ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 160/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 14.05.2018, astfel cum a fost completată la 29.05.2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.137.557 RON, echivalentul a 245.179 euro la cursul afișat de B.N.R. la data formulării acțiunii, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul provocat ca urmare a încălcării obligațiilor contractuale, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă a debitului principal.

Prin sentința civilă nr. 2853/09.10.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 14.322,07 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. A. S.A. a declarat apel, iar B. a formulat apel incident.

Prin încheierea din 01.07.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului apelantei-reclamante, a respins cererea de încuviințare a probei cu înscrisuri, formulată de apelantul-pârât, apreciind că nu este utilă soluționării cauzei, a calificat drept apărări de fond excepțiile inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei 1.3.5 din contractul de management încheiat de părți și lipsei de obiect a excepției inadmisibilității, a acordat cuvântul părților asupra apelurilor și a amânat pronunțarea la 14.07.2020, ulterior aceasta fiind amânată la 22.07.2020.

Prin decizia civilă nr. 949/22.07.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul principal, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 382.525 RON și a sumei de 49.667 euro, în echivalent în RON la data plății efective, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți în primă instanță, a respins apelul incident și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva deciziei civile sus-menționate și încheierii din 01.07.2020, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de încuviințare a probei cu înscrisuri, B. a declarat recurs, solicitând casarea lor și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a arătat că instanța de apel a interpretat greșit clauza 1.3.5 din contractul de management încheiat între părți, apreciind că îi revenea obligația de a dovedi încadrarea cheltuielilor efectuate în categoriile pre-aprobate de conducerea S.C. A. S.A. și că anumite tipuri de cheltuieli, deși efectuate în limita bugetelor anuale aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor S.C. A. S.A., nu s-ar înscrie în desfășurarea cursului normal al activității societății.

În opinia recurentului-pârât, decizia curții de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, de vreme ce contractul de management nu impunea asemenea obligații.

Astfel, a afirmat că instanța de apel a reținut inexactitatea cheltuielilor efectuate, fără însă să identifice o normă convențională privind modul de efectuare și de decontare a acestor tipuri de cheltuieli.

Sub acest aspect, autorul căii de atac a arătat că în fața instanțelor de fond a susținut că S.C. A. S.A. nu a dovedit existența unor reguli speciale de efectuare și decontare a cheltuielilor pe care le putea efectua, altele decât cele conținute în clauza 1.3.5 din contractul de management și că nu există proceduri în acest sens, dar și că în apel a depus un raport efectuat de C. la 04.12.2014, care confirmă absența politicilor de stabilire a cheltuielilor la nivelul societății.

A mai susținut recurentul-pârât că deși a reținut că art. 1.3.5 din contractul de management cuprinde două ipoteze alternative pentru efectuarea cheltuielilor - fie respectivele cheltuieli se regăsesc în bugetele anuale curente aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor, fie cheltuielile sunt efectuate în desfășurarea cursului normal al activității -, instanța de apel a apreciat că cele două variante reprezintă condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru efectuarea de cheltuieli.

Potrivit autorului căii de atac, curtea de apel a reținut în mod greșit că deși anumite tipuri de cheltuieli s-ar regăsi în limitele bugetelor anuale curente aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor, totuși acestea nu s-ar înscrie în desfășurarea cursului normal al activității societății. Or, o astfel de interpretare reprezintă o gravă eroare de judecată săvârșită de instanța de apel, de vreme ce clauza în discuție nu susține considerentele deciziei curții de apel.

O altă critică formulată de recurent-pârât vizează respingerea cererii de încuviințare a probelor propuse în apel.

