ÎCCJ, decizie (scj.ro #82851)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82851) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contract
de management. Revocarea fără justă cauză a mandatului.
Acțiune în daune-interese formulată de mandatar. Condiții
și efecte
Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea
societăților
Index alfabetic: acțiune în daune-interese
-
contract de management
-
revocare
-
justă cauză
Legea
nr. 31/1990, art. 143
1
alin. (4), art. 152 alin. (2)
C.civ.,
art. 969, art. 977 și urm.
Din
economia dispozițiilor art. 143
1
alin. (4) din Legea nr.
31/1990 reiese că mandantul are dreptul de a revoca oricând contractul de
mandat, dar, în situația revocării fără justă
cauză, mandatarul este îndreptățit la plata unor sume
reprezentând daune-interese.
În
cazul în care printr-un contract de management părțile au
înțeles să identifice situațiile în care revocarea acestuia este
considerată a fi cu justă cauză, fără însă
să anihileze sau să limiteze dreptul mandantului de a proceda oricând
la revocare, invocarea unor motive care nu se încadrează în ipotezele reglementate
prin contract reprezintă situații de revocare fără
justă cauză, care dau naștere dreptului mandatarului revocat
abuziv sau intempestiv la daune-interese.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3237 din 11
octombrie 2013
Notă
: În decizie au fost avute în
vedere dispozițiile din vechiul Cod civil.
Prin
sentința civilă nr. 7276/25.05.2012, Tribunalul București,
Secția a VI-a civilă, hotărând în al doilea ciclu procesual în
fond după desființare, a respins cererea prin care reclamantul P.R. a
solicitat obligarea pârâtei SC R. SA la plata sumei de 401.940 lei,
actualizată cu indicele de inflație, cu titlu de despăgubire, a
sumei de 16.922 lei, cu titlu de diferență neachitată din
cota-parte de profit distribuită managerilor societății pentru
exercițiul financiar aferent anului 2007, dar și a sumei de 139.303
lei, reprezentând cota-parte de profit, aferent perioadei
01.01.2008-01.06.2011.
Pentru
a pronunța această sentință, prima instanță a
reținut că prin hotărârea Consiliului de Administrație al
SC R. SA din data de 24.05.2007 s-a decis delegarea atribuțiilor de
conducere unui număr de opt directori, printre care s-a numărat
și reclamantul.
Astfel,
a notat că între reclamant, în calitate de director, și pârâtă,
în calitate de mandant, s-a încheiat la data de 01.06.2007 un contract de
management în care au fost consemnate obiectivele și criteriile de
performanță; contractul a fost modificat ulterior prin două acte
adiționale, durata mandatului acordat reclamantului fiind de 4 ani,
urmând, așadar, să expire la data de 01.06.2011.
În
continuare, instanța de fond a evocat clauzele cuprinse în art. 4 alin. 1,
2 și 13 din contract, care prevăd că directorul are dreptul de a
primi o remunerație lunară brută (aceasta fiind de 12.760 lei,
potrivit modificărilor aduse prin cel de-al doilea act adițional),
dreptul de a participa la profitul net al societății, în cadrul unei
cote de 2%, în funcție de aportul său la rezultatele financiare
înregistrate, dar și dreptul de a obține daune-interese, constând în
remunerația lunară brută aferentă perioadei de mandat
rămasă neacoperită și cota-parte din profitul anual la care
ar fi avut dreptul în cazul menținerii mandatului, în cazul revocării
fără culpă.
Totodată,
prima instanță a mai notat că în conformitate cu art. 17 alin. 1
lit. b) din contract, părțile au stabilit că actul putea să
își înceteze efectele prin revocarea directorului în una sau mai multe din
următoarele situații: neîndeplinirea uneia sau mai multor
obligații prevăzute în contract, nerespectarea hotărârilor
adunării generale a acționarilor și ale consiliului de
administrație, nerespectarea legislației în vigoare aplicabilă
societăților comerciale.
În
prezentarea situației de fapt, tribunalul a mai constatat că prin
hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acționarilor pârâtei din
data de 07.04.2008 au fost aprobate organigrama, politica de resurse umane
și structura organizatorică a societății, aferente anului
2008 și primului trimestru al anului 2009, iar prin hotărârea
Adunării Generale Ordinare din data de 17.09.2008 au fost revocați
administratorii numiți anterior și au fost numiți noi administratori.
