierul explicativ al sumelor cheltuite, susținând, totodată, că respectivele contrate de creditare nu au dată certă, existența lor certă rezultând numai din procesul-verbal prin care reclamantul le-a predat societății pârâte la 11 aprilie 2014.

S-au mai formulat susțineri cu privire la faptul pentru care explicația apelantului în legătură cu operațiunile fictive din data de 20 aprilie 2011, aceea de reglare conturi între creditori, nu poate fi primită.

În ce privește dispozițiile art. 1 - 3 din O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, acestea nu sunt aplicabile în cauză, dar cu toate acestea instanța de apel a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere prevăzute în contractele de creditare, tocmai în baza acestor dispoziții, contrar dispozițiilor art. 1584 și art. 1586 din vechiul C. civ.

S-a mai susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinzând și motive contradictorii. Sub acest aspect s-a arătat că nu au fost redate motivele pentru care au fost înlăturate apărările recurentei întemeiate pe aplicabilitatea dispozițiilor art. 1532 - 1551 din vechiul C. civ. și de ce ar fi aplicabile dispozițiile art. 374 și urm. C. com.

Totodată, s-a mai arătat faptul că, deși au fost apreciate ca fiind aplicabile în cauză dispozițiile Codului comercial referitoare la mandatul comercial, instanța de apel a dispus plata către reclamant a sumelor solicitate și a penalităților de întârziere, în baza dispozițiilor vechiului Cod civil și ale O.G. nr. 9/2000.

S-a mai susținut că nici măcar dispozițiile O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale nu au fost aplicate corect, cu referire la datele de la care încep să se aplice aceste dobânzi, respectiv la datele până la care se aplică aceste dobânzi.

De asemenea, s-a criticat faptul că instanța de apel a admis suma de 228.828 lei cu titlu de penalități de întârziere, fără a se învedera nimic cu privire la modul de calcul al acesteia. F. Apărările formulate de recurentul-intimat A.

La data de 16 august 2018, intimatul-reclamant a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției inadmisibilității căii de atac a recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. G. Considerentele instanței de recurs.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu corecta aplicare a normelor de drept material, respectiv a prevederilor din Decretul nr. 167/1958. Astfel, nu poate fi reținută susținerea recurentei-pârâte, în sensul că data poștei de pe plicul aflat la fila nr. 21 în dosarul primei instanțe ar fi aceea de 28 mai 2015, cât timp instanța de apel a reținut că este valabilă data înscrisă în factura nr. DIV00003911 din 28 aprilie 2015, care atestă prezentarea corespondenței interne cu nr. AR09725126450, ce corespunde cu nr. AR de pe plicul existent la dosarul cauzei, mai ales că această dată este ulterioară datei de 6 mai 2015, care este data înregistrării acțiunii, fiind evident că avem de-a face cu o eroare materială, data corectă fiind aceea de 28 aprilie 2015.

În plus, această critică nici măcar nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, astfel încât nici nu mai putea fi analizată în calea de atac, extraordinară a recursului.

Nici critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru contractul nr. 2 din 28 aprilie 2011 pentru suma de 42.000 lei, pe motiv că recunoașterea pretențiilor nu a emanat de la societatea recurentă, ci de la creditor, nu poate fi reținută, deoarece, așa după cum chiar recurenta a arătat, creditorul reclamant a acționat în calitate de mandatar al asociatului unic și administrator al societății pârâte, deci a reprezentat în mod legal societatea pârâtă, iar actele sale sunt chiar actele societății.

Încercarea de radiere din fișa contului în care reclamantul a creditat societatea a numelui reclamantului nu poate reprezenta contestarea creanței și neasumarea datoriei, cât timp reclamantul reprezenta, la data creditării, în mod legal, societatea, acesta având calitatea de mandatar al asociatului unic și administrator al Societății B. SRL, în baza procurii speciale nr. 588 din 4 aprilie 2011.

Nici critica referitoare la faptul că mandatul dat reclamantului A. de mandantul D. ar fi unul de natură civilă, iar nu unul de natură comercială, nu poate fi reținut.

Astfel, prin procura specială nr. 588 din 4 aprilie 2011, administratorul D. l-a împuternicit pe reclamantul A. „să-l reprezinte cu drepturi depline în toate problemele legate de controlul, gestiunea și administrarea societății…inclusiv să procure acte, să ia deciziile necesare pentru buna desfășurare a societății comerciale… în față oricărei persoane fizice sau juridice, semnând oriunde va fi necesar, semnătura fiindu-i opozabilă”. Ca atare, mandatul dat a vizat întreaga activitate comercială a societății pârâte, acest contract de mandat întrunind condițiile cerute de art. 375 alin. (3) C. com.

