ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1070/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 72, art. 144

1

alin. (1), art. 144

2

alin. (1) și (2), art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 631 din 11 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția prescripției extinctive, cu consecința respingerii ca prescrise a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.A. Totodată, a fost respinsă ca neintemeiată cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, casarea în totalitate a deciziei atacate și rejudecand cauza pe fond, să se admită cererea de chemare în judecată, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 35.728,66 RON, reprezentând despăgubiri, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume calculată începând cu data formulării acțiunii și până la data plății efective a debitului datorat. În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursul astfel cum a fost formulat, casarea în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva validării soluției primei instanțe cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Se susține, în esență, că termenul de prescripție pentru formularea acțiunii pentru repararea prejudiciului cauzate prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contractul de mandat împotriva directorului general începe să curgă de la data revocării acestuia din funcție prin hotărârea Consiliului de Administrație nr. 14/25.10.2017.

Acțiunea formulată de către reclamanta A. S.A. a fost întemeiată pe răspunderea pârâtului în calitate de director general al societății, iar nu pe răspunderea sa în calitate de angajat.

S-a susținut că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a directorului general și prejudiciul suferit de A. S.A. există, fiind o legătură directă. Neefectuarea demersurilor de către pârâtul B. pentru tragerea la răspundere a persoanelor responsabile de nerecuperarea sumei în cuantum de 35.728,66 RON de la CASMB, coroborat cu neinformarea Consiliului de Administrație în legătură cu aceasta neregulă au avut ca efect direct lipsirea societății de aceasta sumă, respectiv prejudicierea recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă a mai subliniat că, potrivit art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, directorului general îi sunt aplicabile o serie de dispoziții specifice administratorilor societății, printre care și cea de la art. 144

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, respectiv obligația de a-și exercita mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator. De asemenea, raportul dintre directorul general și societate este unul contractual, mai exact, unul de mandat. Totodată, au fost invocate și prevederile art. 72, art. 144

2

alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, care reglementează obligațiile și răspunderea administratorilor.

Având în vedere aceste aspecte, în continuare recurenta-reclamantă a prezentat și detaliat condițiile impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului care sunt îndeplinite în cauză.

La 20 ianuarie 2022, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursulsui, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) Cod procedură și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat în limitele și pentru considerentele următoare:.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în legătură cu aplicarea greșită, prin decizia recurată, a normelor de drept material care reglementează calculul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B., pentru modul de îndeplinire a obligațiilor contractului de mandat, susținându-se că acesta a săvârșit o faptă ilicită constând în omisiunea de a efectua demersuri pentru tragerea la răspundere a angajaților responsabili pentru încasarea unor sume necuvenite și în omisiunea de a sesiza consiliul de administrație al societății, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 72, art. 144

1

alin. (1), art. 144

2

alin. (1) și (2), art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca urmare a admiterii excepției prescripției extinctive, iar prin decizia recurată, instanța de apel a respins apelul reclamantei, fiind confirmată soluția primei instanțe.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că punctul de plecare în calculul termenului de prescripție este reprezentat de data la care societatea a cunoscut paguba produsă, respectiv data de 10 noiembrie 2014, reprezentând momentul primirii adresei nr. x din partea CASMB.

În recurs, recurenta-reclamantă a susținut că termenul de prescripție de exercitare a oricărei acțiuni judecătorești împotriva fostului director general B. curge de la data revocării acestuia din funcția de director general, care a avut loc prin Hotărârea CA nr. 14/25.10.2017, în acest sens fiind invocată aplicarea greșită a dispozițiilor art. 72, art. 144

1

alin. (1), art. 144

2

alin. (1) și (2), art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, a căror analiză lipsește în apel, deși aceste prevederi legale au fost invocate de către reclamantă.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile referitoare la greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale privitoare la prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei, prin care s-a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale împotriva pârâtului B., în calitate de fost director general.