De asemenea, în ședința Consiliului de Administrație din data de
29.09.2008 a fost aprobat Regulamentul privind organizarea și
funcționarea Consiliului de Administrație, iar în ședința
aceluiași Consiliu din data de 07.10.2008 a fost aprobată organigrama
societății.
A
reținut și că prin decizia nr. 92/16.10.2008 a directorului
general al pârâtei, emisă în temeiul hotărârii Adunării Generale
din data de 07.04.2008, în vederea punerii în aplicare a Regulamentului de
organizare și funcționare a Consiliului de Administrație care
deleagă atribuțiile de conducere a societății numai
către directorul general, s-a hotărât încetarea contractului de
management încheiat cu reclamantul, începând cu data de 15.10.2008 și reluarea
contractului individual de muncă al acestuia. Iar prin decizia nr.
104/16.10.2008 a directorului general al pârâtei, emisă în baza
aceleiași hotărâri a Adunării Generale pentru punerea în
aplicare a structurii organizatorice aprobată de Consiliul de Administrație
la data de 07.10.2008, s-a decis că directorul general interimar al
societății este dl.
P.A.T., iar directorii
societății cu contract de management sunt dl. T.C.Ș. la Direcția Comercială, dl. C.M. la Direcția Economică și dna Ș.A.A. la Direcția Juridică, niciunul dintre cei trei din urmă neavând
atribuții de reprezentare a societății în raporturile cu
terții. Ulterior, prin decizia nr. 105/21.10.2008, directorul general al
pârâtei a hotărât încetarea și a contractului individual de
muncă al reclamantului, pentru motive care nu țin de persoana
salariatului, ci de desființarea locului său de muncă.
Instanța
de fond a mai notat că prin hotărârea A.G.A. pârâtei din data de
03.04.2009 s-a decis repartizarea profitului net aferent exercițiului
financiar al anului 2008, în cuantum de 25.698.075 lei, din care suma de
1.235.360 lei a fost destinată fondului de participare la profit al
administratorilor și managerilor.
În ceea
ce privește dreptul aplicabil, tribunalul a reținut că întrucât
contractul dintre părți, care constituie cauza acțiunii, a fost
încheiat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, sunt aplicabile
prevederile Codului civil de la 1864 și cele ale Codului comercial,
după cum indică art. 3 din Legea nr. 71/2011.
Examinând
solicitarea reclamantului de executare a contractului, prin plata de către
pârâtă a cotei-părți din profitul net și a
penalității stipulate la art. 4 alin. 13, instanța de fond a
evocat dispozițiile art. 969 și 1073 C. civ., dar și pe cele cuprinse în art. 143
1
alin. 4 din Legea nr. 31/1990
și a reținut că dreptul Consiliului de Administrație de a-i
revoca pe directori poate fi exercitat oricând, în acest sens fiind și
clauza art. 6 lit. c) din contractul de management încheiat între
părți.
În
aceste condiții, tribunalul a apreciat că prevederile cuprinse în
art. 17 lit. b) din contractul de management nu au semnificația și nu
produc efectul limitării dreptului Consiliului de Administrație de
a-i revoca pe directori doar la acele situații pe care în mod expres le
indică, deoarece a considerat că este evident că dacă
administratorii îi pot revoca pe directori oricând (potrivit legii și
contractului de management), atunci cu atât mai mult îi pot revoca și
atunci când nu își îndeplinesc una sau mai multe obligații
prevăzute în contract, nu respectă hotărârile adunării
generale a acționarilor și ale consiliului de administrație ori
nu respectă legislația în vigoare aplicabilă
societăților comerciale (ipotezele avute în vedere de art. 17 lit. b
din contractul părților). În opinia primei instanțe, clauza
prevăzută la art. 17 lit. b) din contractul de management este una
obișnuită într-o asemenea convenție, existența ei putând fi
prezumată, potrivit art. 981 C. civ.; ca o consecință a naturii
sale, prima instanță a apreciat că această clauză nu
poate produce efectul restrictiv pe care reclamantul l-a alegat, înțelesul
său fiind acela de a permite revocarea și în situațiile pe care
expres le enumeră.
În
continuare, tribunalul a înlăturat susținerea reclamantului, potrivit
căruia reorganizarea internă a societății – care a
constituit temei al revocării sale – nu s-ar fi realizat; pentru a ajunge
la această concluzie, a notat că deosebirile existente la nivelul
organizării pârâtei în perioada când reclamantul a deținut
funcția de director și cele decise în anul 2008 sunt și
cantitative și calitative, ca urmare a creării funcției de
director general și reducerii numărului directorilor simpli.
