ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2190/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 801.420,21 RON compusă din: 571 061 RON reprezentând contravaloarea netă a daunelor interese datorate în temeiul dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ca urmare a revocării fără justă cauză a mandatului de administrator și director general deținute în cadrul societății pârâte; 150.189 RON reprezentând contribuția pentru pensie datorată Casei Naționale de Pensii Publice a Municipiului București aferentă remunerației solicitata anterior; 80 170,29 RON reprezentând dobânda legală datorată potrivit art. 3 alin. (21) din OUG13/2011, calculată de la data scadenței sumelor de bani datorate și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, suma totală urmând să fie actualizată până la data plății efective în temeiul dispozițiilor art. 1535 C. civ.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3635 din 29.11.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a dispus admiterea în parte a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 571.061 RON cu titlu de daune interese datorate conform art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 la care se adaugă dobânda legală penalizatoare datorată conf. disp. art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, dobândă ce se va calcula de la scadența sumelor de bani datorate și până la introducerea acțiunii, suma totală urmând să fie actualizată până la data plății efective; a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 12.023,61 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărârii au formulat apel reclamantul A. și pârâta B. S.A.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1168 din 24 iunie 2019 a respins apelul declarat de pârâta apelantă B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 3635 din 29.11.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a admis apelul declarat de reclamantul apelant A., împotriva aceleiași sentinței; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 571.061 RON cu titlu de daune-interese datorate conform art. 137 ind.l alin. (4) din Legea nr. 31/1990; a înlăturat dispoziția privind adăugarea dobânzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 80.170,21 RON, reprezentând dobânda legală datorată conform art. 3 alin. (2) ind.l din O.U.G. nr. 13/2011, calculată de la data scadenței sumelor datorate, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, suma urmând a fi actualizată până la data plății efective, potrivit art. 1535 C. civ. a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a obligat apelanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 790,99 RON, reprezentând contravaloarea taxei de timbru, către apelantul reclamant A. și a luat act că apelantul reclamant și-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat din apel, pe cale separată.

Împotriva acestei decizii B. S.A. a declarat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 143

1

alin. (4) din Legea societăților nr. 31/1990 și principiul forței obligatorii a Contractului de delegare stabilind că reclamantul este îndreptățit să primească daune - interese pentru revocarea fără justă cauză din funcția de Director General, deși nu erau îndeplinite condițiile în acest sens.

Legea societăților nr. 31/1990 stabilește regula că mandatul acordat directorilor generali este revocabil adnutum, directorul general fiind îndreptățit să solicite daune - interese numai în condițiile în care a intervenit o revocare fără justă cauză a mandatului.

Or, în speță, nu există o revocare a mandatului de director general și, drept urmare, nici o revocare fără justă cauză care să justifice acordarea de daune interese, având în vedere că încetarea funcției de Director General nu a intervenit ca urmare a revocării reclamantului din această funcție, ci ca urmare a încetării de drept la data încetării mandatului de administrator, potrivit art. 4.1. din Contractul de delegare de competență încheiat între Consiliul de Administrație al societății B. S.A. și reclamant la data de 26.09.2014.

Nu există nicio hotărâre a Consiliului de Administrație de revocare din funcția de director general a reclamantului.

Prin decizia din 19.01.2016, Consiliul de Administrație nu l-a revocat pe reclamant din funcția de director general, ci doar a luat act de încetarea de drept a mandatului de director general, începând cu data de 10.11.2015.

În opinia recurentei-pârâte, contrar aspectelor reținute în mod greșit de instanța de apel, această situație de încetare de drept este distinctă și nu poate fi asimilată cu situația revocării directorului întrucât încetarea contractului de delegare de competență s-a produs în conformitate cu voința părților exprimată de la momentul semnării Contractului de delegare, iar nu prin decizia organelor de conducere ale societății B.. B. S.A. și reclamantul au convenit în mod expres ca încetarea delegării conducerii societății către directorul general să se producă la data încetării mandatului de administrator, indiferent de cauza încetării.

Astfel, reclamantul a consimțit că, inclusiv în cazul în care va fi revocat din funcția de administrator, să fie înlăturat automat și din funcția de director, fără a putea pretinde acum daune - interese pentru ambele situații.

Prin art. 4.1. din Contractul de delegare de competență, părțile au ales să deroge de la dispozițiile art. 143 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care nu impun ca persoana care are funcția de director să fie și administrator și drept urmare, nu era obligatoriu ca exercitarea celor două calități să înceteze concomitent; încetarea delegării de competență potrivit clauzei contractuale nr. x nu poate fi considerată ca fiind o revocare, și mai mult de atât, o revocare fără justă cauză, indiferent de modul în care a fost revocat mandatul de administrator (cu sau fără justă cauza), fiind două chestiuni diferite.

Clauza nr. 4.1 referitoare la perioada de valabilitate a contractului de delegare nu face distincție între demisie, revocare sau altă cauză de încetare a mandatului de administrator. In schimb. Clauza 6.1 din Contractul de delegare, menționează că directorul general are dreptul la daune interese în situația "revocării sale fără justă cauză". Având în vedere că funcția de Director general nu a încetat ca urmare a revocării directorului general, nu există situația premisă pentru aplicarea Clauzei 6.1. pe cale de consecință, reținând incidența acestei clauze contractuale, deși nu era aplicabilă, instanța de apel a încălcat principiul forței obligatorii a contractului.

Recurenta-pârâtă consideră că prin soluția sa, instanța de apel a reținut în mod greșit "fapta" AGA de revocare din funcția de administrator pentru a justifica acordarea de daune - interese pe temeiul art. 143

1

alin. (4), deși acest text legal se referă numai la o fapta ilicită săvârșită, prin ipoteză, de Consiliul de Administrație.

Acționarii nu au atribuții în numirea directorului general și prin urmare nici în revocarea acestuia, astfel cum rezultă din art. 142 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990 și din art. 13 alin. (3) lit. c) din Actul Constitutiv al societății. In concluzie, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii atunci când a dispus obligarea la plata de daune - interese pentru încetarea mandatului de director general, în condițiile stabilite expres de părți prin Contractul de delegare de competență, în lipsa unei revocări fără justă cauză a intimatului-reclamant din funcția de Director General.

Recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea stabilind că reclamantul este îndreptățit să primească daune - interese, deși nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 137

1

alin. (4) Legea nr. 31/1990 și nici nu fuseseră analizate toate condițiile răspunderii civile.

Instanța de apel a considerat în mod greșit că revocarea reclamantului din funcția de administrator s-a făcut fără justă cauză, întrucât nu există nicio mențiune în cuprinsul hotărârii de revocare sau în procesul-verbal de ședință despre motivele pentru care acționarii au decis revocarea și nici nu au fost prezentate de organele societare în Adunare Generală a Acționarilor pentru fi supuse analizei, iar argumentele de natură penală nu sunt fondate.

Recurenta susține că neindicarea motivelor de revocare în cuprinsul hotărârii AGA sau în procesul-verbal de ședință și neanalizarea acestora în AGA nu dovedește o revocare fără justă cauză întrucât, în primul rând, nu există nicio dispoziție legală care să impună obligația de a indica motivele de revocare prin hotărârea sau prin procesul-verbal de ședință în cadrul căreia se adoptă o astfel de măsură sau de a dezabate pe larg în AGA motivele revocării din funcția de administrator, drept urmare, nu se impune vreo culpă a societății în nemotivarea revocării administratorului și implicit nu se poate deduce că revocarea a intervenit fără justă cauză din acest motiv. în al doilea rând, raportat la motivele de natură penală care au determinat revocarea, interesul superior al societății impunea ca această situație să nu fie descrisă chiar prin hotărârea de revocare, care urma să fie publicată.

Acest fapt putea fi interpretat de către terți ca o recunoaștere a suspiciunilor existente cu privire la profesionalismul și onestitatea societăților implicate, respectiv B. S.A., S.I.F. MUNTENIA S.A. (acționar majoritar B.), S.A.I. MUNTENIA INVEST S.A. (societate ce administra S.I.F MUNTENIA S.A.., de la conducerea căreia fusese înlăturat deja intimatul - reclamant), fiind vorba despre societăți listate pentru care capitalul de încredere este foarte important. In al treilea rând, nu s-a cauzat nicio vătămare prin necomunicarea motivelor pentru care s-a dispus revocarea.

După prezentarea unor aspecte ale situației de fapt, recurenta-pârâtă susține că, revocarea din funcția de administrator a reclamantului a fost dispusă având la bază motive întemeiate, respectiv pierderea încrederii/credibilității acestuia pentru a ocupa în continuare această funcție, intimatul - reclamant fiind asociat în spațiul public cu persoane cercetate pentru săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu activitățile societăților S.I.F. MUNTENIA S.A.. S.A.L MUNTENIA INVEST S.A. și S.I.F. BANAT CRIȘANA, iar neluând în considerare aceste elemente, instanța de apel a ignorat caracterul intuitu persoane al contractului de mandat acordat administratorilor.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a procedat în mod greșit neanalizând îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea de daune-interese, aplicând greșit dispozițiile articolului 137

1

alin. (40) din Legea societăților și stabilind că recurenta-pârâtă este obligată să acorde daune-interese intimatului-reclamant pentru revocarea acestuia din funcția de administrator, fără a se analiza îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile.

