ÎCCJ, decizie (scj.ro #136833)

Administratorul societății. Mandat. Sancțiune specifica. Acțiunea în răspundere pentru daune cauzate societății.

Cuprins pe materii : Drept comercial. Funcționarea societăților.

Index alfabetic : reprezentant legal

-sancțiune specifică

-principiul tempus regit actum

C.com., art. 381

Lg. 31/1990, art. 72

În cazul în care administratorul unei societăți își execută necorespunzător mandatul încredințat, sancțiunea pentru exercitarea mandatului este una specifică, prevăzută de legea specială, respectiv acțiunea în răspundere pentru daune cauzate societății, acțiune care, în considerarea dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990,  vine ca o completare firească la prevederile art. 381 C. com. (aplicabil speței față de data contractului a cărui nulitate se invocă, potrivit principiului tempus regit actum).

În alți termeni, executarea necorespunzătoare a mandatului constituie motiv de desocotire între mandant și mandatar și nu motiv de nulitate care să poată fi invocat de un terț de contract.

Secția a II-a civila, Decizia nr. 1843 din 08 noiembrie 2016

Notă

: Codul comercial al României a fost abrogat, în parte, prin litera c) din Legea nr. 71/2011 începând cu 01.10.2011.

Prin cererea înregistrată la nr. x/62/2008 la 3 iunie 2008 pe rolul Tribunalului  Brașov – Secția Comercială, reclamantul A.  le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A și S.C. C. S.A. și a solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută a contractului de locațiune de bun imobil nr. 2086/102 din 28 decembrie 2004, încheiat între pârâte și având ca obiect imobilul construcție în suprafață de 3957,56 m.p. și terenul aferent, situat în Brașov, amplasat în interiorul Parcului Industrial D. Brașov, înscris în cartea funciară nr. 32782 a localității Brașov sub nr. top. 6816/9 la poziția A+9. A solicitat ca instanța să dispună radierea din cartea funciară a înscrierii referitoare la notarea contractului a cărui nulitate a invocat-o.

În motivarea cererii s-a arătat în esență că una dintre condițiile esențiale pentru legala încheiere a unui contract este existența consimțământului valabil al părții care se obligă și că în speță această condiție nu este respectată în ceea ce o privește pe pârâta S.C B. S.A., contractul nerespectând interesul acesteia întrucât creează un dezechilibru grav și prejudicii față de societate și de acționari (printre aceștia numărându-se și reclamantul).

Au fost evocate dispozițiile art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, în raport de care s-a susținut că administratorii duc la îndeplinire mandatul dat de adunarea generală a acționarilor, conchizându-se în sensul că în cazul societății comerciale pe acțiuni consimțământul persoanei juridice este consimțământul acționarilor, exprimat prin hotărâre a adunării generale.

Revenind la speță, reclamantul a susținut că în cauză nu există consimțământ la încheierea contractului de locațiune a cărui nulitate se invocă, întrucât adunarea generală a acționarilor S.C. B. S.A. nu a dat niciun mandat pentru încheierea acestui contract, nu există în acest sens nicio hotărâre a consiliului de administrație al societății și nici nu a fost ratificată încheierea contractului, astfel încât, lipsind consimțământul locatorului, contractul este lovit de nulitate absolută.

Cât privește o altă condiție esențială pentru încheierea contractelor, respectiv obiectul, reclamantul a reliefat cerințele consacrate în legătură cu obiectul contractului, a subliniat, dintre acestea, caracterul determinat, licit și moral al obiectului și a susținut că în cauză a fost stabilită o chirie derizorie, prin raportare la valorile pieței, de natură a prejudicia cu atât mai mult cu cât s-a stipulat posibilitatea de prelungire la infinit în aceleași condiții a contractului.     În ceea ce privește condiția cauzei, reclamantul a arătat că în speța dedusă judecății aceasta nu este licită și morală în raport de chiria neserioasă, nereală, derizorie chiar, ceea ce impune sancțiunea nulității absolute a contractului.

Legat de persoanele care au semnat contractul de locațiune, reclamantul a arătat că E. are calitate de  reprezentant legal al ambelor părți contractante, că, în acest context, administratorul F. a semnat contractul din partea S.C. C. S.A numai pentru a nu apărea aceeași semnătură și la rubrica „locatar”, însă în realitate în cauză nu există decât consimțământul lui E., care controlează ambele societăți, așadar convenția nu este legal făcută.

Reclamantul a susținut că acțiunea este admisibilă, deoarece nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, iar reclamantul are interes întrucât este acționar la societatea locatoare, că acțiunea este imprescriptibilă, potrivit dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 și că acțiunea este de competența Tribunalului Brașov, potrivit art. 4 Cod comercial, fiind vorba despre constatarea nulității unui act juridic încheiat între comercianți.

Cererea este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 21 din Constituția României, pe dispozițiile art. 948, art. 962 și art. 969 Cod civil, pe dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, precum și pe dispozițiile Legii nr. 31/1990, ale Decretului nr. 31/1954 și ale Decretului nr. 167/1958.