În
aceste condiții, apreciind că revocarea reclamantului din
funcția de director nu s-a realizat fără justă cauză,
instanța de fond a constatat că acesta nu este îndreptățit
la plata clauzei penale prevăzute la art. 4.13 din contractul
părților și nici a cotei-părți din profitul net anual
aferent perioadei cuprinse între data revocării și 01.06.2011.
A mai
observat că nici capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata
sumei de 16.922 lei, cu titlu de diferență neachitată din
cota-parte de profit distribuită managerilor societății pentru
exercițiul financiar aferent anului 2007 nu este fondat, deoarece probele
relevă că pârâta a stabilit în beneficiul reclamantului stimulente în
sumă brută de 67.689 lei, din care i s-a achitat suma totală de
53.163 lei, iar diferența reprezintă în realitate echivalentul
impozitului pe salarii.
De
asemenea, prima instanță a reținut caracterul nefondat și
al capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 16.922
lei, cu titlu de diferență neachitată din cota-parte de profit
distribuită managerilor societății pentru exercițiul
financiar aferent anului 2008, dar pentru perioada anterioară deciziei de
revocare, notând că societatea pârâtă nu a adoptat acte prin care
să stabilească partea care i s-ar fi cuvenit reclamantului în raport
de performanțele acestuia în funcția deținută.
În
raport de aceste considerente, a respins cererea de chemare în judecată ca
nefondată.
Împotriva
acestei sentințe, reclamantul P.R. a declarat apel, care a fost admis de
Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia
civilă nr. 69/06.03.2013; ca o consecință, hotărârea primei
instanțe a fost schimbată, în sensul că acțiunea a fost
admisă în parte, iar pârâta a fost obligată la plata către
reclamant a sumei de 401.940 lei, actualizată cu indicele de inflație
la data plății, reprezentând daune-interese, a sumei de 10.532 lei,
reprezentând diferența din cota-parte de profit aferentă
exercițiului financiar al anului 2007, precum și a sumei de 12.801,51
lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; celelalte pretenții ale
reclamantului au fost respinse, iar intimata a fost obligată și la
plata către apelant a sumei de 8.879,92 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată în apel.
Pentru
a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima
critică a apelantului, legată de încălcarea de către
tribunal a dispozițiilor art. 297 alin. 1 C.proc.civ., este neîntemeiată, deoarece considerentele hotărârii atacate relevă
că instanța de fond a cercetat toate capetele de cerere, nu numai pe
cele care nu formaseră obiect al analizei în primul ciclu procesual.
În
schimb, a apreciat că este fondată critica vizând greșita
interpretare a clauzelor contractului de management.
Astfel,
Curtea de apel a notat că din dispozițiile art. 143
1
alin.
4 din Legea nr. 31/1990 reiese că mandantul are dreptul de a revoca
unilateral contractul de mandat.
Și
în convenția părților, acest drept a fost recunoscut intimatei,
prin clauza cuprinsă la art. 6 lit. c), în care părțile au
stabilit că mandantul are dreptul să revoce oricând directorul.
În
cazul mandatului cu titlu oneros, cum este cazul în speță,
instanța de apel a considerat că atunci când revocarea este
intempestivă sau abuzivă, adică fără just temei,
mandatarul este îndreptățit la plata unor daune-interese.
În
speță, corespunzător prevederilor art. 143
1
alin.
4
teza a II-a din Legea nr. 31/1990, părțile contractului de management
au agreat, în art. 4 alin. 13 din contract, că în situația
revocării fără justă cauză directorul are dreptul la
plata unor sume reprezentând daune-interese, constând în remunerația
lunară brută aferentă perioadei de mandat rămasă
neacoperită și cota-parte din profitul anual la care ar fi avut
dreptul în cazul menținerii mandatului.
Cum
legea nu definește noțiunea de revocare fără justă
cauză, Curtea de apel a apreciat că determinarea semnificației
pe care părțile au intenționat să o acorde acesteia trebuie
desprinsă din interpretarea corelată a clauzelor contractului de
management.