În argumentare, a susținut că instanța de prim control judiciar a încălcat dreptul său la un proces echitabil, în condițiile în care, deși i-a imputat inexactitatea cheltuielilor efectuate și neîndeplinirea obligației de a dovedi încadrarea respectivelor cheltuieli în categoriile aprobate, prin încheierea din 01.07.2020 i-a respins cererea formulată în temeiul art. 293 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat ca instanța să ordone S.C. A. S.A. depunerea oricăror "reglementări interne ale Societății care să normeze modul și limitele de decontare a costurilor deplasărilor în interesul serviciului efectuate în afara mun. București, precum și dovada înștiințării în orice fel a subsemnatului asupra conținutului unor astfel de reglementări".

Potrivit recurentului-pârât, respingând proba prin care urmărea să demonstreze încadrarea cheltuielilor efectuate în cele aprobate, pentru ca ulterior, prin decizie, să rețină tocmai că această încadrare nu a fost dovedită, instanța de apel a încălcat dreptul său la un proces echitabil și a nesocotit rolul judecătorului în aflarea adevărului, fapt ce a condus la prejudicierea lui prin încălcarea unor reguli de procedură care atrage sancțiunea nulității.

În final, autorul căii de atac a susținut că în mod greșit s-a apreciat că apelul S.C. A. S.A. are ca obiect și soluția primei instanțe asupra cheltuielilor de judecată, încălcând astfel regulile devoluțiunii.

În acest context, a afirmat că în apel acesta a învederat instanței devolutive că S.C. A. S.A. nu a solicitat în mod expres modificarea sentinței sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată efectuate în etapa judecății în primă instanță sau sub aspectul exonerării de la plata cheltuielilor de judecată acordate în această etapă procesuală și că față de dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., devoluțiunea provocată de cererea de apel nu vizează și soluția primei instanțe asupra cheltuielilor de judecată, neputându-se aprecia că mențiunea din cuprinsul cererii de apel privind "acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acțiune" poate echivala cu formularea unei critici privind soluția primei instanțe asupra cheltuielilor de judecată și că în măsura în care și-ar fi dorit modificarea sentinței sub acest aspect avea obligația motivării explicite în fapt și în drept a acestei pretenții deduse judecății instanței de apel. Cu toate acestea, instanța de apel a reținut în mod neîntemeiat că soluția primei instanțe asupra cheltuielilor de judecată este dependentă de soluția dată asupra fondului litigiului.

A subliniat recurentul-pârât că soluționarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată și, ulterior, critica acordării acestora, în etapa apelului, depind exclusiv de manifestarea voinței părților în sensul solicitării sau nu a acordării cheltuielilor de judecată în fața primei instanțe, respectiv în sensul criticării soluției primei instanțe sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, prin cererea de apel.

În opinia autorului căii de atac, lipsa oricăror critici îndreptate împotriva soluției de acordare a cheltuielilor de judecată vădește voința părților de a nu ataca acea parte din hotărârea primei instanțe. Or, regula limitelor devoluțiunii apelului este dată de voința părților manifestată expres sau implicit, așa cum arată prima teză a art. 477 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile fiind de strictă interpretare, iar dependența anumitor soluții la care face referire teza a II-a a art. 477 alin. (1) C. proc. civ. se referă, conform doctrinei, la situații excepționale, în care, de exemplu, efectele apelului trebuie în mod necesar să se extindă și asupra celor care nu au exercitat calea de atac, cum este cazul coparticipanților între care există raporturi obligaționale de solidaritate sau indivizibilitate. Faptul că soluția asupra cheltuielilor de judecată depinde de soluția asupra altor capete de cerere arată doar o relație de accesorialitate între cele două soluții, însă caracterul accesoriu nu trebuie să justifice atragerea automată a acestor soluții în etapa apelului, independent de voința părților, întrucât nu toate cererile accesorii trebuie judecate în mod necesar și în etapa apelului.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 30.12.2020 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În argumentare, a arătat, în esență, că decizia atacată nu cuprinde motive străine de natura cauzei, că motivul vizând presupusa interpretare greșită a clauzei 1.3.5 din contractul de management nu poate fi încadrat în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că în mod corect a fost respinsă, ca neutilă soluționării cauzei, cererea de încuviințare a probei cu înscrisuri și că, raportat la dispozițiile art. 453 C. proc. civ., cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care a pierdut procesul.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților; intimata-reclamantă a formulat punct de vedere la raport.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

În speță, recurentul-pârât a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Analiza memoriului de recurs relevă, însă, lipsa criticilor ce ar putea fi circumscrise ipotezelor legale invocate, autorul căii de atac prezentând în argumentare numai elemente atașate situației de fapt și probatoriului administrat.