Acordarea de plano de către instanța de apel a remunerației neîncasate de intimatul-reclamant după data revocării, fără a se verifica dacă acesta a prestat sau nu, un serviciu din care a obținut venituri după revocare, dacă a întreprins sau nu demersuri pentru a limita pretinsul prejudiciu, încalcă prevederile legale care impun probarea unui prejudiciu pentru admiterea răspunderii civile, indiferent dacă aceasta este calificată ca fiind delictuală sau contractuală.

Recurenta-pârâtă invocă și aplicarea greșită a art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, a art. 3 alin. (2) și (3) C. civ. și art. 8 din Legea nr. 71/2011 în ce privește noțiunea de "profesionist" și modul de calcul al dobânzii acordate.

Prin decizia atacată, instanța de apel a schimbat în parte sentința primei instanțe și a acordat dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din O.U.G. nr. 13/2011, considerând că reclamantul are calitatea de profesionist. Procedând în acest mod, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind definiția noțiunii de "profesionist" reținând că reclamantul are calitatea de profesionist.

Recurenta arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind modul de calcul al dobânzii, ca urmare a greșitei calificări a intimatului-reclamant ca profesionist, reținând în mod greșit că dobânda penalizatoare la care B. S.A. poate fi obligată este cea prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, aplicabilă raporturilor dintre profesioniști.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului solicitând anularea recursului, iar pe fond respingerea ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 ianuarie 2020 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis în principiu recursul și a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14.04.2020.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 137

1

alin. (4), art. 143

1

alin. (4) din Legea societăților nr. 31/1990 și principiul forței obligatorii a contractului de delegare, art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, a art. 3 alin. (2) și (3) C. civ. și art. 8 din Legea nr. 71/2011 în ce privește noțiunea de "profesionist" și modul de calcul al dobânzii acordate.

Situația care a generat litigiul dintre părți este reprezentată de faptul că prin Hotărârea AGOA din 19.11.2015 acționarii societății B. S.A. au aprobat revocarea reclamantului A. din calitatea de membru al Consiliului de Administrație al societății, calitate ce a fost atribuită la data de 17.09.2014 și în urma căreia a fost încheiat un contract de administrare valabil pe toată perioada exercitării mandatului de administrator, respectiv până la data de 17.09.2018.

Între Consiliul de Administrație al societății pârâte și reclamant s-a încheiat și un contract de delegare de competență, având ca obiect delegarea conducerii societății de către consiliul de administrație directorului general în scopul realizării obiectului de activitate al societății.

Raporturile dintre societate și administratorul său - directorul său sunt grefate pe contractul de mandat, angajament contractual în principiu revocabil, iar în materie societară el este esențialmente revocabil, căci mandantul poate denunța mandatul în mod unilateral oricând, chiar dacă este cu termen.

Fiind un contract intuituu personae, un act de încredere, legiuitorul conferă posibilitate acționarilor să-și exprime încrederea în persoanele care gestionează societatea.

Dacă revocarea ad nutum este una arbitrară, intempestivă, din considerente străine activității mandatarului revocat, o astfel de revocare trebuie sancționată prin obligarea societății la plata unor daune-interese din cauza caracterului abuziv al unei astfel de măsuri, toate aceste aspect circumscriindu-se în sfera sintagmei "fără justă cauză".

Aflându-ne pe tărâmul unei aplicații speciale a contractului de mandat, dreptul mandatarului de revocare trebuie exercitat în strictă conformitate cu dispozițiile contractuale și legale, în sensul că revocarea trebuie să intervină numai în mod întemeiat, cu justă cauză, fiind necesară temperarea deciziei acționarilor, care, chiar dacă au posibilitatea revocării ad nutum a directorilor ori administratorilor, trebuie să o facă cu rezervă și o anumită chibzuință, analizându-se temeinic în ce măsură mandatarul său și-a îndeplinit misiunile și atribuțiile ce îi conturează sfera competenței funcției încredințate.

Astfel, din analiza sintagmei "revocare fără justă cauză" rezultă că legiuitorul a condiționat posibilitatea revocării ad nutum de dovedirea de către mandant în prealabil a justeței cauzei de revocare, existența în realitate a motivelor expuse în hotărârea de revocare.