Astfel,
a notat că prin art. 17 din contract, părțile au stipulat
situațiile de încetare a efectelor contractului, printre care și pe
cea privind încetarea, ca urmare a revocării mandatului. În acest sens,
ele au agreat, în art. 17 lit. b), că revocarea poate avea loc în una sau
mai multe din următoarele situații: neîndeplinirea uneia sau mai
multor obligații prevăzute în contract, nerespectarea
hotărârilor adunării generale a acționarilor și ale
consiliului de administrație, nerespectarea legislației în vigoare
aplicabilă societăților comerciale.
Întrucât
legea părților este contractul de management, instanța de apel a
apreciat că ipotezele prevăzute la art. 17 lit. b) din contract
reprezintă situațiile de justă cauză care permit revocarea
mandatului, iar orice alte situații în care s-ar putea produce revocarea
mandatului, revocare posibilă oricând, nu reprezintă juste cauze
și dau dreptului mandatarului la despăgubiri.
În
aceste condiții, a constatat că revocarea apelantului, produsă
ca urmare a unei reorganizări administrative a societății
intimate nu se încadrează în cauzele de revocare considerate ca fiind
juste de către părți în art. 17 din contract și este
aptă să atragă aplicarea art. 4 alin. 13, evocat mai sus, care
instituie dreptul la despăgubiri.
Cu
privire la contravaloarea acestora, Curtea a notat că părțile au
agreat ca, începând cu data de 01.05.2008, apelantul să beneficieze de o
remunerație brută lunară în cuantum de 12.760 lei; prin urmare,
a apreciat că pentru perioada cuprinsă între data revocării
fără justă cauză, 15.10.2008 și data la care
contractul încheiat între părți ar fi încetat, prin ajungere la
termen, 01.06.2011, suma pe care intimata o datorează apelantului este de
401.940 lei.
În
continuare, a mai reținut că în art. 4 alin. 2 din contractul de
management, părțile au prevăzut dreptul apelantului de a
participa la profitul net al societății, în cadrul unei cote de 2%,
în funcție de aportul la rezultatele financiare obținute.
Instanța
de apel a examinat înscrisurile emise de intimată pentru anul 2007, din
care a constatat că apelantul avea dreptul de a încasa, cu titlu de
participare la profit, suma brută de 67.689 lei, din care a încasat
efectiv suma de 50.767 lei, ștatul de lichidare emis de SC R. SA relevând
că apelantul mai are de primit suma de 10.532 lei, calculată în
raport și de impozitele ce grevează suma brută care i se
datorează.
În
schimb, pretențiile apelantului asupra cotei-părți din profit
aferente perioadei 01.01.2008-01.06.2011 au fost apreciate ca fiind
neîntemeiate, Curtea de apel luând act că o asemenea creanță nu
are caracter cert, deoarece Consiliul de Administrație, care este cel
chemat să evalueze aportul directorului la rezultatele financiare ale
societății, nu a făcut o asemenea apreciere.
Împotriva
acestei decizii, SC R. SA a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în
sensul respingerii apelului ca nefondat.
În
motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost
pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus
judecății, cu schimbarea înțelesului lămurit și
vădit neîndoielnic al său, dar și cu aplicarea greșită
a legii; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.
8 și 9 C.proc.civ.
În
dezvoltarea primului motiv de recurs, a susținut că prin modalitatea
în care a interpretat clauzele contractuale, instanța de apel le-a
modificat sensul și înțelesul, încălcând voința
părților ce a stat la baza încheierii contractului de management.
În
continuare, recurenta a evocat clauzele relevante ale convenției
părților și a afirmat că nu se poate reține că
revocarea contractului de management putea să fie dispusă doar în
situațiile expres indicate în art. 17, cât timp prevederile art. 143
1
alin. 4 din Legea nr. 31/1990, care au fost transpuse în art. 6 lit. c) din
contract, recunosc dreptul mandantului de a revoca oricând directorul.
Cum
potrivit art. 969 C.civ., contractele au putere de lege între părți,
dar în aplicarea alin. 2 al aceluiași articol, ele se pot revoca atât nu
doar prin consimțământul părților, ci și din cauze
autorizate de lege, a solicitat să se constate că încetarea
contractului de management, care se supune regulilor mandatului, este
îngăduită de legea specială.
Recurenta
a susținut, astfel, că revocarea putea să intervină și
în cazul altor situații care nu au fost prevăzute de art. 17, iar o
revocare dispusă în considerarea altor argumente decât cele agreate
convențional nu este una lipsită de justă cauză; de altfel,
chiar părțile au stipulat în contractul lor că acesta își
poate înceta efectele în una sau mai multe dintre situațiile
prevăzute la art. 17, ceea ce relevă că situațiile
respective nu au caracter limitativ, iar clauza în care sunt enumerate nu este
una imperativă.