Prin sentința civilă nr. 755/C din 20 noiembrie 2014, Tribunalul Brașov,  Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a respins acțiunea și  l-a obligat pe reclamant să plătească suma de 3550 lei diferență de onorariu expertiză în contul Biroului Local de Expertize Brașov.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că la 28 decembrie 2004 pârâta S.C. B. S.A., în calitate de locator și S.C. G. S.A. (fostă S.C. C. S.A.), în calitate de locatar, au încheiat contractul de locațiune bun imobil nr.2086/102, conform căruia locatorul închiriază locatarului imobilul – construcție (,,pavilion administrativ”) cu o suprafață de 3957,56 mp și teren aferent, situat în Brașov, descris și evidențiat în anexa nr.1 (plan amplasament), amplasat în interiorul Parcului Industrial D. Brașov, înscris în CF nr.32782 a municipiului Brașov sub nr. top.6816/9, la poziția A+9, durata contractului fiind de 5 ani (începând cu 1 ianuarie 2005 și până la 31 decembrie 2009), iar chiria fiind stabilită la suma de 2 euro/mp, fără TVA, chiria totală fiind în cuantum de 7915,12 euro/lună, fără TVA.; contractul a fost notat în cartea funciară, la foaia de sarcini.

Cu privire la primul motiv de nulitate absolută invocat prin cererea de chemare în judecată, instanța a reținut că, în conformitate cu prevederile art.948 pct.2 din C. civ., consimțământul valabil al părții ce se obligă reprezintă una din condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții și că în cazul persoanei juridice, societatea comercială are o voință de sine-stătătoare, la baza căreia stă principiul majorității, voința societății materializându-se în hotărârile luate de adunarea asociaților, în limitele legii, contractului de societate sau statutului.

S-a reținut că în speță se invocă faptul că actul juridic a fost încheiat în lipsa unei hotărâri a A.G.A. ori a C.A., respectiv în lipsa consimțământului valabil exprimat al S.C. B. S.A.

Tribunalul a constatat, în acord cu pârâtele, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 146 din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data încheierii contractului de locațiune, conform cărora administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor, dată în condițiile prevăzute la art. 115, dar în cauză, astfel cum rezultă din bilanțul întocmit la 31 decembrie 2004, valoarea activelor era de 6.056.750.125 mii lei, în timp ce valoarea imobilului era de 2.845.999 mii lei.

În acest context, reține prima instanță, pentru a fi valabil încheiat actul contestat este suficient să existe consimțământul administratorului, iar acesta există, contractul fiind semnat pentru locator de administratorul unic S.C. H.  S.A. prin președinte E., mandat acordat în temeiul hotărârii A.G.E.A. a S.C. B. S.A. nr.1 din 7 aprilie 2004.

A subliniat instanța de fond că situația litigioasă invocată de reclamant vizează lipsa calității de reprezentant a numitului E., dar acest aspect nu determină nulitatea absolută a contractului.

În ce privește cel de-al doilea motiv de nulitate invocat de reclamant, instanța a reținut că obiectul determinat reprezintă, potrivit art.948 pct.3 din C. civ., o altă condiție esențială pentru validitatea convenției și că în speță obiectul contractului de locațiune este determinat, părțile individualizând în cuprinsul actului bunul imobil închiriat și cuantumul chiriei. A conchis în sensul că bunul imobil există și se află în circuitul civil, iar închirierea și plata contravalorii chiriei este posibilă, licită și morală.

Tribunalul a apreciat că susținerile reclamantului referitoare la chirie vizează și cauza contractului, de aceea le-a luat în analiză în cadrul celui de-al treilea motiv de nulitate invocat.

S-a constatat că o altă condiție esențială pentru validitatea convenției este, în conformitate cu art.948 pct.4 C.civ., cauza licită, s-au expus argumente teoretice referitoare la înțelesul acestei noțiuni și s-a relevat faptul că reclamantul, prin invocarea caracterului ilicit al cauzei, are în vedere scopul imediat al convenției, care constă în obținerea prețului chiriei, apreciată de acesta ca fiind derizorie.

Susținerile reclamantului au fost apreciate ca nefondate în funcție de concluziile raportului de expertiză nr.533107/17.09.2012, dar și de prevederile contractului de antrepriză nr. 3153 din 27 martie 2004, conform căruia S.C. G. S.A. (fostă S.C. C. S.A.) s-a obligat să execute lucrări de renovare, reamenajare și modernizare la obiectivul ,,incinta Uzina I. Brașov – clădire administrativă”, prețul lucrărilor fiind stabilit de părți la suma de 500.000 euro, fără TVA.

Tribunalul a conchis că în aceste condiții cuantumul chiriei, privită prin prisma întregii afaceri, nu denotă un preț neserios.

A mai reținut instanța că printre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească prețul în contractul de închiriere se numără și acelea că trebuie să existe, să fie sincer și serios, că prin preț sincer se înțelege un preț real, pe care părțile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut și plătit în realitate și că, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză, S.C. B. S.A. a emis în perioada 2005 – 2009, în baza contractului de locațiune, facturi fiscale care au fost decontate în întregime, astfel cum rezultă din documentele financiar contabile puse la dispoziție iar față de faptul că prețul a fost cerut și plătit rezultă că acesta este real și serios.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată  și l-a obligat pe reclamant la plata diferenței de onorariu, datorată pentru efectuarea raportului de expertiză.

Prin decizia civilă nr. 1719/Ap din 17 decembrie 2015, Curtea de Apel Brașov – Secția Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii de primă instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

A enumerat condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții și a evocat textele legale care le consacră și, raportându-se la speță, a apreciat incidente dispozițiile art. 146 din Legea nr. 31/1990, în forma în care era în vigoare la data încheierii contractului de locațiune atacat (28 decembrie 2004), validând raționamentul primei instanțe sub acest aspect și indicând probele care îl susțin.