Pârâtul B. a fost desemnat director general în conformitate cu dispozițiile legale, Actul constitutiv al societății, Hotărârea CA nr. 4 din 27 martie 2013, iar la data de 12 martie 2015, între acesta și societatea reclamantă a fost încheiat Contractul de mandat nr. x/12.03.2015. Acțiunea a fost întemeiată pe răspunderea pârâtului în calitate de director general al societății, chestiune ce a fost de altfel tranșată de prima instanță.

În conformitate cu dispozițiile art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, prevăzute la art. 137

1

alin. (3), art. 144

1

, art. 144

3

, art. 144

4

, art. 150 și la art. 153

12

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, prevederi legale care se aplică directorilor în aceleași condiții ca și administratorilor. Rezultă din aceste dispoziții legale că răspunderea directorilor societății pe acțiuni, la fel ca și cea a administratorilor, este guvernată de regulile mandatului, cu consecința că directorilor le revine, printre altele, obligația de a-și exercita mandatul cu prudență și diligență. În egală măsură, aceștia sunt răspunzători față de societate, potrivit art. 155 din Legea nr. 31/1990, pentru daunele cauzate prin încălcarea obligațiilor asumate față de societate prin contractul de mandat.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 2523 C. civ. "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

Verificând considerentele deciziei recurate din această perspectivă, se constată că nu sunt dezvoltate argumentele din care să rezulte motivul înlăturării criticii formulate de reclamantă, conform căreia termenul de prescripție începe să curgă de la data revocării contractului de mandat, respectiv 25 octombrie 2017. În acest sens s-a susținut că de la această dată începe să curgă un termen de 3 ani, care reprezintă începutul termenului de prescripție al dreptului material la acțiune al reclamantei, de angajare a răspunderii contractuale împotriva pârâtului B., în calitate de fost director general al A. S.A.

Recurenta-reclamantă a susținut că de la data de 10 noiembrie 2014 curge termenul de prescripție de 3 ani pentru acționarea în instanță a salariaților responsabili, iar de la data de 25 octombrie 2017 începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, în care poate fi angajată răspunderea contractuală a pârâtului B., în calitate de fost director general al A. S.A., apărări care însă nu au fost analizate de către instanța de apel.

În aceste condiții, Înalta Curte observă că prin hotărârea recurată, instanța de apel, în stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune s-a raportat în mod greșit doar la momentul comunicării adresei din partea CASMB, care este terț față de raportul juridic litigios, fără a avea în vedere în mod concret criticile formulate în apel și temeiul de drept al acțiunii derivat din răspunderea întemeiată pe contractul de mandat.

Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel va analiza soluția primei instanțe cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B., pentru modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, urmând a examina și a răspunde criticilor invocate de reclamantă în apel conform cărora termenul de prescripție începe să curgă de la data revocării contractului de mandat, care a avut loc prin Hotărârea CA nr. 14/25.10.2017.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă pe fondul litigiului, constând în îndeplinirea în cauză a condițiilor impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului sau aplicarea greșită a prevederilor art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte reține că acestea nu mai pot fi analizate în recurs, față de soluția vizând încălcarea dispozițiilor referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției extinctive, urmând a fi avute în vedere la soluționarea cauzei în fond, în condițiile art. 501 din C. proc. civ.

În ceea ce privește apărarea pârâtului invocată în recurs în legătură cu calificarea răspunderii ca rezultând dintr-un contract de muncă, aceasta nu poate fi validată, întrucât reprezintă o chestiune ce a fost deja tranșată de prima instanță, nefiind atacată cu apel și recurs, astfel încât această dezlegare a dobândit autoritate de lucru judecat.

În considerarea aspectelor reținute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul reclamantei A. S.A., cu consecința casării deciziei civile nr. 1664 din 11 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Raportat la soluția de admitere a recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de intimatul-pârât B. nu pot fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate în conformitate cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ., de instanța de apel, în rejudecarea cauzei, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestor cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1664 din 11 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 mai 2022.