În
altă ordine de idei, recurenta a precizat că una dintre
situațiile care justifică, potrivit art. 17 lit. b) din contract,
revocarea directorului o constituie nerespectarea hotărârilor
adunării generale a acționarilor și ale consiliului de administrație.
În
acest context, ea a subliniat că reorganizarea sa internă a fost
aprobată prin hotărârea Consiliului de Administrație din data de
29.09.2008, când a fost adoptat și un nou Regulament de organizare și
funcționare a Consiliului de Administrație, care a stabilit că
atribuțiile de conducere a societății erau delegate doar
directorului general.
Or, în
măsura în care clauza cuprinsă în art. 17 din contractul
părților ar avea un caracter imperativ, recurenta a apreciat că
s-ar fi aflat într-o situație ilegală de nerespectare a hotărârii
Consiliului de Administrație din data de 29.09.2008 – caz ce se constituie
într-o cauză legitimă de revocare a directorului, aceasta fiind
practic singura modalitate de punere în aplicare a hotărârii evocate mai
sus; de aceea, a susținut că măsura revocării nu a fost
nici abuzivă, nici intempestivă.
În
dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a
arătat că instanța de apel a aplicat greșit art. 143
1
alin.
4 și art. 152 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.
Cu
referire la primul text legal a cărui greșită aplicare se
invocă, recurenta a precizat că atât timp cât legea permite ca
revocarea directorilor să fie făcută oricând de către
Consiliul de Administrație și numai în cazul revocării
fără justă cauză, se naște dreptul directorului respectiv
la plata de daune-interese, se impunea să se fi cercetat măsura în
care, în speță, revocarea intimatului a avut un just temei.
De
aceea, a reluat susținerile referitoare la reorganizarea sa internă
și a arătat că în urma adoptării noilor măsuri, în
structura sa au intervenit modificări cantitative și calitative
importante; astfel, în loc de opt directori, au fost numiți trei directori
lipsiți de competențe de reprezentare a societății în
raporturile cu terții, iar dacă anterior cei opt directori erau
numiți de către Consiliul de Administrație, în fața
căruia răspundeau, cei trei directori din organizarea ulterioară
au fost numiți de către directorul general. În aceste condiții,
recurenta a afirmat că revocarea intimatului a avut o justă
cauză, determinată de încetarea delegării atribuțiilor de
conducere către toți directorii societății, cu
excepția directorului general și de suprimarea Direcției Tehnice
din structura organizatorică, măsuri adoptate prin Hotărârile
Consiliului de Administrație din datele de 29.09.2008 și 07.10.2008.
În ceea
ce privește art. 152 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, recurenta a
arătat că remunerația directorilor obținută în baza
contractului de mandat este asimilată din punct de vedere fiscal
veniturilor din salarii și se impozitează.
Astfel,
a precizat că din cota de profit aferentă exercițiului financiar
al anului 2007, în cuantum brut de 67.689 lei, intimatul a încasat în luna
aprilie 2008 suma de 50.767 lei, dar și diferența de 10.532 lei,
fiind reținute și virate către bugetul de stat
contribuțiile obligatorii care au grevat suma brută.
În
schimb, apelanta a apreciat că se impunea ca pretențiile intimatului
asupra cotei-părți din profit aferente perioadei
01.01.2008-01.06.2011 să fie respinse, cu atât mai mult cu cât contractul
de management a încetat la data de 15.10.2008, așa încât intimatul nu a
mai prestat nicio activitate care să aibă aptitudinea de a-i releva o
participare la obținerea de profit.
La data
de 11.10.2013, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând
actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma celor
două motive de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit
art. 304 pct. 8 C.proc.civ., hotărârea poate fi modificată atunci
când ”instanța, interpretând greșit actul juridic dedus
judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și
vădit neîndoielnic al acestuia”.
Se
cuvine subliniat că autoarea căii de atac nu a invocat schimbarea
naturii actului juridic dedus judecății, limitându-și critica la
cea de-a doua teză a textului citat mai sus.