Instanța de apel a apreciat că pentru valabilitatea contractului este suficient să existe consimțământul administratorului societății și că la data încheierii contractului de locațiune semnatarul E. avea calitatea de administrator și de președinte al consiliului de administrație în temeiul unei hotărâri A.G.A. din 07 aprilie 2004. În plus, instanța de apel a evocat și dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, potrivit cărora înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului.

Tot în argumentarea punctului de vedere referitor la validitatea contractului de locațiune s-a reținut și că posibilitatea închirierii imobilului în litigiu a fost decisă de Guvernul României prin O.U.G. nr.115/2003 privind privatizarea S.C. B. S.A. și constituirea parcului industrial pe platforma S.C. B. S.A., act normativ în baza căruia a fost emisă H.G. nr. 24/2004 prin care s-a aprobat constituirea societății administrator a Parcului industrial D. Brașov, Asociatia J. fiind acționar cu un procent de 80%.

S-a arătat că, de la momentul stabilirii structurii acționariatului - 23 ianuarie 2004, data intrării în vigoare a H.G. nr. 24/2004 - ASOCIAȚIA J. Brașov, societate-administrator, în calitate de acționar majoritar avea obligația ca, în ceea ce privește toate vânzările și

închirierile

de active către societățile comerciale care își vor desfășura activitatea în cadrul parcului industrial, să fie condiționate de preluarea unui număr de personal necesar dintre salariații existenți în cadrul S.C. B. S.A. Brașov și al filialelor acesteia, obligație îndeplinită prin art. IX pct.7 din contractul de locațiune analizat, prin care locatarul s-a obligat „să preia persoanele angajate la departamentele care funcționau în imobilul ce face obiectul litigiului”

S-a făcut referire la probele administrate în cauză, din examinarea cărora  rezultă că, ulterior închirierii imobilului în litigiu, între părți s-a încheiat contractul de antrepriză având ca obiect lucrări de renovare, reamenajare și modernizare a imobilului pavilion administrativ, iar în acest imobil funcționează toate serviciile administrative ale ambelor societăți, părți contractante.

În ce privește aspectul anulării hotărârilor A.G.E.A. din 16 iulie 2004 și din 11 octombrie 2004 ale S.C. H. S.A. prin sentința civilă nr. 31 din 06 aprilie 2011 a Tribunalului Brașov, menținută de către Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă nr. 2252 din 19 decembrie 2011, curtea de apel a apreciat că acesta constituie o apărare invocată pentru prima dată în faza apelului și tinde la schimbarea cauzei  și a obiectului cererii de chemare în judecată, astfel încât invocarea acestora contravine prevederilor imperative ale  art. 294 alin. 1 C. proc. civ.

În plus, instanța de prim control judiciar a apreciat că această hotărâre judecătorească nu poate afecta valabilitatea contractului de închiriere analizat, ci doar poate atrage, eventual, problema răspunderii administratorului dacă s-ar considera că actele făcute de președintele consiliului de administrație E. au depășit limitele conferite de actul constitutiv și de statut, sancțiunea putând fi de natură patrimonială, respectiv răspunderea personală a administratorului pentru daunele cauzate societății, nu nulitatea actului juridic încheiat în aceste condiții.

A fost relevată și împrejurarea că anularea hotărârilor A.G.E.A. evocate s-a dispus abia prin sentința civilă nr. 31 din 06 aprilie 2011 a Tribunalului Brașov, menținută de către Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă nr. 2252 din 19 decembrie 2011, adică la mult timp după introducerea acțiunii dedusă judecății – 03 iunie 2008 -, dar mai ales la mult timp după ajungerea la termen a contractului atacat, ce a fost încheiat inițial pe o durată de 5 ani, durată ce a expirat la 28 decembrie 2009. În acest context, curtea de apel a apreciat că în regimul vechiului C. civ., sub imperiul căruia s-a încheiat contractul de locațiune analizat, contractele cu executare succesivă constituiau exemplul clasic de excepție de la principiul restabilirii situației anterioare (

restitutio in integrum

) si, implicit, de la principiul retroactivității efectelor nulității.

S-au subliniat și împrejurări ulterioare momentului la care a expirat contractul de locațiune analizat – 28 decembrie 2009, arătându-se că imobilul în litigiu a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 4723 din 27 noiembrie 2009, prin care s-a transferat locatarei S.C. G. S.A. dreptul de folosință  asupra unei suprafețe de 650 mp din imobilul construcție, iar ulterior, la 16 august 2011, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 2676, prin care pârâta S.C. B. S.A. a transmis locațiunea locatarei S.C. C. S.A.  dreptul de folosință pentru o suprafață de 207 478 mp, iar din această suprafață face parte și imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, intabulat în CF nr. 32782, top. 6816/9, conform pct. 4 al anexei la acest contract. S-a mai arătat că acest din urmă contract a fost declarat nul prin sentința civilă nr. 332/C din 18 noiembrie 2013 a Tribunalului Brașov, rămasă definitivă prin decizia nr. 152/Ap/2014 a Curții de Apel Brașov.

Cu privire la caracterul ilicit și imoral al obiectului și al cauzei contractului de locațiune, curtea de apel a reținut că reclamantul a invocat același motiv, anume  prețul neserios și derizoriu și a analizat împreună aceste aspecte.

