ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1065/2023

Ședința publică din data de 4 mai 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, secția civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 279.594,87 RON, reprezentând compensare din plata chiriei pentru lucrările de reparații efectuate de pârâtă la spațiul închiriat, sumă ce constă în diferența dintre lucrările preluate prin procesul-verbal de recepție și din introducerea la plată a unor facturi neconforme. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii acțiunii până la momentul achitării debitului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 și art. 1270 din C. civ.

Pârâta B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului de a solicita sume reprezentând chirii, a căror scadență este mai veche de 3 ani, calculați de la data introducerii acțiunii (20.12.2019). Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

La data de 12 martie 2020, reclamanta A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției prescripției extinctive a dreptului de a solicita sumele reprezentând chirii.

Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă, prin sentința civilă nr. 3328 din 27 mai 2020, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 24 iunie 2020.

La termenul de judecată din 7 octombrie 2020 instanța a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 2593/2020 din 9 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 279.594,87 RON, reprezentând compensare din plata chiriei pentru lucrările de reparații efectuate de către pârâtă la spațiul închiriat; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale de la data de 20 decembrie 2019 și până la momentul achitării integrale a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6400,94 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva încheierii din 7 octombrie 2020 și a sentinței primei instanțe, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârilor apelate, cu consecința admiterii excepției prescripției extinctive și respingerii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1303/2022 din 28 septembrie 2022, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 7 octombrie 2020; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2593/2020 din 9 decembrie 2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; intimata-reclamantă A. S.A. a fost obligată să plătească apelantei-pârâte suma de 7.534,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

B. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 17 noiembrie 2022.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În temeiul art. 453 din C. proc. civ., sub rezerva admiterii recursului formulat, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a dezvoltat următoarele critici:

Prin probatoriul administrat în apel, instanța a deturnat cadrul procesual stabilit de către reclamantă și a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cu privire la respingerea acțiunii, cuprinzând, în schimb, mai multe motive străine de natura cauzei.

Astfel, deși i s-a solicitat să pronunțe o hotărâre prin care să stabilească dacă o serie de facturi emise de terți au îndeplinit condițiile legale și contractuale stabilite de părți, instanța a dispus efectuarea, pentru prima dată în apel, a unei expertize contabile care a avut ca obiect facturile emise de părți, încălcând în acest fel prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menționat că instanța de fond nu a analizat facturile emise de părți, întrucât nu a fost sesizată cu o cerere în acest sens.

Consideră că prin analizarea lor, pentru prima dată în apel, se încalcă efectul devolutiv al apelului, în special prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ.

A solicitat instanței de recurs să constate faptul că atât apelanta, cât și intimata din apel au considerat raportul de expertiză administrat în apel de către instanță ca nefiind util soluționării cauzei în forma prezentată de către expert, prin raportare la obiectul dedus judecății, sens în care a redat concluziile acestora:

"Apelanta, prin avocat, cu privire la raportul de expertiză, solicită să se constate că expertul nu a răspuns la obiectivele stabilite de instanță. Apreciază că dna expert nu a înțeles ce trebuie să facă. Aceasta că trebuia să precizeze ce facturi prin care s-au consemnat investiții au fost compensate cu chirii, or, expertul a luat facturile de chirii lună cu lună și a spus ce facturi de chirii s-au compensat, nu a arătat ce facturi de la investiții care s-au compensat cu chiriile. Practic nu a răspuns la obiectivul stabilit de instanță. Solicită a se reveni cu adresă la expert cu o precizare mai clară a obiectivelor pentru a răspunde.

Intimata, prin avocat, cu privire la acest aspect, arată că are aceleași concluzii. Arată că în această cauză se dispută niște facturi emise de terți și compensate ulterior cu chirie. Acest raport de expertiză a avut în vedere facturile emise pentru compensare, emise între părți".

Cu toate acestea, instanța de apel a ignorat pozițiile procesuale ale părților și, fără a da curs cererilor de refacere a raportului de expertiză în concordanță cu obiectul cauzei, a procedat la soluționarea apelului în această manieră.

Astfel, fundamentând cercetarea judecătorească pe cauze diferite, atât față de cele avute în vedere în cererea introductivă de instanță, cât și față de cele avute în vedere de tribunal, Curtea de Apel București nu a motivat respingerea pretențiilor reclamantei care decurgeau din facturile de la pozițiile 1, 2, 4, 5, 7, 8, 9, 14 și 15 din tabelul menționat în acțiune, respectiv de la punctele 3, 10, 11, 12, 13 și 16, limitându-se la a menționa doar că "Prin urmare, în ceea ce privește facturile menționate în procesul-verbal, este irelevant, pentru soluționarea speței de față, dacă acestea evidențiau lucrări și materiale de construcții sau nu, câtă vreme ele au fost acceptate de către intimată, prin reprezentanții săi, aspect necontestat în speță. Instanța de fond a reținut în mod eronat caracterul "neconform" al facturilor prezentate spre compensare".