Mandatul dat de D. nu a fost dat ca persoană fizică, ci în calitate de asociat unic și administrator al societății pârâte, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1546 din vechiul C. civ. Referirea instanței de apel la legea aplicabilă contractului de mandat a avut în vedere faptul că acesta a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și că, în temeiul art. 5 alin. (1) și art. 102 din Legea nr. 71/2011, contractului de mandat îi erau aplicabile dispozițiile legale dinainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, menționându-se în mod expres Codul comercial.

De asemenea, nu pot fi reținute criticile referitoare la gratuitatea sau negratuitatea mandatului comercial și nici la faptul neîncunoștiințării mandantului de mandatar, deoarece aceste chestiuni îi privesc doar pe cei doi, mandant și mandatar, iar nu pe o persoană terță, cum este societatea pârâtă.

În mod corect a reținut instanța de apel că dispozițiile art. 375 alin. (3) C. com. permit mandatarului o mai mare libertate de acțiune și independență, libertate reclamată de exigențele activității comerciale, astfel încât acesta putea să încheie acte de creditare a societății, din starea de fapt reținută de instanța de apel rezultând că operațiunile de creditare au constituit o sursă importantă de finanțare a activității curente a societății, astfel încât mandatul acordat reclamantului a permis și efectuarea acestor operațiuni, din ansamblul prerogativelor acordate mandatarului rezultând că acesta a desfășurat activități de administrare a societății pârâte, neefectuând acte de dispoziție, care să implice formalitățile cerute de art. 70 1 din Legea nr. 31/1990, modificată și republicată.

De altfel, chiar recurenta-pârâtă recunoaște că, începând cu luna aprilie 2011, reclamantul a gestionat activitatea societății, a condus contabilitatea și a dispus de toate fondurile acesteia, informându-l pe mandant despre modul de folosire a sumelor atrase în societate.

Susținerile recurentei-pârâte cu privire la emiterea chitanțelor de mână și la faptul că reclamantul ar fi creditat societatea în numele lui D. sau C. nu pot fi reținute, deoarece aceste aspecte au fost analizate de instanța de apel, ele vizând netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia.

Susținerile privind răspunsul greșit la obiecțiunile formulate în legătură cu expertiza efectuată nu pot fi primite în calea de atac a recursului, precum și susținerile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor din Legea nr. 82/1991, republicată privind ținerea contabilității și a celor din OMEF nr. 3512/2008, cu referire la sumele de 306.225,28 lei și 311.237,94 lei, deoarece vizează starea de fapt, care a fost analizată de instanța de apel, aceste critici vizând netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acestuia, astfel încât, după cum s-a arătat și mai sus, acestea nu pot fi analizate în calea de atac, extraordinară, a recursului.

În ce privește susținerile privind incorecta aplicare a dispozițiilor art. 1-3 din O.G. nr. 9/2000 și art. 1584 și 1586 din Vechiul C. civ., nici acestea nu pot fi reținute, instanța de apel făcând o corectă aplicare a acestora, cât timp art. 1586 C. civ. 1864 prevede că dacă împrumutatul nu întoarce la timpul stipulat lucrurile împrumutate sau valoarea lor trebuie să plătească și dobânzi de la ziua cererii prin judecată a împrumutatului, instanța de apel, văzând și dispozițiile art. 1079 pct. 2 C. civ. și ale art. 5 din contract, reținându-se că părțile nu au prevăzut dobânzi în contractele de creditare, ci doar penalități de întârziere, a făcut aplicarea art. 1 - 3 din O.G. nr. 9/2000, privind admisibilitatea dobânzii convenționale sub forma penalităților de întârziere în raporturile în care debitoarea e comerciant.

Nu pot fi reținute nici criticile privitoare la contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, instanța de apel arătând la filele 6-7 din decizia recurată de ce sunt aplicabile dispozițiile din Codul comercial, și nu cele din vechiul Cod civil, cu privire la caracterul comercial al mandatului, cât și cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, prin raportare la dispozițiile vechiului Cod civil, cu privire la dobânda convențională sub forma penalităților de întârziere.

Criticile privind nivelul dobânzii legale prin raportare la datele de la care încep să se aplice aceste dobânzi și, respectiv, datele până la care se aplică, precum și la calculul penalităților de întârziere în sumă de 228.828 lei nu pot fi reținute, acestea vizând netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.