Intimatul
a afirmat că acest motiv de recurs nu poate fi primit, deoarece recurenta
nu a arătat care era înțelesul lămurit și vădit
neîndoielnic al contractului, care a fost schimbat de instanța de apel, în
realitate, partea adversă îndreptându-și criticile împotriva
interpretării pe care Curtea de apel a dat-o noțiunii de
justă
cauză
. De aceea, intimatul a arătat că instanța de apel
a corelat clauzele contractuale, făcând deducții logice, dar un
astfel de demers, care are legătură cu aprecierea probelor,
scapă examinării instanței de recurs.
Înalta
Curte recunoaște că o dezlegare dată de către
instanțele de fond, care are legătură cu aprecierea probelor, nu
poate forma obiect al examinării instanței de recurs, care este
limitată la a cerceta hotărârea atacată doar din perspectiva
criticilor de nelegalitate. În egală măsură, însă,
reține că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. poate fi invocat atunci când judecătorii de fond și-au depășit
puterile, care sunt limitate nu doar de distincția ce trebuie
făcută între clauzele clare și cele obscure, ci și de
interdicția de a trece dincolo de intenția părților; or, în
speță, analiza pe care instanța de apel a făcut-o în ceea
ce privește clauza prevăzută de art. 17 din contract este
criticată de către recurentă, care susține o modificare a
sensului și a înțelesului său, de natură a încălca
voința părților care a stat la baza încheierii contractului de
management.
O
asemenea analiză nu are legătură cu aprecierea probelor, ci cu
interpretarea actului juridic dedus judecății, așa încât critica
sa poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304
pct. 8 C.proc.civ. și va fi examinată în cele ce succed:
În
esență, recurenta a susținut, în dezvoltarea acestui motiv de
recurs, că nu se poate reține că revocarea contractului de
management putea să fie dispusă doar în situațiile expres
indicate în art. 17, de vreme ce art. 143
1
alin. 4 din Legea nr.
31/1990, ale cărui dispoziții au fost transpuse în art. 6 lit. c) din
contract, recunosc dreptul mandantului de a revoca oricând directorul.
Înalta
Curte notează că potrivit art. 17 alin. 1 lit. b) din contractul de
management, părțile au stabilit că actul putea să își
înceteze efectele prin revocarea directorului în una sau mai multe din
următoarele situații: neîndeplinirea uneia sau mai multor
obligații prevăzute în contract, nerespectarea hotărârilor
adunării generale a acționarilor și ale consiliului de
administrație, nerespectarea legislației în vigoare aplicabilă
societăților comerciale.
Mai
reține că dispozițiile art. 143
1
alin. 4 din Legea
nr. 31/1990 prevăd că mandantul are dreptul de a revoca oricând
contractul de mandat.
Și
în convenția părților, acest drept a fost recunoscut intimatei,
prin clauza cuprinsă la art. 6 lit. c), în care părțile au
stabilit că mandantul are dreptul să revoce oricând directorul.
Susținerea
recurentei în sensul că instanța de apel ar fi reținut că
revocarea directorului putea să intervină numai în cazurile indicate
în art. 17 este nefondată și contrazisă de înseși
considerentele deciziei atacate.
Cum
potrivit art. 143
1
alin. 4 teza a II-a din Legea nr. 31/1990 și
art. 4 alin. 13 din contractul de management, în situația revocării
fără justă cauză, directorul are dreptul la plata unor sume
reprezentând daune interese, Înalta Curte apreciază că ceea ce
părțile au urmărit prin clauza cuprinsă în art. 17 din
contract a fost să delimiteze cazurile de revocare în care recurenta era
exceptată de la obligația de plată a despăgubirilor de cele
în care, deși avea posibilitatea de a revoca oricând directorul, era
ținută a-l despăgubi pe acesta.
Aceasta
este interpretarea pe care instanța de apel a dat-o clauzei cuprinsă
în art. 17 din contractul de management și ea respectă voința
reală a părților, în sensul art. 969 C.civ.
O
astfel de clauză, după cum în mod judicios a apreciat și
intimatul, este nu doar utilă, ci și necesară, în
condițiile în care Legea nr. 31/1990 nu definește noțiunea de
justă
cauză
.
În
aceste condiții, prin voința lor care li se impune cu forța
legii în conformitate cu art. 969 C.civ., părțile au înțeles
să identifice situațiile în care revocarea era considerată a fi
cu justă cauză, fără însă să anihileze sau
să limiteze – așa cum eronat a apreciat prima instanță –
dreptul mandantului de a proceda oricând la revocare.
