ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1929/2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

La 19 august 2021, reclamantul a depus precizări, prin care a arătat că își restrânge pretențiile reprezentând debitul aferent utilităților neachitate, solicitând instanței obligarea pârâtei doar la plata sumei de 2.351,80 RON, aferentă lunii iulie 2021, conform facturii nr. x/15.07.2021. De asemenea, în ceea ce privește contravaloarea chiriei solicitate, a arătat că, ulterior promovării acțiunii, a emis factura nr. x/15.07.2021, aferentă lunii iulie, în valoare de 7.391,55 RON, solicitând, astfel, obligarea pârâtei la plata sumei totale de 219.063,65 RON, reprezentând chirie neachitată, pentru perioada 08.05.2018 – 08.03.2021. S-a mai arătat că m.p. de teren, pentru suprafața extinsă a fost calculat la 7,93 euro, conform contractului, cursul de schimb avut în vedere fiind cel de la data emiterii facturilor.

La aceeasi dată pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune- interese și, în măsura admiterii, în tot sau în parte, a pretențiilor reclamantului aferente celui de al doilea petit al cererii introductive, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 211.073,72 RON.

La 20 ianuarie 2022, reclamantul a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtei și la plata chiriei, aferente perioadei iunie 2021 - ianuarie 2022, în valoare de 59.254,30 RON.

Prin sentința civilă nr. 909/2023 din 7 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a fost respinsă cererea principală, astfel cum a fost precizată și completată, ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile părților privind acordarea cheluielilor de judecată.

De asemenea, a formulat apel incident pârâta B.

Prin decizia civilă nr. 250 din 15 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse apelurile, ca nefondate.

Au fost respinse, ca nefondate, cererile părților privind acordarea cheltuielilor de judecată.

În prealabil, partea a învederat că nu critică soluția asupra capetelor de cerere având ca obiect rezilierea contractului și obligarea intimatei-pârâte la plata valorii utilităților rămase neachitate, criticile sale vizând exclusiv pretențiile referitoare la plata chiriei datorate pentru spațiul de 55 mp., folosit în perioada 01.04.2018 – 15.07.2021 și care nu a fost prevăzut în contract.

Dezvoltând motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, apreciindu-se că instanța de apel nu a stăruit prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., comițând un exces de putere. În concret, s-a criticat respingerea, prin încheierea de dezbateri din 08.02.2024, ce face corp comun cu decizia recurată, a probei testimoniale, arătându-se că instanța de apel a denaturat teza probatorie ce se urmărea a fi dovedită, reținând că prevederile contractuale și modalitatea în care părțile au înțeles să le pună în aplicare nu se pot dovedi prin audierea de martori. Prin urmare, soluția de respingere a probei testimoniale nu este motivată, argumentele instanței neavând legătură cu susținerile părții, cu consecința încălcării și a principiilor fundamentale prevăzute la art. 7, art. 13, art. 22 și art. 14 alin. (6) C. proc. civ.. Potrivit recurentului-reclamant, aceste critici pot fi încadrate și în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în cadrul unei expuneri ample și conținând nenumărate referiri la aspectele de fapt supuse analizei și probele dosarului, a apreciat, în esență, că instanța de apel, întocmai ca și prima instanță, a reținut greșit faptele și a interpretat eronat normele de drept material.

Evocând dispozițiile art. 1.743 alin. (2) C. civ. din materia vânzării, a arătat că soluția respingerii pretențiilor având ca obiect chirie nu este echitabilă, câtă vreme, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit în cauză, a rezultat că intimata-pârâtă a folosit efectiv o suprafață totală de 90 mp., cu 55 mp. mai mare decât cea stipulată în contract, ceea ce ar fi impus obligarea părții adverse la plata prețului de 10 euro/mp. aferente acestui spațiu.