Astfel, subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., autorul căii de atac a susținut că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei și este rezultatul interpretării greșite a clauzei 1.3.5 din contractul de management încheiat între părți.

Distinct de faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea atacată cuprinde numai motive străine de natura cauzei, iar interpretarea greșită a unei clauze contractuale nu poate fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator; astfel, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a reținut neconformitatea cheltuielilor efectuate, deși S.C. A. S.A. nu a dovedit existența unor reguli speciale de efectuare și decontare a cheltuielilor pe care le putea efectua, altele decât cele conținute în clauza 1.3.5 din contractul de management, că decizia atacată reprezintă rezultatul unei greșite interpretări a clauzei 1.3.5 din contractul de management, curtea de apel apreciind că cele două ipoteze prevăzute de această clauză reprezintă condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru efectuarea de cheltuieli și că instanța de apel a reținut în mod greșit că deși anumite tipuri de cheltuieli s-ar regăsi în limitele bugetelor anuale curente aprobate de adunarea generală a acționarilor, totuși acestea nu s-ar înscrie în desfășurarea cursului normal al activității societății.

Or, aceste susțineri vizează situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită de instanța devolutivă, iar reevaluarea lor nu mai poate fi supusă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurentul-pârât a criticat modul de administrare a probelor și modul în care a fost soluționată cauza în apel.

Instanța de prim control judiciar a reținut că "lipsa unor norme privind categoriile de cheltuieli, modul de cheltuire și procedura de decontare a cheltuielilor nu înlătură condiția stabilită de clauza 1.3.5 pentru decontarea cheltuielilor, respectiv fie încadrarea acestora în bugetele anuale curente aprobate de adunarea generală a acționarilor, fie efectuarea lor în desfășurarea cursului normal al activității. Așadar, lipsa unor norme sau proceduri interne ale apelantei-reclamante cu privire la decontarea cheltuielilor nu echivalează cu posibilitatea obținerii decontării oricărui tip de cheltuială."

Prin urmare, critica invocată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil și rolul judecătorului în aflarea adevărului prin respingerea cererii prin care autorul căii de atac a solicitat ca instanța să ordone S.C. A. S.A. depunerea oricăror "reglementări interne ale societății care să normeze modul și limitele de decontare a costurilor deplasărilor în interesul serviciului efectuate în afara municipiului București, precum și dovada înștiințării în orice fel a subsemnatului asupra conținutului unor astfel de reglementări" a fost doar formal invocată, pentru ca ulterior, prin decizie, să rețină tocmai că încadrarea cheltuielilor nu a fost dovedită.

Aceste susțineri aduc în dezbatere aspecte ce excedează sfera motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât ele vizează elemente de netemeinicie, neurmate de argumente care să indice greșelile de procedură săvârșite de instanța de prim control judiciar la soluționarea căii de atac devolutive.

Nici critica potrivit căreia curtea de apel în mod greșit a compensat cheltuielile de judecată efectuate în primă instanță nu poate fi examinată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care în etapa apelului S.C. A. S.A. nu a solicitat în mod expres schimbarea sentinței și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată efectuate în etapa judecății în primă instanță sau sub aspectul exonerării de la plata cheltuielilor de judecată acordate în această etapă procesuală.

Aceasta întrucât în noul C. proc. civ. nu a fost menținut motivul de recurs din reglementarea anterioară, care sancționa acordarea a ceea ce nu s-a cerut, această ipoteză putând fi invocată doar pe calea revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurentul-pârât nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 949/22.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2022.