Plecând de la expertiza efectuată în cauză,  s-a reținut că prețul de piață al locațiunii imobilului în litigiu la data contractării era de 10.112 Euro/lună, iar valoarea stabilită de părți a fost de 7.915 Eu/lună, valoare care este apropiată de cea reală și la care se adaugă și asumarea de către locatar, în cadrul strategiei de privatizare  stabilită prin O.U.G. nr. 115/2003, a unor obligații precum preluarea a unui număr de angajați ai societății vânzătoare, efectuarea de investiții de mediu și efectuarea de investiții la bunul imobil închiriat  (art. IX pct. 7, 8 și 9 din contract).

A evidențiat instanța de apel faptul că aceste investiții au fost executate de către locatar în baza contractului de antrepriză nr. 3153 din 27 martie 2004 și     s-au ridicat la suma de 14.466.131 lei pe anii 2004, 2005 și 2007, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat de A.N.A.F. cu ocazia unui control ce s-a desfășurat în perioada 21 – 31 iulie 2008 (filele 95-103) și că din procesul verbal de predare primire a imobilului în litigiu în baza contractului de locațiune analizat rezultă că, la data contractării, imobilul construcție pavilion administrativ se afla într-o stare avansată de degradare, pardoselile fiind deteriorate în proporție de 85% din cauza infiltrațiilor de apă, tencuielile interioare și exterioare fiind uzate în proporție de 70%, iar tâmplăria de lemn, grupurile sanitare și instalațiile electrice prezentând  un grad de uzură de 100%.

Față de aceste considerente, în baza art. 480 C. proc. civ. apelul declarat a fost respins.

Împotriva acestei decizii a declarat în termen legal recurs motivat reclamantul, cauza fiind înregistrată sub același număr unic de dosar la 21 ianuarie 2016 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă.

În motivarea recursului s-a făcut inițial un scurt istoric al structurii acționariatului S.C. B. S.A. și s-a conchis că, până la momentul în care instanțele de judecată au tranșat definitiv problema hotărârilor A.G.A. prin care s-au operat modificări în consiliul de administrație al S.C. H. S.A., E. , în calitate de pretins acționar majoritar al acestei societăți, a căutat pe toate căile să restrângă posibilitatea acționarului legal ASOCIAȚIA K. de a reintra în drepturile legal conferite și a încheiat acte juridice în vădită contradicție cu interesele S.C. H. S.A. și S.C. B. S.A.

Primul motiv de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant susținând că hotărârea atacată este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel preluând fidel motivarea din sentința de fond, fără a face aprecieri proprii cu privire la motivele de apel.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 261 alin. 1 Cod procedură civilă și dispozițiile art. 6 paragraf 1 C.E.D.O., întrucât nu a prezentat motivele de fapt și pe cele de drept pe care și-a fundamentat soluția și astfel nu a făcut posibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța superioară și nu a asigurat nici garanția unui proces echitabil.

În concret, recurentul-reclamant impută instanței de prim control judiciar faptul că aceasta nu face nicio referire cu privire la situația litigioasă existentă între părți, care justifică susținerile despre lipsa consimțământului S.C. B. S.A. la încheierea contractului de locațiune și susține că instanța de apel nu a avut o imagine clară a situației de fapt.

În argumentarea aceluiași motiv de recurs se mai invocă nesocotirea de către instanța de apel a dezlegărilor date prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/62/2012 într-o speță similară, hotărâre în care s-a reținut pe de o parte că lipsa calității de reprezentant influențează consimțământul semnatarului actului juridic și pe de altă parte că este vorba despre un preț nereal al locațiunii, întrucât acesta nu este stabilit în scopul de a fi cerut și plătit, câtă vreme există o clauză care permite plata chiriei la șase luni de la încheierea contractului.

Al doilea motiv de recurs

vizează nelegalitatea deciziei atacate în raport de faptul că aceasta se sprijină pe motive străine de natura pricinii.

În argumentarea acestui motiv de recurs s-a arătat în primul rând că nu se poate decela rațiunea pentru care instanța de apel, după ce a reținut calitatea lui E. de a semna contractul de locațiune, s-a referit la dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, nearătându-se înrâurirea acestui text legal asupra fondului cauzei.

A arătat recurentul-reclamant că în registrul comerțului au fost înscrise toate demersurile pentru înlăturarea mențiunilor privind pretinsa calitate de acționar sau de administrator a lui E. la S.C. H. S.A., că pentru S.C. C. S.A. contractul a fost semnat de F., căruia nu îi erau străine litigiile purtate între S.C. B. S.A., S.C. H. S.A. și A. și că S.C. C. S.A. era deținută de E. în calitate de acționar majoritar, astfel că nu se poate reține că înscrierile în registrul comerțului sunt pe deplin opozabile terților și justifică buna lor credință, cât timp terții cunosc situația litigioasă.

În susținerea aceleiași critici s-a arătat că invocarea dispozițiilor O.U.G. nr. 115/2003 reprezintă un alt argument străin de natura pricinii, câtă vreme părțile nu au contestat niciun moment posibilitate ca S.C. B. S.A. să închirieze bunuri aflate în patrimoniul său și nici natura obligațiilor care incumbau S.C. B. S.A., S.C. H. S.A sau acționarului majoritar ASOCIAȚIA K. potrivit H.G. nr. 24/2004.

Al treilea argument adus în sprijinul celei de-a doua critici vizează faptul că instanța de apel a calificat apărările legate de anularea hotărârilor A.G.E.A din 16 iulie 2004 și din 11 octombrie 2004 ca fiind formulate pentru prima dată în faza apelului, recurentul-reclamant susținând că hotărârile respective au fost depuse încă din timpul judecății în fond și că au fost aduse în discuție tocmai pentru a justifica motivul de nulitate absolută invocat în cererea introductivă de instanță, respectiv lipsa consimțământului la încheierea contractului de închiriere.