În lipsa unei motivări punctuale care să conțină o analiză temeinică a nerespectării fiecărei atribuții în parte, se prezumă că revocarea a fost dispusă ad nutum, fără justă cauză.

Or, așa cum corect s-a reținut, pârâta nu a indicat prin hotărârea adoptată sau procesul-verbal adoptat cu ocazia ședinței AGA, care sunt motivele care au condus la luarea deciziei și dacă măsura a fost luată pentru a sancționa activitatea administratorului, dacă activitatea acestuia a fost necorespunzătoare sau dacă a fost incident vreun alt motiv legal sau de oportunitate care să fi fost avut în vedere de acționari.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel făcând o temeinică analiză a situației de fapt și printr-o corectă aplicare a dispozițiilor legale a reținut în mod corect că în cazul reclamantului nu a fost făcută nicio analiză și nu au fost prezentate de nimeni, niciodată nici un fel de motive sau argumente pentru revocarea sa, ci revocarea reclamantului este dovedită fără justă cauză.

Or, neprezentarea în concret a motivelor pentru care s-a dispus revocarea conduc spre concluzia că decizia este rodul arbitrariului ori a aplicării unor criterii subiective, străine de obligațiile contractuale.

Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia nu există o revocare a mandatului de director general și nici o revocare fără justă cauză care să justifice acordarea de daune - interese.

Așa cum s-a reținut și de instanțele anteriore, în condițiile în care reclamantul a fost revocat din funcția de administrator fără justă cauză, întrucât contractul de delegare de competență prevedea încetarea delegării la data încetării calității de administrator, delegarea în funcție a încetat la rândul său fără justă cauză.

În privința cuantumului daunelor-interese, când revocarea intervine fără justă cauză, criteriul principal îl constituie valoarea remunerației pe perioada contractuală rămasă.

Adoptându-se acest reper pentru evaluarea prejudiciului, în general, se dispune obligarea societății la plata contravalorii indemnizației stabilite administratorilor, indemnizație ce li s-ar fi cuvenit până la încetarea mandatului prin ajungere la termen, dacă ar fi avut posibilitatea să finalizeze mandatul încredințat.

În cauza de față, cuantumul daunelor-interese ce se cuvin reclamantului revocat, fără a fi incidentă neîndeplinirea obligațiilor manageriale enumerate în contractul de mandat și de delegare de competență, au fost stabilite prin art. 6.1 lit. f) din contractul de delegare de competență, părțile evaluând convențional întinderea prejudiciului ce trebuie plătit.

Așadar, când revocarea survine fără justă cauză, mandatarul este îndreptățit la daune -interese, cuantumul acestor daune a fost evaluat în mod anticipat de către părți ca fiind valoarea remunerației fixe ce i s-ar fi cuvenit mandatarului de la data încetării contractului prin revocare și până la finalul mandatului.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia instanța de apel a apreciat în mod eronat că există temei legal pentru stabilirea cuantumului prejudiciului, s-a constatat că această critică nu poate fi primită, întrucât s-a reținut în mod corect, în cauză, incidența dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară a acționarilor, iar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-interese.

Cum potrivit art. 143

1

alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 și art. 6.1 lit. f) din contractul de delegare, în situația revocării fără justă cauză, directorul are dreptul la plata unor sume reprezentând daune-interese, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a reținut corect că revocarea reclamantului a avut loc la fel ca și delegarea fără just cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 143

1

și 137

1

din Legea 31/1990 reclamantul fiind îndreptățit să primească daune în conformitate cu dispozițiile legale menționate și în conformitate cu clauzele contractului de delegare.

Contrar susținerilor recurentei, în ceea ce privește dobânda legală și dispozițiile legale aplicabile, instanța de apel a apreciat în mod corect că este incidentă dobânda legală - penalizatoare, aplicabilă în relațiile dintre profesioniști, respectiv cea prevăzută de dispozițiile art. 3 alin. (2)

1

din O.U.G. nr. 13/2011.

Întreaga argumentare a recurentei privind interpretarea greșită a noțiunii de "profesionist" va fi înlăturată.

Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, noțiunea de "profesionist" prevăzută de art. 3 din C. civ. (respectiv cel care exploatează o întreprindere, exercitând sistematic o activitate organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ) include, categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a C. civ.

Din perspectiva menționatelor dispoziții legale se constată că instanța de apel, printr-o expunere detaliată, a arătat în mod corect că natura activității desfășurată de reclamant în exercitarea funcției de director al societății prin raportare la cerințele enumerate de art. 3 C. civ. și art. 8 din Legea nr. 71/2011, conferă un astfel de statut reclamantului.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1168/2019 din 24 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2020.