ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1307/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19.02.2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 253.451 RON, ce reprezintă beneficiul nerealizat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor acesteia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică la data stabilită, sumă compusă din: - 15.000 euro, echivalentul a 71.400 RON, la cursul BNR 4,76 RON/euro, ce reprezintă chiria pe care reclamanta ar fi încasat-o de la C. S.A. (D.) pentru spațiul comercial nr. 1, pentru perioada 01.08.2019-01.02.2020; - 12.250 euro, echivalentul a 58.310 RON la cursul BNR 4,76 RON/euro, ce reprezintă chiria pe care reclamanta ar fi încasat-o de la E. S.R.L. (F.) pentru spațiul comercial nr. 2, pentru perioada 01.08.2019-19.12.2020; - 123.741 RON, reprezentând contravaloarea amenajărilor pe care trebuie să le execute reclamanta pentru închirierea spațiului nr. 1.

A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1350 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 890/01.04.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 226.318 RON, reprezentând beneficiu nerealizat, precum și la plata sumei de 22.136 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.R.L. a formulat apel principal, prin care a solicitat modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Împotriva aceleiași sentințe, reclamanta a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării intimatei la plata contravalorii lucrărilor efectuate în spațiul comercial nr. 1, în cuantum de 123.741 RON.

Prin decizia civilă nr. 1534/A din 12.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. a fost respins, ca nefondat, iar apelul incident declarat de apelanta-reclamantă a fost anulat, ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea aplicând greșit normele de drept material cu privire la stabilirea culpei pentru întârzierea semnării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Astfel, a aratat că, ceea ce instanța de apel a interpretat greșit este faptul că, la 02.10.2019 părțile se aflau în afara termenului contractual în care trebuia semnat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar recurenta și intimata au stabilit împreună noile reguli contractuale în baza cărora urmau să semneze contractul în formă autentică.

Arată că, la 31.07.2019, recurenta era în măsură și îndeplinea condițiile legale să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar reprezentanții intimatei-reclamante se aflau în vacanță, fără să-și fi desemnat un mandatar și că au solicitat prelungirea termenului pentru încă o lună.

Contractul reprezintă legea părților, însă consideră că regulile acceptate de recurentă la 02.10.2019 au fost excedentare obligațiilor contractuale anterioare și au fost acceptate în virtutea faptului că recurenta a dorit o soluționare amiabilă a posibilului litigiu care putea interveni între părți. Arată și că, inclusiv notificarea prin care reclamanta solicită noile documente și condiții este ulterioară datei de 31.07.2019, dată la care trebuia să se încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Consideră recurenta că sunt încălcate dispozițiile art. 1350 C. civ., conform cărora "orice persoană trebuie să-și execute obligațiile pe care le-a contractat", deoarece, la 02.10.2019, părțile au modificat prin acordul lor obligațiile pe care le-au contractat și au stabilit reguli și obligații noi în vederea semnării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Aceste documente suplimentare se refera la: refacerea acordului creditorului ipotecar (acord care exista încă din 16.06.2017), realizarea unor lucrări suplimentare de construire și la faptul că părțile au hotărât de comun acord ca actul de vânzare-cumpărare în formă autentică să se semneze în termen de 7 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii nr. 4027/03.06.2019, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2019, având ca obiect anulare act administrativ, reclamant fiind G.. Nici cu privire la această hotărâre pârâta nu a fost în culpă, dat fiind că acțiunea era respinsă încă de la data de 03.06.2019, G. renunțase la calea de atac, dar Tribunalul nu a redactat hotărârea într-un termen rezonabil.

În altă ordine de idei, recurenta menționează că toate acțiunile și sesizările dlui G. au fost respinse, fiind efectuate doar în scopul de a prejudicia prin întârzieri succesive finalizarea imobilului.

Mai susține și că, neîncheierea contractului în formă autentică la termenul agreat în antecontract se datorează reclamantei-intimate, care acum solicită repararea unui prejudiciu, invocându-și propria culpa, astfel:

Cu toate aceste impedimente create de reclamanta-intimata, la data de 11.11. 2019, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.11.2019.

O altă critică a recurentei privește faptul că instanța de apel a analizat în mod greșit și a obligat recurenta la plata beneficiului nerealizat reprezentat de chiriile pe care le-ar fi încasat reclamanta de la D. sau F., concluzionând că nu sunt incidente prevederile art. 1533 C. civ., iar reclamanta-intimată nu putea închiria spațiile ce au făcut obiectul contractului.

Astfel, susține că prejudiciul solicitat de reclamanta-intimată este nedatorat și pentru următoarele motive:

La date renunțării la promisiunea de contract de închiriere de către D. (03.05.2019), reclamanta avea deja posesia spațiului (de la data de 19.03.2019), astfel încât se puteau face îmbunătățirile necesare.