Al treilea motiv de recurs

vizează pronunțarea deciziei atacate în lipsa unui temei legal și cu aplicarea greșită a legii.

Un prim argument adus în sprijinul acestei critici se întemeiază pe extinderea nepermisă a situației de excepție a neaplicării principiului

restitutio in integrum

la contractele cu executare succesivă și la principiul neretroactivității efectelor nulității. În esență, recurentul-reclamant a susținut că principiul

restitutio in integrum

nu se aplică contractelor cu executare succesivă, însă aceste contracte nu scapă din sfera de aplicare a efectului retroactiv al nulității, excepțiile de la acest din urmă principiu fiind expres prevăzute de lege (cu titlu de exemplu au fost indicate cazurile prevăzute de art. 485 C. civ., art. 23 C. fam. și art. 58 alin. 1 din Legea nr. 31/1990).

Al doilea argument adus în sprijinul aceleiași critici se întemeiază pe susținerea că instanța de apel, ca și instanța de fond, refuză să recunoască situația de fapt reală existentă între părți, precum și multitudinea de litigii în legătură cu puterea decizională a S.C. B. S.A. Arată recurentul-reclamant că, la momentul încheierii contractului de locațiune, E. deținea în mod nelegitim calitatea de acționar majoritar la S.C. H. S.A. și că în calitatea dublă de acționar majoritar și de administrator al S.C. H. S.A. a încheiat contractul în discuție.

În aceste condiții, arată recurentul-reclamant, anularea cu efect retroactiv a calității de acționar a lui E. face ca voința societară a S.C. H. S.A. la momentul încheierii contractului de locație să nu fie valabilă, întrucât trebuia să fie voința acționarului majoritar ASOCIAȚIA K., contractul fiind astfel lovit de nulitate absolută.

Ultimul argument pe care se întemeiază cea de a treia critică se referă la netemeinicia aprecierilor instanței de apel cu privire la obiectul și cauza contractului de locațiune, recurentul-reclamant afirmând că instanța de prim control judiciar a raportat în mod greșit analiza celor două condiții la contractul de antrepriză nr. 3153 din 27 martie 2004, ignorând aspectele sesizate legate de stabilirea prețului fără intenția de a fi plătit și de scopul real al încheierii contractului, care a fost acela de a scoate temporar bunul din patrimoniul S.C. B. S.A.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.

La 29 august 2016 a depus la dosar cerere de intervenție în interesul recurentului ASOCIAȚIA L., iar o cerere similară a fost depusă la 12 septembrie 2016 de ASOCIAȚIA K.

La termenul din 13 septembrie 2016 li s-a pus în vedere titularelor cererilor de intervenție accesorie să completeze taxa judiciară de timbru cu câte 11.244 lei taxă judiciară de timbru și cu câte 5 lei timbru judiciar.

Această măsură a fost contestată pe calea cererii de reexaminare de către ASOCIAȚIA K., cererea fiind respinsă în mod irevocabil prin încheierea de ședință de la 12 octombrie 2016.

Intervenientele nu s-au conformat obligației de a completa taxele judiciare de timbru și timbrele judiciare.

La 7 septembrie 2016 intimata pârâtă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de recursul declarat, solicitând respingerea acestuia și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține și constată următoarele:

Cererile de intervenție accesorie urmează să fie anulate ca insuficient timbrate, având în vedere că măsura de complinire a taxelor judiciare de timbru și a timbrelor judiciare, stabilită în mod irevocabil, nu a fost respectată până la termenul acordat – 1 noiembrie 2016, instanța supremă făcând în acest sens aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 și a art. 9 alin. 2 din O.G. nr. 32/1995.

Recursul declarat de recurentul-reclamant A. este apreciat ca nefondat și urmează a fi respins cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs este nefondat.

Instanța supremă constată că recurentul-reclamant invocă prima teză a art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă și susține că instanța de apel s-a limitat să preia motivarea primei instanțe, fără a arăta argumentele proprii care au fundamentat soluția.

Susținerea este neîntemeiată. Se poate lesne constata că instanța de apel a stabilit cu exactitate obiectul cererii deduse judecății, a precizat dispozițiile legale incidente și validând, raționamentul primei instanțe, a procedat la un examen propriu al cauzei, punctând că, în raport de dispozițiile art. 146 din Legea nr. 31/1990, pentru validitatea contractului era nevoie de consimțământul administratorului societății comerciale și argumentând de ce a reținut că semnatarul contractului avea la momentul încheierii actului această calitate.

A reținut instanța de apel, dincolo de argumentele avute în vedere și de prima instanță, incidența dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 și a descris contextul legal și factual în care s-a încheiat contractul de locație a cărui nulitate se invocă, cu arătarea detaliată a probelor în raport de care a apreciat că prețul contractului există și este serios, iar obiectul și cauza contractului au un caracter moral și licit.

De asemenea, s-au făcut referiri la hotărârile judecătorești de anulare  a hotărârilor A.G.E.A. pe care le invocă în apel recurentul-reclamant, instanța de apel făcând o remarcă legată de faptul că acestea sunt invocate pentru prima dată în apel și sunt în măsură să ducă la schimbarea cauzei și a obiectului cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. 1 C. proc. civ.; în ciuda acestei din urmă aprecieri, instanța de apel a procedat la analiza efectului acestor hotărâri și a conchis în sensul că contractele cu executare succesivă se sustrag de la aplicarea principiului

restitutio in integrum

și implicit de la aplicarea principiului retroactivității efectelor nulității.