De asemenea, recurentul-reclamant a criticat dezlegările instanței de apel, ca urmare a interpretării clauzelor contractuale conform regulilor prevăzute la art. 1.272, art. 1.266 și art. 1.267 C. civ., greșit reținându-se că intenția părților a fost ca suprafața efectiv ocupată de fiecare echipament tehnic montat de pârâtă în temeiul contractului de închiriere să nu depășească 35 mp.

A arătat, în acest sens, că nu s-a ținut cont de natura și scopul contractului ori de clauzele acestuia și nici de situația de fapt concretă dedusă judecății constând în aceea că, încă de la începutul contractului, intimata-pârâtă a folosit o suprafață de 90 mp., și nu de 35 mp., anexele contractului neputând să demonstreze suprafața ocupată efectiv de partea adversă.

În opinia părții, ambele instanțe de fond au ignorat prevederile art. 1, art. 12 și art. 20 ale contractului de închiriere, omițând că înțelegerea părților a vizat plata chiriei per metru pătrat (10 euro/mp.), și nu pentru o suprafață nedetermimată, concluzionând greșit că, deși intimata-pârâtă a ocupat efectiv o suprafață de 90 mp., în loc de 35 mp., aceasta nu datorează chiria aferentă diferenței de suprafață de 55 mp.

S-a concluzionat că interpretarea instanțelor de fond potrivit cu care extinderea spațiului închiriat ar fi presupus și renegocierea prețului este profund eronată, câtă vreme chiriașul a consimțit, prin dispozițiile art. 12 lit. h) din contract, prețul de 10 euro/mp.

La data de 1 august 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C. S.A (fostă B.), prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate vizat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, depășindu-și atribuțiile, ar intra în domeniul de competență al altei puteri constituite în stat, aducând atingere principiului separației puterilor (executivă, legislativă și judecătorească), prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituție.

Pentru invocarea în mod valabil a motivului de recurs prevăzut la pct. 5 al art. 488 alin. (1) din cod este necesar să se arate deopotrivă regula de procedură încălcată și circumstanțele din care rezultă încălcarea, cu indicarea în mod punctual a actelor de procedură care relevă nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului procesual.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanțial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța încalcă dreptul material atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deși le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deși le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situației de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului pentru care au fost edictate. Invocarea în mod valabil a acestui motiv de casare presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea părții, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății și discordanța acestei interpretări cu cea oferită de către instanța de apel prin hotărârea recurată. Așadar, teza încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situația de fapt reținută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o semnificație juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanțelor de fond, care sunt suverane în ce le privește. În consecință, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situația de fapt și aprecierea probelor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că recurentul-reclamant a evocat formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat conform art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nu au fost invocate în mod real critici, pretinsul exces de putere referindu-se, în realitate, la respingerea probei testimoniale.

Circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică respingerea, prin încheierea de dezbateri din 08.02.2024, ce face corp comun cu decizia pe fond, a probei testimoniale, arătându-se că instanța de apel a denaturat teza probatorie ce urmărea a fi dovedită, reținând greșit că prevederile contractuale și modalitatea în care părțile au înțeles să le pună în aplicare nu se poate stabili prin audierea unui martor. S-a mai arătat că măsura respingerii probei testimoniale nu este motivată, argumentele instanței neavând legătură cu susținerile părții, fiind încălcate principiile prevăzute la art. 7, art. 13, art. 22 și art. 14 alin. (6) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, deși partea pretinde încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și nemotivarea respingerii probei, evocând o serie de principii fundamentale ale dreptului procesual civil, aceasta se referă exclusiv la pertinența și concludența probei testimoniale ce i-a fost respinsă, expunând viziunea proprie asupra împrejurărilor pe care urmărea să le demonstreze, în sprijinul pretențiilor sale, interpretare care nu a fost însușită de instanța de apel.

Potrivit art. 258 C. proc. civ., instanțelor de fond le-a fost atribuită competența de a evalua și de a hotărî în privința administrării probelor care sunt utile și concludente cauzei. Libertatea de apreciere sub acest aspect este deplină, având în vedere că stabilirea situației de fapt, căreia i se circumscrie raportul juridic litigios, este atributul exclusiv al instanțelor devolutive.