Recurenta nu este culpabilă de prelungirea termenului, iar prejudiciul cauzat face parte din categoria prejudiciilor imprevizibile, prevăzute de art. 1533 C. civ.

De asemenea, susține că data de 01.02.2020 este total imprevizibilă și injustă pentru recurentă, având în vedere că reclamanta putea semna contractul de la 31.07.2019, iar lipsa unui eventual chiriaș nu poate fi sub nicio formă imputabilă recurentei.

Arată că, chiar dacă s-ar lua în calcul termenul semnării, respectiv 07.11.2019, prejudiciul acesta eventual ar fi putut fi cel mult calculat doar pentru perioada 01.08.2019-07.11.2019, deoarece de la acea dată reclamanta-intimată a dobândit întregul drept de proprietate, exceptând posesia dobândită din luna martie, solicitată cu scopul de a face îmbunătățiri pe care nu a dorit să le execute pârâta.

Cu privire la spațiul nr. 2, apelanta a arătat că administratorul E. S.R.L. este K., respectiv soția reprezentantului reclamantei, L.. În aceste condiții, prezumă că solicitarea reclamantei este formulată cu rea credință, având în vedere că, atât L. cât și soția acestuia, K., aveau cunoștință despre toate detaliile tranzacției imobiliare, inclusiv cu privire la termenul de semnare de 31.07.2019.

Având în vedere raporturile de familie apropiate, contractele semnate de aceștia sunt doar o modalitate de preconstituire a unor probe pentru a obține niște venituri nedatorate.

Dispozițiile art. 1533 C. civ., susțin principiul de drept statuat atât de vechiul C. civ. cât și de Noul C. civ., cu unele mici diferențieri, dar care nu sunt aplicabile în prezenta speță, conform căruia "întinderea reparației este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea contractuală". Or, intimata-reclamantă își întemeiază cererile pe răspunderea contractuală, dar solicită un beneficiu nerealizat (lucrum cessans) pe care pârâta nu putea să îl prevadă și mai ales nu este cauzat de culpa sa gravă sau prin neexecutare intenționată.

Autoarea prezentei căi de atac învederează că instanța de apel nu a analizat în niciun fel apărările recurentei și a admis în mod netemeinic cererea de reparare integrală a acestui prejudiciu eventual, deși M. se afla în vacanță la data de 31.07.2019, solicitând amânarea semnării contractului într-un mod tendențios.

După evocarea dispozițiilor art. 1534 C. civ., recurenta-pârâtă învederează că riscul de a nu se semna contractul la data de 31.07.2019 a fost asumat de creditorul A. S.R.L., care a cauzat din culpa sa amânarea semnării contractului.

Cu privire la ambele cereri ce ar reprezenta valoarea unor chirii neîncasate ale reclamantei, recurenta susține că sunt și nedovedite. Deși recurenta a contestat contractele de închiriere sub aspectul autenticității lor, considerându-se constituite pro causa, reclamanta nu a înțeles să încerce dovedirea acestei valori a lipsei de folosință printr-o expertiză evaluatorie a lipsei de folosință, fiind dreptul acesteia, conform principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, de a-și constitui ansamblul probator. În aceste condiții, apreciază că acest prejudiciu eventual este și nedovedit.

A treia critică a recurentei privește faptul că instanța de apel a analizat în mod greșit și a admis în parte cererea intimatei-reclamante ca pârâta să suporte costurile amenajărilor voluptorii efectuate de A. S.R.L.

Astfel, arată că, în analiza acestui prejudiciu solicitat de intimata-reclamantă, instanța de apel trebuia să aibă în vedere dovedirea realizării de către intimata-reclamantă a acestor amenajări, precum și raportul de expertiză în specialitatea construcții, pe care l-a ignorat, trecând peste concluziile expertului tehnic.

În acest sens, arată că susținerile reclamantei sunt contrazise atât de realitatea raportului contractual, dar și de propriul său comportament.

Susține recurenta că obligațiile părților privind predarea spațiilor au fost stabilite prin contract și prin actul adițional din 29.11.2017, din care rezultă cu evidență că instalația electrică intră în sarcina reclamantei. Cu toate acestea, în solicitarea de efectuare a expertizei în construcții, intimata a solicitat evaluarea lucrărilor de îmbunătățire privind instalația electrică, pardoselile, zugrăvire, instalația de climatizare, confecțiile metalice, finisajele sistemului de ventilație, toate aceste lucrări nefiind în sarcina recurentei.

Prin urmare, fiind cheltuieli excedentare obligațiilor contractuale ale recurentei și categoric voluptorii, astfel cum rezultă și din raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză, recurenta arată că își menține toate argumentele detaliate cu privire la lipsa oricărei culpe a acesteia cu privire la acest fapt juridic (respectiv neîncheierea contractului de închiriere cu D.), dar și cu privire la imprevizibilitatea prejudiciului.

Totodată, susține că, deși reclamanta invocă faptul că pârâta nu a efectuat aceste investiții de bună voie, aceasta nu a solicitat contravaloarea acestor lucrări decât în cadrul acestei acțiuni, ceea ce reprezintă o solicitare abuzivă de dublă reparare a unui eventual prejudiciu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante A. S.R.L. la 19.12.2022 .

La 16.01.2023, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 23.01.2023, iar aceasta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pornind de la aceste dispoziții legale, instanța supremă apreciază că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie cel puțin unui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În concret, analizând cele susținute în memoriul de recurs, se constată că, deși recurenta a susținut faptul că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 1350, art. 1535, art. 1534 C. civ. privind răspunderea contractuală pentru prejudiciul previzibil, în realitate, normele de drept material pretins a fi fost încălcate de instanța de apel au fost invocate pur formal. Criticile formulate vizate exclusiv chestiuni de fapt, de apreciere a probatoriului, de temeinicie (așa cum învederează chiar și recurenta), care nu mai pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, știut fiind că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă (nu conduce la o nouă judecată în fond), prin care se asigură exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate.

Astfel, în realitate, argumentele dezvoltate de recurentă urmăresc reaprecierea probei cu expertiza în construcții și cu expertiza evaluatorie în construcții, precum și a probei cu înscrisuri (antecontract de vânzare-cumpărare, act adițional din 29.11.2017, contracte de închiriere încheiate între intimata-reclamantă, pe de o parte și D., respectiv N., pe de altă parte), în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, contrare celei reținute de instanța de apel, cu privire la partea culpabilă pentru neîndeplinirea obligațiilor din antecontractul de vânzare-cumpărare, precum și cu privire la întinderea prejudiciului pretins de intimata-reclamantă și caracterul previzibil sau imprevizibil al acestuia.

Înalta Curte reține că interpretarea probelor și stabilirea culpei - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu a reușit să dezvolte critici de nelegalitate, susținerile sale vizând netemeinicia alegată a deciziei recurate.

Totodată, instanța de recurs constată că aceleași argumente au fost dezvoltate integral și prin memoriul de apel, recurenta-pârâtă primind deja un răspuns prin decizia primei instanțe de control judiciar.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că, în reluarea acelorași argumente din ciclurile procesuale anterioare, recurenta-pârâtă a făcut abstracție de raționamentul instanței de apel din decizia atacată, care face efectiv obiectul acestei căi de atac.

Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut atât faptul că pârâta nu deținea toate actele necesare semnării contractului de vânzare-cumpărare nici la data de 31.07.2019, nici la data de 02.10.2019, cât și faptul că prejudiciul reprezentând contravaloarea lipsei de folosință este unul previzibil, întrucât pârâta putea să prevadă că pentru neexecutarea obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică la termenul convenit, reclamanta, societate comercială, nu putea închiria spațiile comerciale ce au făcut obiectul contractului și va suferi un prejudiciu constând în contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi putut încasa.

Totodată, prin decizia recurată s-a mai reținut faptul că, având în vedere că reclamanta și-a întemeiat cererea de despăgubire pe existența celor două contracte de închiriere în care era prevăzută o chirie lunară, efectuarea unei expertize contabile care să stabilească prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a semnării cu întârziere a contractului de vânzare cumpărare nu era utilă soluționării cauzei.

În ce privește cheltuielile pentru amenajarea spațiului comercial nr. 1, instanța de apel a reținut faptul că afirmația expertului, conform căreia vânzătorul B. a predat spațiul comercial potrivit înțelegerii iar investițiile efectuate de reclamantă trebuie să rămână în sarcina acesteia, nu prezintă relevanță în speță, deoarece au fost făcute cu depășirea atribuțiilor acestuia. Doar instanța este în măsură să interpreteze dispozițiile contractelor depuse la dosar și să aplice legea la situația de fapt stabilită.

De asemenea, a reținut faptul că, instalația electrică, pardoselile, zugrăvirea, instalația de climatizare, confecționarea unei scări metalice și a unui parapet și finisajele sistemului de ventilație nu au caracter voluptoriu, astfel cum susține apelanta-pârâtă, ci sunt absolut necesare pentru desfășurarea activității de farmacie.

Or, recurenta-reclamantă nu a criticat aceste rețineri, ci s-a cantonat în a reitera aceleași susțineri din memoriul de apel într-o manieră ce nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Prin urmare, modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor ei, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1534/A din 12 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 29.308,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1534/A din 12 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 29.308,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2023.