Inventarierea sumară a acestor considerente infirmă categoric afirmația recurentului-reclamant despre lipsa considerentelor proprii ale instanței de apel. Instanța supremă constată că în realitate criticile dezvoltate în cadrul acestui prim motiv de recurs relevă dezacordul recurentului-reclamant față de considerentele instanței de prim control judiciar, însă acest dezacord nu are aptitudinea de a atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ., care sancționează lipsa motivării; în această situație se impune concluzia că instanța de apel a motivat hotărârea în concordanță cu cerințele art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. și ale art. 6 par. 1 din C.E.D.O., ceea ce face posibilă exercitarea controlului judiciar în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește ultimul argument dezvoltat în cadrul primului motiv de recurs, legat de nesocotirea dezlegărilor date prin hotărâre definitivă într-o cauză similară, instanța supremă apreciază că acestea se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 1201 C. civ., întrucât recurentul-reclamant invocă în mod neîndoielnic încălcarea puterii de lucru judecat a unei hotărâri pronunțate într-o altă cauză.

Critica este nefondată. Se cuvine subliniat faptul că recurentul-reclamant nu a invocat în mod expres încălcarea puterii de lucru judecat, ca motiv de apel distinct, însă a invocat sentința civilă nr. 332/C din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Brașov – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr. x/62/2012 în concluziile scrise depuse la primul termen de judecată în apel și a pus concluzii orale în același sens la termenul din 7 decembrie 2015.

Examinând considerentele deciziei atacate prin prezentul recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a luat în analiză problema puterii de lucru judecat a sus-evocatei sentințe, motivarea urmând a fi complinită sub acest aspect în considerentele ce succed.

Preliminar, însă, instanța supremă remarcă faptul că recurentul-reclamant limitează în concluziile scrise și în cele orale expuse în faza apelului puterea de lucru judecat exclusiv la motivul de nulitate referitor la obiectul și la cauza ilicite ale contractului de locațiune, în schimb în calea de atac a recursului extinde această apărare și la motivul de nulitate constând în lipsa consimțământului.

În acest context, Înalta Curte apreciază că invocarea puterii de lucru judecat direct în calea de atac a recursului în privința consimțământului este făcută

omisso medio

, de aceea va lua în analiză apărarea exclusiv în legătură cu celelalte două motive de nulitate.

Urmând acest raționament, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută puterea de lucru judecat a sentinței nr. 332/C din 18 noiembrie 2013, întrucât situația de fapt nu este identică în cazul celor două contracte a căror nulitate absolută se invocă.

Pe de o parte, trebuie subliniat faptul că în cauza dedusă judecății de față nulitatea privește contractul nr. 2086/102 din 28 decembrie 2004, iar cerințele referitoare la obiectul și la cauza acestui contract au fost analizate în contextul dispozițiilor O.U.G. nr. 115/2003 și al H/G. nr. 24/2004, dar și prin raportare la prețul pieței de la nivelul anului 2004, la alte obligații asumate de către locatar în cadrul strategiei de privatizare și la modul în care acestea au fost aduse la îndeplinire. Nu în ultimul rând, instanțele de fond au avut în vedere faptul că din raportul de expertiză efectuat reiese faptul că facturile fiscale emise în baza contractului contestat au fost decontate în întregime.

Pe de altă parte, trebuie evidențiat faptul că în dosarul nr. x/62/2012  s-a invocat nulitatea contractului nr. 2676 din 16 august 2011, context în care este greu de acceptat că ar putea exista în acest din urmă caz un cadru legal și o stare de fapt cel puțin asemănătoare celor existente în urmă cu șapte ani, care să poată autoriza a se impune primului contract statuări făcute în legătură cu cel  de-al doilea.

Examenul considerentelor din sentința invocată cu putere de lucru judecat relevă și faptul că, în privința obiectului și a cauzei acestui al doilea contract, instanța a reținut caracterul speculativ al operației juridice motivat de inexistența oricărui raport juridic dintre locator și locatar, aspect neinvocat în cauza dedusă judecății de față.

Se reține ca argument relevant în același sens evocat și existența unei clauze care permite amânarea plății chiriei până în luna ianuarie a anului 2012, aspect neinvocat în cazul primului contract în cererea de chemare în judecată dedusă judecății de față.

Nu în ultimul rând, instanța a reținut ca având relevanță faptul că nu s-a dovedit în cazul contractului încheiat în anul 2011 plata chiriei, în condițiile în care în cauza de față, așa cum s-a reținut deja în precedent, s-au evocat concluziile raportului de expertiză care atestă decontarea totală a facturilor emise în temeiul contractului încheiat în anul 2004.

Toate aceste argumente conduc la concluzia că în cauza de față nu poate fi reținută puterea de lucru judecat a sentinței nr. 332/C din 18 noiembrie 2013 a Tribunalului Brașov – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, motivele de nulitate nefiind argumentate identic, iar situația de fapt la încheierea contractelor fiind diferită. Pe cale de consecință, în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 1201 C. civ.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.

Deși nu este indicat expres temeiul juridic al acestei critici, instanța supremă reține că în cauză sunt invocate prevederile art. 304 pct. 7 teza a III-a C. proc. civ., câtă vreme recurentul-reclamant apreciază că hotărârea este fundamentată pe motive străine de natura pricinii.