De
aceea, susținerea recurentei că revocarea putea să
intervină și în cazul altor situații, în afara celor care au
fost prevăzute de art. 17, este corectă, dar ea nu justifică
admiterea recursului.
După
cum cu temei a observat intimatul, afirmația recurentei în sensul că
o revocare dispusă în considerarea altor argumente decât cele agreate
convențional nu este una lipsită de justă cauză este
contrară dispozițiilor art. 977 și urm. C.civ.
Aceasta,
pentru că norma de interpretare a convențiilor prevăzută de
art. 978 C.civ. stabilește că o clauză contractuală se
interpretează întotdeauna în sensul în care produce efecte, iar nu în
acela în care nu poate produce niciun efect.
Or,
afirmând că revocarea mandatului este de esența sa, recurenta
ignoră prevederile art. 4 alin. 13 și art. 17 din contract, care ar
deveni astfel lipsite de eficiență și perpetuu inaplicabile.
Totodată,
acceptarea raționamentului recurentei presupune golirea de conținut
și a art. 143
1
din Legea nr. 31/1990, întrucât nu ar mai exista
nicio ipoteză juridică în care revocarea să poată fi
considerată lipsită de justă cauză și să dea
naștere dreptului mandatarului revocat abuziv sau intempestiv la
daune-interese.
De
aceea, Înalta Curte reține că deși recurentei îi era permis
să revoce oricând și pentru orice motiv contractul de management,
invocarea unor motive care nu se încadrează în ipotezele reglementate de
art. 17 din contract reprezintă situații de revocare fără
justă cauză, care îi impun acesteia obligația de a achita
despăgubirile.
În altă ordine de idei, recurenta a precizat că una dintre
situațiile care justifică, potrivit art. 17 lit. b) din contract,
revocarea directorului o constituie nerespectarea hotărârilor
adunării generale a acționarilor și ale consiliului de
administrație și, cum reorganizarea sa internă a fost
aprobată prin hotărârea Consiliului de Administrație din data de
29.09.2008, a susținut că dacă nu proceda la revocarea
intimatului, s-ar fi aflat într-o situație ilegală de nerespectare a
respectivei hotărâri.
Nici
această împrejurare nu poate determina admiterea căii de atac,
întrucât revocarea și, implicit, caracterul ei abuziv ori intempestiv se
apreciază nu prin raportare la persoana mandantului și în concret la
necesitățile impuse lui de către reorganizarea sa internă,
ci la cea a mandatarului.
Or, nu
s-a susținut de către recurentă că intimatul nu ar fi
respectat hotărârile adunării generale a acționarilor sau cele
ale consiliului de administrație, ca să se poată aprecia
că, în persoana sa, sunt elemente care să fi justificat revocarea.
Al
doilea motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., presupune aplicarea greșită a legii; în concret, recurenta a afirmat că
instanța de apel a aplicat greșit art. 143
1
alin. 4
și art. 152 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.
Cu
referire la primul text legal a cărui greșită aplicare se
invocă, recurenta a precizat că atât timp cât legea permite ca
revocarea directorilor să fie făcută oricând de către
Consiliul de Administrație și numai în cazul revocării
fără justă cauză, se naște dreptul directorului
respectiv la plata de daune-interese, se impunea să se fi cercetat
măsura în care, în speță, revocarea intimatului a avut un just
temei.
În
analiza acestei critici, Înalta Curte reține că aceleași
argumente ca cele care au fost prezentate cu ocazia examinării primului
motiv de recurs sunt de natură să infirme afirmațiile
recurentei, deoarece deja s-a reținut că invocarea unor motive care
nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 17 din contract
reprezintă situații de revocare fără justă cauză.
În
ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 152 alin. 2 din Legea nr.
31/1990, Înalta Curte reține că, în realitate, recurenta nu
prezintă nicio critică deciziei de apel, de vreme ce recunoaște
dreptul intimatului la plata sumei 10.532 lei, pe care chiar a precizat că
a și achitat-o.
Pe de
altă parte, susținerea recurentei în sensul că se impunea ca
pretențiile intimatului asupra cotei-părți din profit aferente
perioadei 01.01.2008-01.06.2011 să fie respinse nici măcar nu trebuie
examinată, atât timp cât prin decizia atacată aceste pretenții
nu au fost admise, ci au fost respinse.
În
considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte a apreciat
că motivele invocate de către recurentă nu pot să determine
o modificare a deciziei instanței de apel, care astfel se dovedește a
fi legală; de aceea, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.