ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 675/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 iulie 2019 sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanței să constate revocarea fără justă cauză a reclamantului din funcția de administrator al pârâtei, realizată prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor pârâtei cu nr. 297/53/24.06.2019, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 32.070,00 RON cu titlu de daune-interese conform pct. 18.5. din contractul de mandat nr. x/21.11.2018, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1270, art. 1272, art. 1350-1356, art. 2013, art. 2016 și ale art. 2032 C. civ., O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 111/2017, art. 111 din Legea nr. 31/1990, republicată.

La 24 iunie 2019, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că cererea de chemare în judecată are un singur capăt de cerere, având ca obiect pretenții, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 32.070 RON reprezentând daune interese, conform art. 18.5 din contractul de mandat nr. x/21.11.2018.

La termenul de judecată din 12 decembrie 2019 instanța a respins excepțiile invocate de pârâtă - excepția necompetenței materiale, excepția de netimbrare, excepția de inadmisibilitate și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 1400 din 5 august 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 32.070 RON, cu titlu de daune interese pentru revocarea fără justă cauză, precum și la plata sumei de 4.067,10 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva încheierii de ședință din 12 decembrie 2019 și a sentinței civile nr. 1400 din 5 august 2020 solicitând desființarea sentinței apelate și, pe cale de consecință, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 621 din 6 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca neîntemeiat apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de ședință din 12 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.,

A fost admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1400 din 5 august 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 783,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, recurentul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu privire la admiterea apelului formulat de intimata B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1400/2020 pronunțată de Tribunalul București cu menținerea soluției de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 12 decembrie 2019, cu cheltuieli de judecată.

In susținerea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul solicită ca instanța să aibă în vedere faptul că instanța de apel, analizând apelul formulat își justifică soluția invocând că analiza comportamentului mandatarului în cazul de față se realizează prin raportare la un comportament "maxim diligent", întrucât recurentul-reclamant ar fi un profesionist și un specialist.

De asemenea, se susține că instanța de apel nu arată nici un temei de drept din care să rezulte de unde decurge aceasta obligație de "maxima diligență", ce are un caracter excesiv, în condițiile în care regula generală prevăzută de art. 2018 C. civ., face vorbire despre "diligența unui bun proprietar", iar cum instanța de apel nu face trimitere la dispozițiile evocate, este evident că aceasta a înțeles să considere că diligența mandatarului în cauza de față excede și se abate de la regula generală din acest text de lege.

Totodată, recurentul solicită instanței de recurs să observe aplicarea greșită de către instanța de apel și a dispozițiilor art. 2032 alin. (1) C. civ., sub aspectul obligației de despăgubire din partea mandantului, atunci când revocarea are caracter "nejustificat ori intempestiv".

Astfel, instanța de apel, a analizat doar aspectul "justificării", considerând că revocarea ar fi fost justificată, susținând ca argumentele privind efectul hotărârilor Consiliului de Administrație luate cu majoritate de voturi ar atrage răspunderea fiecărui membru, indiferent de modul de vot, însă, ce nu analizează instanța de apel este faptul că "justificarea" revocării, astfel cum a fost aceasta motivată de intimată se refera la aspecte ce sunt tocmai rezultat al culpei acesteia din urmă.

Aspectul omis însă de instanța de apel, este acela al obligației de analiză și aplicare și a celei de a doua ipoteze care permite dezdăunarea mandatarului, respectiv revocarea "intempestivă" a mandatului, obligație rezultată din incidența dispozițiilor art. 2032 alin. (1) C. civ.

Mai susține recurentul, că instanța de apel reține faptul că revocarea tuturor mandatelor membrilor CA, care nu și-au dat demisia la cererea intimatei s-a făcut în mod intempestiv, aspect ce rezultă din motivarea hotărârii, ori atâta vreme cât instanța de fond reține "un eventual comportament managerial inexplicabil, eventual chiar eronat al pârâtei," este evident că reține existența unei revocări "intempestive", prin admiterea apelului instanța de apel făcând în mod vădit o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2032 alin. (1) C. civ., cu atât mai mult cu cât lipsește și analiza "justeții" revocării, atâta vreme cât instanța de apel a analizat doar aspectul "diligenței maxime", fără a arăta care ar fi justificarea concretă și de facto a revocării mandatului.

In susținerea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul solicită observarea faptului că instanța își întemeiază hotărârea pe o pretinsă obligație de "diligență maximă", însă nu arată și nu aduce nici un argument prin care să arate ce se înțelege prin acel "maxim", care sunt limitele acelui "maxim" și care este criteriul de raportare al "maximului".

De asemenea, instanța face vorbire despre analiza unui comportament și diligență de bună-credință, dar nu arata în motivare elementele de rea-credință ce le-ar fi identificat, obligațiile pretins încălcate și elementele față de care instanța de apel a considerat că o asemenea încălcare ar justifica revocarea mandatului.

În acest context, recurentul A. se consideră îndreptățit să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 18 octombrie 2021, intimata B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a deciziei atacate.

La termenul din 17 martie 2022, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului invocată din oficiu și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac, în considerarea următoarelor:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că acesta nu poate fi analizat din perspectiva dispozițiilor evocate, întrucât argumentele recurentului au făcut trimitere la dispoziții de drept material, însă fără a proceda la analizarea acestora din perspectiva hotărârii atacate și fără a arătat greșelile săvârșite de instanța de apel, în soluționarea cauzei.

Aceasta deoarece, pentru o corectă (re)analizare a raporturilor juridice dintre părți, impusă de efectul devolutiv integral al apelului, instanța de apel a reținut că, în speță, se invocă o răspundere civilă contractuală derivând dintr-un contract de mandat - nr. x/21.11.2018 - pentru care se invocă o revocare fără justă cauză - susceptibilă de despăgubiri ex lege, iar în cazul părților, prejudiciul este și estimat prin clauza penală de art. 18.5 din respectivul contract, context în care a apreciat că prima instanță a reținut, în mod eronat, lipsa de culpă a reclamantului în ceea ce privește nesesizarea posibilului conflict de interese a unui membru al Consiliului de administrație, față de împrejurarea că hotărârea Consiliului de Administrație s-ar fi luat și fără votul reclamantului, aspect ce nu vizează îndeplinirea corectă a contractului de mandat de către mandatar.

În aceste condiții, instanța de apel a reținut, în mod corect, că nesesizarea situației menționate echivalează cu încălcarea de către reclamant a art. 4.2.15, 5.6, coroborate cu art. 5.10 și 26 alin. (1) lit. b) din contractul de mandat și încălcarea obligației generale de maximă diligență a mandatarului profesionist remunerat, situație în care revocarea reclamantului nu mai putea fi încadrată în prevederile art. 137

1

alin. (4) teza finală din Legea nr. 31/1990, care viza revocarea fără justă cauză, context în care s-a apreciat că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubirile stipulate în clauza penală de la art. 18.5 din contractul de mandat nr. x/21.11.2018.

Așadar, în mod corect a reținut instanța de apel că obligațiile ce revin administratorilor sunt cele reglementate atât în C. civ. în sarcina mandatarilor, precum și cele ce revin acestora potrivit dispozițiilor din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

Astfel, a mai reținut instanța, cu privire la criteriul bunului administrator, specific în mod exclusiv răspunderii civile contractuale, că în afară de obligația de prudență și diligență după care se apreciază de altfel și culpa administratorilor, a prevăzut că aceștia sunt, de asemenea, obligați să-și exercite atribuțiunile cu loialitate, cu bună-credință, în interesul societății și potrivit unui scop adecvat.

În acest context, Înalta Curte apreciază că încălcarea obligației generale de maximă diligență a mandatarului nu ține de aplicarea legii, astfel că susținerile recurentului, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează faptul că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sunt nefondate.

Prin urmare, se constată că aspectele relevate de către recurent referitoare la starea de fapt și fondul cauzei nu corespund motivelor de nelegalitate care să determine casarea unei hotărâri, întrucât în cuprinsul cererii de recurs sunt formulate critici de netemeinicie a deciziei recurate, ce privesc modul în care instanța de apel a interpretat actul juridic dedus judecății și critici privind modul în care instanțele au apreciat probele administrate.

Prin memoriul de recurs formulat de recurent a fost invocat și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii" în cadrul căruia, recurentul și-a exprimat nemulțumirea față de faptul că decizia atacată este nemotivată, deoarece nu se pot identifica motivele pe care se întemeiază.

Față de considerentele deciziei atacate, în cadrul cărora instanța de apel a răspuns cu privire la diligența maximă de care trebuia să dea dovadă recurentul în exercitarea mandatului său și cu privire la temeiurilor legale si contractuale încălcate de acesta, fiind astfel cuprinse argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, raportată la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele invocate de recurent nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate propus întrucât acestea tind, în esență, la înlăturarea ca neîntemeiate a argumentelor instanței de apel, aceleași criticate și din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, se constată că recurentul nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel atunci când a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1400 din 5 august 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în tot și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A..

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea nulității, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sens în care va anula recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 621 din 6 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 621 din 6 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2022.