Argumentele aduse în susținerea acestei critici nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește incidența în speță a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, reținută de curtea de apel, instanța supremă apreciază că în realitate critica poartă asupra caracterului lacunar al raționamentului instanței de control, care în mod neîndoielnic omite să arate care este legătura dintre textul legal invocat și cauza dedusă judecății. În acest context, în lipsa unei argumentații logico-juridice, este de domeniul evidenței că nu poate fi exercitat controlul judiciar asupra acestui considerent, care va fi înlăturat.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că justețea acestei critici nu are aptitudinea de a conduce la modificarea deciziei atacate în sensul vizat de recurentul-reclamant, întrucât argumentul întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 este unul colateral în economia considerentelor.

În realitate, la fundamentul soluției adoptate în legătură cu nulitatea contractului pentru lipsa consimțământului stă argumentul potrivit căruia, în regimul art. 146 din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare la momentul încheierii contractului), nu era nevoie de consimțământul concretizat în hotărârea adunării generale, ci era suficient consimțământul administratorului societății, iar semnatarul contractului avea la momentul respectiv această calitate.

Remarcă Înalta Curte că acest considerent nu a fost combătut prin motivele de recurs decât sub aspectul contestării calității semnatarului actului ca urmare a efectului retroactiv al nulității a două hotărâri A.G.E.A., aspect care va fi luat în analiză în cele ce succed și va fi înlăturat.

Este nefondată și a fost înlăturată și critica legată de lipsa de relevanță a invocării actelor normative care constituie în opinia instanței de apel cadrul legal în care s-a încheiat contractul a cărui nulitate absolută s-a invocat.

Înalta Curte apreciază că demersul instanței de prim control judiciar este judicios, întrucât pune în valoare cadrul legal care a autorizat încheierea unor astfel de operațiuni juridice și care în egală măsură a conturat ansamblul de drepturi și obligații interdependente ale participanților la procesul de privatizare a S.C. B. S.A., prevederile legale invocate având relevanță și la stabilirea obligațiilor din cadrul contractului de locațiune, ca și din cadrul contractului de antrepriză anterior încheiat, precum și la determinarea modului în care au fost aduse acestea la îndeplinire, cu consecințe asupra evaluării în acest cadru complex a seriozității și a realității cuantumului chiriei, ca element de bază în aprecierea caracterului licit și moral al obiectului și cauzei contractului de locațiune.

Ultima critică dezvoltată în cadrul acestui motiv de recurs este nefondată prin prisma temeiului juridic invocat – art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât considerentele reclamate ca fiind fără relevanță față de natura pricinii constituie în fapt răspunsul instanței la apărările pe care reclamantul însuși le-a făcut în cadrul apelului.

În realitate, această critică poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece recurentul-reclamant invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 294 alin. 1 C. proc. civ.

Privită și din această perspectivă, critica este nefondată,  fiindcă instanța de apel, deși afirmă în mod ferm încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. 1 C. proc. civ., care interzic schimbarea în apel a obiectului și a cauzei acțiunii, își depășește propriul argument și trece la analiza pe fond a susținerilor formulate în aceste condiții, pe care le găsește lipsite de temei.

Pe cale de consecință, critica nu poate fi primită pentru că instanța de apel, chiar și dacă s-ar fi reținut a fi încălcat dispozițiile de procedură sus-menționate, a verificat în fond apărările formulate, partea care le-a susținut neînregistrând din această perspectivă niciun prejudiciu.

Al treilea motiv de recurs este nefondat.

Cu titlu preliminar, trebuie subliniat faptul că în cadrul ultimelor două argumente aduse în sprijinul celui de-al treilea motiv de recurs se invocă preponderent aspecte ce țin de situația de fapt și de interpretarea probatoriului administrat, aspecte ce nu pot fi circumscrise niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât țin de temeinicia hotărârii atacate, nu de legalitatea acesteia. Prin urmare, aceste aspecte nu vor fi luate în analiză.

Instanța supremă va grupa în cele ce urmează primul și al doilea argument, referitoare la excluderea nepermisă practicată de instanța de apel a contractelor cu executare succesivă de la principiul retroactivității efectelor nulității și le va răspunde prin următoarele considerente comune:

În cauza dedusă judecății de față se cere a se constata nulitatea unui contract de închiriere pentru lipsa consimțământului locatorului avându-se în vedere și efectele declarării nulității a două hotărâri ale A.G.E.A. prin care se conferise calitate de acționar și de administrator persoanei care a semnat contractul de închiriere pentru locator.

Plecând de la această premisă cu care recurentul-reclamant a învestit instanța în cadrul apelului și pe care instanța de apel a cercetat-o, trebuie subliniat faptul că nulitatea invocată vizează contractul de locațiune bun imobil nr. 2086/102 din 28 decembrie 2004, în care locator apare S.C. B. S.A., reprezentat de administrator unic S.C. H. S.A., prin președinte E.

Prin sentința civilă nr. 31/CC din 6 aprilie 2011, pronunțată în dosarul nr. x/62/2008 de Tribunalul Brașov – Secția Comercială și de Contencios Administrativ, invocată de recurentul-reclamant în susținerea motivului de nulitate analizat, instanța a constatat în mod irevocabil nulitatea absolută a hotărârii A.G.E.A. din 16 iulie 2004 de modificare a actului constitutiv al S.C. H. S.A. și a hotărârilor A.G.O.A. și A.G.E.A. din 11 octombrie 2004 privind modificarea actului constitutiv al aceleași societăți, respectiv revocarea tuturor membrilor consiliului de administrație și desemnarea administratorului unic în persoana lui E.