Prin urmare, criticile părții nu pot fi primite în recurs, cale extraordinară de atac, limitată la examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte reține că, deși se prevalează de cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care sancționează interpretarea, aplicarea greșită sau încălcarea normelor de drept material, recurentul-reclamant nu indică explicit care anume dispoziții legale ar fi fost încălcate iar, din analiza susținerilor sale, nu este relevat nici modul concret în care instanța de apel, prin raționamentul expus în decizia recurată, ar fi înfrânt regulile de drept aplicabile ligitiului.

Asupra situației de fapt reținute în fond, în legătură cu care partea și-a afirmat dezacordul, nu se mai poate reveni, misiunea instanței de recurs fiind de a verifica corecta aplicare a legii la faptele deja stabilite. În egală măsură, nici probele dosarului nu mai pot fi reevaluate în această etapă procesuală.

Referitor la pretinsa interpretare eronată a normelor de drept material, se observă că autorul recursului nu susține eventuala incidență a dispozițiilor art. 1.743 alin. (2) C. civ. din materia vânzării la cauza dedusă judecății, referirea la aceste prevederi legale făcându-se doar pentru a se susține caracterul inechitabil, deci netemeinic, al respingerii pretențiilor vizând chiria aferentă suprafeței de 55 mp., folosite de intimata-pârâtă, dar care nu a fost prevăzută în contract.

Apoi, deși recurentul-reclamant face trimitere la regulile de interpretare prevăzute de art. 1.272, art. 1.266 și art. 1.267 C. civ., la care a recurs instanța de apel, pentru interpretarea contractului de închiriere dintre părți, ceea ce se contestă nu este modul propriu-zis de aplicare a vreuneia dintre aceste norme de drept, ci concluziile la care s-a ajuns ca urmare a interpretării clauzelor contractuale asumate de părți, expuse de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, acestea vizând, cu precădere, aspecte de fapt.

Totodată, teza ignorării prevederilor art. 1, art. 12 și art. 20 din contract a fost afirmată tot cu scopul de a fi repusă în discuție pretinsa obligație de plată a chiriei facturate suplimentar, aferente suprafeței de 55 mp., sub argumentul că intimata-pârâtă, în calitate de locatar, ar fi consimțit, încă de la încheierea contractului, chiria în cuantum de 10 euro/mp.

Prin urmare, ceea ce se critică, în mod real, în prezenta cauză nu este interpretarea legii, așa cum s-a afirmat, ci interpretarea contractului de închiriere dedus judecății, ce constituie tot o probă a dosarului.

Înalta Curte reține, deopotrivă, că, în principiu, este atribuția suverană a instanțelor de fond să deceleze semnificația clauzelor contractuale neclare și, implicit, intenția reală, concordantă, a părților contractante. Ca o consecință, interpretarea dispozițiilor unui contract, dacă nu relevă și o eventuală încălcare a legii, reprezintă un aspect ce ține de temeinicia hotărârii, vizând modul de apreciere a probelor.

Concluzia ce se desprinde din analiza susținerilor părții este că recurentul-reclamant nu supune cenzurii instanței de recurs modul de aplicare a dispozițiilor de drept material sau dezlegările oferite unor probleme de drept, ci tinde să dovedească netemeinicia raționamentului precedentei instanțe, construit pe baza situației de fapt stabilite, pe baza aprecierii probelor. Recursul reprezintă, astfel, expresia nemulțumirii sale în raport cu soluția respingerii apelului, fiind confirmată, astfel, sentința prin care i-a fost respinsă, în întregime, cererea de chemare în judecată.

Controlul judiciar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza, însă, dacă autorul recursului nu formulează critici de nelegalitate apte să fie încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatându-se că, în cauză, se impune a fi aplicată sancțiunea prevăzută la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același cod, va anula recursul declarat de reclamantul A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 250 din 15 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 250 din 15 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.