În continuare, instanța de apel a analizat aspecte cu care nu a fost învestită, respectiv modalitatea de încheiere a unor acte între părți (procesul-verbal de recepție a lucrărilor încheiat la data de 30 august 2013) și modalitatea în care decurgea, în practică, procedura de compensare între părți, cu scopul de a fundamenta soluția pe aceste considerente, pe care însă recurenta-reclamantă le consideră străine de natura cauzei, întrucât, așa cum s-a arătat, aceasta a sesizat instanța cu o cerere având un obiect diferit.

Așadar, au fost încălcate prevederile legale indicate expres în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ceea ce a condus atât la lipsa unei motivări adecvate cu privire la respingerea pretențiilor reclamantei, cât și la fundamentarea soluției instanței de apel pe mai multe motive străine de natura cauzei, Curtea de Apel București nefiind învestită cu analizarea aspectelor pe care și-a întemeiat hotărârea pronunțată.

C. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă B. S.R.L. nu a formulat întâmpinare în cauză.

La termenul de judecată din 4 mai 2023, intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că nu este fondat motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

D. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 30 ianuarie 2023 s-a fixat termen la data de 4 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

E. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că, deși recurenta-reclamantă a invocat doar motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici care pot fi încadrate și în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În concret, se încadrează în acest motiv de casare criticile prin care autoarea recursului a susținut faptul că instanța a dispus efectuarea, pentru prima dată în apel, a unei expertize contabile care a avut ca obiect facturile emise de părți, încălcând în acest fel prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Teza exprimată de recurentă în sensul că instanța de apel în mod nelegal a apreciat asupra necesității administrării probei cu expertiza în specialitatea contabilitate, întrucât nu a fost solicitată de părți și nici nu era necesară în raport cu obiectul cauzei, nu relevă nelegalitatea deciziei recurate, în sensul încălcării art. 9 din C. proc. civ. sau a dispozițiilor de procedură referitoare la legalitatea probei, ci pune în discuție eventuala pertinență și concludență a acesteia.

Cu privire la principiul disponibilității, instanța supremă reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar potrivit art. 22 alin. (6) din același cod, "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", în același sens fiind și dispozițiile art. 397 din C. proc. civ.

Față de aceste prevederi legale, încălcarea cadrului procesual semnifică schimbarea sau depășirea limitelor judecății, date de calitatea părților, cauza cererii sau obiectul acesteia, astfel cum au fost stabilite de reclamant.

Or, în cauză, instanța de apel, verificând sentința apelată, a constatat că instanța de fond a reținut în mod eronat caracterul "neconform" al facturilor prezentate spre compensare.

Referitor la cel de-al doilea aspect al cererii de chemare în judecată, reținut de instanța de fond exclusiv pe temeiul afirmațiilor intimatei-reclamante, în sensul că apelanta, în calitate de chiriaș, ar fi adus la compensare alte facturi decât cele convenite de părți, instanța de prim control judiciar a constatat că această susținere nu are suport în probatoriul administrat în cauză, fiind infirmată de expertiza contabilă întocmită în apel.

Așa fiind, în mod eronat apreciază recurenta că instanța de apel ar fi încălcat cadrul procesual trasat de reclamantă.

Se cuvine menționat și faptul că, potrivit art. 22 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., judecătorul este în drept ca, în scopul aflării adevărului, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc iar, conform art. 258 corelat cu art. 264 din același cod, instanțelor de fond le-a fost atribuită atât competența de a evalua și a hotărî în privința administrării probelor care sunt utile și concludente pentru stabilirea situației de fapt, căreia i se circumscrie raportul juridic litigios, cât și puterea de a aprecia liber probele administrate. Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel are competența de a dispune administrarea unor probe noi, dacă le consideră necesare pentru soluționarea pretenției deduse judecății.

În cauză, aprecierea instanței de apel în sensul necesității administrării în cauză a unei expertize în specialitatea contabilitate se circumscrie acestor atribuții conferite de lege, opinia contrară a recurentei neavând aptitudinea de a le restrânge.

Mai mult, aprecierea cu privire la necesitatea administrării unor probe, ca expresie a rolului activ al instanței, vizează pronunțarea unei soluții temeinice și legale, nefiind în contradicție cu principiul disponibilității.

De asemenea, prin susținerile formulate, contestând pertinența și concludența probei cu expertiza în specialitatea contabilitate, raportat la obiectul cererii, recurenta tinde la substituirea aprecierii curții pe aspectul probelor necesar a fi administrate în vederea stabilirii corecte a situației de fapt or, acest drept de apreciere al instanței devolutive este sustras controlului instanței de recurs.

Cu alte cuvinte, instanța de apel are libertatea deplină de apreciere cu privire la necesitatea administrării unor probe noi și la aptitudinea acestora de a conduce la soluționarea procesului, stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului fiind, de altfel, atributul exclusiv al instanțelor de fond.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă, în expunerea motivelor de recurs, nu a dezvoltat motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată, ci a expus argumente care susțin corectitudinea hotărârii primei instanțe, ce nu pot fi analizate în prezenta cale de atac.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de fond nu a analizat facturile emise de părți, întrucât nu a fost sesizată cu o cerere în acest sens. Consideră că prin analizarea lor, pentru prima dată în apel, se încalcă efectul devolutiv al apelului, în special prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ.

Cum acest argument tinde la a evidenția o ipoteză de nelegalitate ce vizează nerespectarea principiului disponibilității procesului civil și a limitelor devoluțiunii în apel, va fi analizat din perspectiva aceluiași motiv de casare, în aplicarea prevederii înscrise în art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Critica nu poate fi primită.

Potrivit art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., "în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță".

Înalta Curte reține că apelul are caracter devolutiv, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, putând fi readuse în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanță.

Prin urmare, faptul că în apel a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea contabilitate nu este de natură a afecta legalitatea deciziei recurate, deoarece în apel instanța verifică hotărârea atacată din punctul de vedere al temeiniciei, apreciind dacă situația de fapt reținută prin hotărârea apelată este concordantă cu probele administrate în cauză și dacă a fost corespunzător stabilită, dar și sub aspectul legalității, respectiv dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept incidente situației de fapt deduse judecății.

Autoarea căii de atac a susținut și faptul că, prin probatoriul administrat în apel, instanța a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de respingere a acțiunii.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătorești, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Aceste dispoziții legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor superioare să exercite un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătorești este indispensabilă pentru controlul pe care instanțele superioare îl exercită în căile de atac și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, cărora le furnizează dovada că atât cererile, cât și mijloacele lor de apărare au fost examinate de judecător.

Decizia atacată răspunde tuturor acestor exigențe, de vreme ce s-a procedat la un examen real și efectiv al tuturor argumentelor cuprinse în cererea de apel și s-a făcut o analiză proprie a întregului material probator administrat.

Astfel, instanța de apel a arătat că, deși a identificat în mod corect prevederile relevante ale contractului încheiat între părți, tribunalul a reținut eronat susținerile reclamantei în sensul, pe de o parte, al posibilității contestării facturilor cuprinse în procesul-verbal de recepție a lucrărilor din 30 august 2013, iar pe de altă parte, al aducerii la compensare, de către intimată, a altor facturi decât cele menționate în acest act.

În conformitate cu prevederile contractului (art. 4.1. și art. 6.5, astfel cum au fost modificate prin actul adițional), contravaloarea lucrărilor de amenajare a spațiului ce urmau a fi compensate cu chiria era de 74.396,25 euro, inclusiv TVA, valoare cu privire la care părțile au convenit expres că urma a se stabili pe bază de proces-verbal de recepție.

Mecanismul de compensare a fost următorul: părțile au stabilit o valoare a lucrărilor ce urma a fi decontată, în limitele contractului, confirmată prin procesul-verbal de recepție a lucrărilor, încheiat la 30 august 2013. Prin procesul-verbal menționat, părțile au indicat în mod expres facturile pe care conveneau a le lua în considerare, precum și valoarea cumulată a acestora, de 330.073,84 RON.

Ulterior, în conformitate cu art. 4.1. din contract, chiria lunară de 1908 euro urma a fi achitată parțial prin compensare (1028 euro) și parțial direct de către chiriaș către proprietar, pe parcursul a maxim 10 ani.

În practică, în vederea compensării echivalentului sumei de 1026 euro lunar, chiriașul a emis facturi proprii, reprezentând o fracțiune din suma totală acceptată de părți spre a fi compensate. Aceste facturi de compensare se întemeiau strict pe suma acceptată, neavând la bază decât în acest mod indirect facturile emise de terți pentru lucrările de construcție.

Expertiza contabilă administrată în apel a confirmat acest mecanism de compensare. Expertul a evidențiat facturile de compensare, în sume constante, emise de apelantă, precum și faptul că valoarea totală a acestora a fost în limita sumei recunoscute prin procesul-verbal de recepție (330.073,93 RON).

Prin urmare, în ceea ce privește facturile menționate în procesul-verbal, este irelevant, pentru soluționarea speței de față, dacă acestea evidențiau lucrări și materiale de construcții sau nu, câtă vreme ele au fost acceptate de către intimată, prin reprezentanții săi, aspect necontestat în speță. Instanța de fond a reținut în mod eronat caracterul "neconform" al facturilor prezentate spre compensare.

Odată manifestat acordul părților cu privire la valoarea lucrărilor de reparații, intimata-reclamantă nu mai putea reveni unilateral asupra voinței exprimate prin reprezentanții săi, aspect necontestat în speță. Câtă vreme procesul-verbal de recepție, care menționează facturile acceptate și valoarea totală a acestora, este în ființă, el are efecte obligatorii pentru părțile semnatare, fiind, în esență, un acord cu natură contractuală.

Curtea a subliniat că, în prezentul proces, instanțele nu au fost învestite cu verificarea validității acestui act. Litigiul a fost demarat ca urmare a constatării, de către Curtea de Conturi, a unor neregularități privind facturile menționate, însă în această situație se poate pune în discuție exclusiv răspunderea față de societatea intimată a reprezentaților săi care au acceptat, prin procesul-verbal de recepție, facturi care nu corespundeau criteriilor stabilite de părți.

Referitor la cel de-al doilea aspect al cererii de chemare în judecată, reținut de instanța de fond exclusiv pe temeiul afirmațiilor intimatei-reclamante, în sensul că apelanta, în calitate de chiriaș, ar fi adus la compensare alte facturi decât cele convenite de părți, instanța de prim control judiciar a constatat că această susținere nu are suport în probatoriul administrat în dosar, fiind infirmată de expertiza contabilă întocmită în apel. Astfel cum s-a arătat mai sus, ulterior întocmirii procesului-verbal, prin care s-a convenit asupra valorii totale supuse compensării, nicio factură emisă de către terți nu se mai impunea a fi prezentată spre compensare și nici nu a fost prezentată de către apelanta-pârâtă, fiind emise facturi de către ea însăși, în limita sumei totale convenite anterior de părți.

Pentru rațiunile anterior expuse, Curtea de Apel București a ajuns la concluzia că prima instanță a reținut, în mod eronat, caracterul datorat al sumelor solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

În acest cadru, se constată că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune admiterea apelului formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2593/2020 din 9 decembrie 2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Așadar, nu se poate concluziona în sensul că hotărârea instanței de apel nu este motivată, atât timp cât analiza de conținut a acesteia reflectă argumentele pentru care au fost primite criticile invocate și expune motivele care susțin soluția din dispozitiv.

O altă critică supusă analizei de către recurentă s-a referit la prezentarea, în apel, a unor motive străine de natura pricinii, în sensul că instanța de apel a analizat aspecte cu care nu a fost învestită, respectiv modalitatea de încheiere a unor acte între părți (procesul-verbal de recepție a lucrărilor încheiat la data de 30 august 2013) și modalitatea în care decurgea, în practică, procedura de compensare între părți, cu scopul de a fundamenta soluția pe aceste considerente, pe care însă recurenta-reclamantă le consideră străine de natura cauzei, întrucât, așa cum s-a arătat, aceasta a sesizat instanța cu o cerere având un obiect diferit.

Într-un prim considerent, Înalta Curte reține că se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanța a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

Așadar, o hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explica sistematic și logic raționamentul instanței care a pronunțat soluția, aceasta cuprinde aprecieri de circumstanță care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluționat procesul.

De asemenea, nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanței de apel care, fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii ale instanței asupra faptelor, reținând că «în ceea ce privește facturile menționate în procesul-verbal, este irelevant, pentru soluționarea speței de față, dacă acestea evidențiau lucrări și materiale de construcții sau nu, câtă vreme ele au fost acceptate de către intimată, prin reprezentanții săi, aspect necontestat în speță. Instanța de fond a reținut în mod eronat caracterul "neconform" al facturilor prezentate spre compensare».

În realitate, recurenta critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Reamintind că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de reclamantă, aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii de către instanța de apel, astfel că și acest motiv de recurs va fi înlăturat.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată se dovedește legală, niciuna din criticile recurentei-reclamante nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Totodată, în aplicarea art. 453 alin. (1), art. 451 și art. 452, raportat la art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, dovedit prin înscrisurile regăsite la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1303/2022 din 28 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2023.