Raționamentul juridic pe care îl expune recurentul-reclamant gravitează, așadar, în jurul efectului retroactiv al nulității hotărârilor A.G.E.A. și A.G.O.A. legat de calitatea de reprezentant a lui E., dar recurentul-reclamant omite să precizeze că această persoană fizică este în contextul dat reprezentantul reprezentantului, adică al S.C. H. S.A. și că, pe cale de consecință,

efectul nulității nu se răsfrânge asupra consimțământului locatorului S.C. B. S.A., ci asupra calității de reprezentant a lui E. al reprezentantului legal S.C. H. S.A.

Din această perspectivă, instanța supremă apreciază că modalitatea în care a apreciat instanța de apel asupra excluderii contractelor cu executare succesivă de la principiul retroactivității nulității, și dacă ar fi eronată, nu are consecințe asupra soluției pronunțate,

întrucât efectul retroactiv al nulității poartă asupra reprezentării și nu asupra consimțământului.

Înalta Curte reafirmă, în consens cu instanțele anterioare, că, prin raportare la dispozițiile art. 146 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la încheierea contractului nr. 2086/102, dar și prin raportare la valoarea bunului închiriat și la ponderea acestuia în valoarea contabilă a activelor societății, administratorul unic al locatorului, respectiv S.C. H. S.A., putea să închirieze bunul imobil asupra căruia poartă litigiul de față fără aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor S.C. B. S.A., legea instituind în acest caz prezumția că voința societății este una și aceeași cu voința reprezentantului său legal, tradusă în semnarea actului.

Această prezumție nu este contrazisă în cauza de față, întrucât

niciuna din probele dosarului nu relevă faptul că voința S.C. B. S.A., exprimată în hotărâre A.G.E.A., ar fi fost alta decât cea manifestată la încheierea contractului în discuție.

Dimpotrivă, un examen al apărărilor efectuate în cauza de față de intimata-pârâtă S.C. B. S.A. relevă situația contrară, societatea comercială locatoare neafirmând niciodată că a existat o contradicție între voința societară exprimată de adunarea generală a acționarilor și cea manifestată de administratorul S.C. H. S.A. la încheierea contractului de închiriere și nici că nu și-a exprimat un consimțământ valabil cu privire la închiriere.

În acest sens sunt relevante atât împrejurarea că S.C. B. S.A. a solicitat în toate întâmpinările formulate în prezenta cauză respingerea acțiunii și a căilor de atac exercitate, ca și împrejurarea că a executat contractul, ale cărui efecte au încetat prin ajungere la termen. Acest din urmă aspect infirmă susținerea din cererea de chemare în judecată referitoare la inexistența vreunei ratificări, pentru că, și dacă s-ar fi dovedit încheierea contractului de către mandatar cu depășirea limitelor mandatului, executarea întocmai a contractului pe o perioadă de cinci ani nu ar putea fi privită altfel decât o ratificare a acestuia.

Nu este lipsită de relevanță nici împrejurarea că societatea locatoare nu a afirmat niciodată că ar fi fost păgubită prin încheierea și executarea acestui contract și nici împrejurarea că aceasta nu a exercitat împotriva administratorului său legal de la momentul încheierii contractului de închiriere acțiunea în daune prevăzută de art. 155-155

1

din Legea nr. 31/1990.

În contextul acestei din urmă observații instanța supremă remarcă, în consens cu instanța de fond, că în cazul în care administratorul unei societăți își execută necorespunzător mandatul încredințat (așa cum în esență se susține în speță), sancțiunea pentru exercitarea mandatului este una specifică, prevăzută de legea specială, respectiv acțiunea în răspundere pentru daune cauzate societății, la care s-a făcut trimitere în precedent, acțiune care, în considerarea dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990,  vine ca o completare firească la prevederile art. 381 C. com. (aplicabil speței față de data contractului a cărui nulitate se invocă, potrivit principiului

tempus regit actum)

.

În alți termeni, executarea necorespunzătoare a mandatului constituie motiv de desocotire între mandant și mandatar și nu motiv de nulitate care să poată fi invocat de un terț de contract.

În ceea ce privește ultimul argument subsumat celui de-al treilea motiv de recurs, Înalta Curte îl găsește nefondat, întrucât instanța de apel, validând raționamentul instanței de fond, a examinat caracterul licit și moral al obiectului și al cauzei contractului de închiriere în cadru larg și a stabilit că denunțatul contract de închiriere a fost valabil încheiat din perspectiva celor două cerințe esențiale

și

în considerarea contractului de antrepriză, iar nu

exclusiv

în considerarea acestui contract.

De altfel, această critică este, la o privire atentă, lipsită de conținut, pe de o parte pentru că recurentul-reclamant nu arată în ce constă greșeala de judecată a instanței de apel în a lua în calcul și clauzele contractului de antrepriză, iar pe de altă parte pentru că acesta nu argumentează de ce trebuia ca instanța de apel să acorde preferință susținerilor părții referitoare la prețul derizoriu al chiriei și la scopul ilicit al contractului (argumente neconfirmate, ba chiar contrazise de probele administrate și care rămân, astfel, simple aserțiuni) în detrimentul argumentelor la care instanța s-a oprit.

Conchizând, instanța supremă apreciază că în cauză nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.civ.

Pentru toate considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte, a reținut că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs invocate, astfel cum au fost calificate și cercetate, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat.