ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 896/2023

Ședința publică din data de 25 aprilie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16.02.2021, sub nr. x/2021, completată în procedura prealabilă printr-o cerere înregistrată la data de 08.03.2021 și în cursul cercetării procesului prin cererile înregistrate la 18.10.2021, la 09.06.2022 și la 04.10.2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care: să se constate încetarea contractului de închiriere nr. x din 10.03.2020 începând cu data de 24.11.2020, în principal, ca efect al denunțării unilaterale de către pârâtă și, în subsidiar, ca efect al rezilierii acestuia de către reclamantă; să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru investițiile în structură efectuate la pardoseală, închidere pereți și acoperiș, a sumei de 25.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru reparațiile pe care trebuie să le efectueze ca urmare a distrugerii imobilului de către pârâtă, a sumei de 55.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat ca urmare a încetării contractului de închiriere înainte de termen și a sumei de 137.745,60 RON, cu titlu de chirie și preț al utilităților datorate până la momentul încetării raporturilor locative.

La 25.06.2021, pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, și cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata de despăgubiri (100.000 euro) pentru prejudiciul material cauzat ca urmare a rezilierii contractului din culpa reclamantei.

La termenul de judecată din 16.11.2021, prin încheierea de la acea dată, pronunțată în dosarul nr. x/2021, instanța a dispus disjungerea cererii reconvenționale și formarea unui nou dosar cu acest obiect.

Prin sentința civilă nr. 437 din 9 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe și a tuturor încheierilor din dosar, reclamanta B. S.R.L. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii în întregime a cererii reconvenționale, astfel cum aceasta a fost formulată și precizată, cu consecința obligării intimatei-pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 100.000 EUR reprezentând daune interese pentru prejudiciul adus ca urmare a rezilierii contractului din culpa acesteia, precum și a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1031A din 23 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 437/09.03.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, la 7 decembrie 2022, reclamanta B. S.R.L., în insolvență, a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și, în rejudecare, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii reconvenționale, astfel cum aceasta a fost formulată și precizată, cu obligarea intimatei la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune interese pentru prejudiciul adus ca urmare a rezilierii contractului din culpa intimatei.

În motivare, a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta a arătat că:

Detaliind, recurenta a arătat că, din procesul-verbal încheiat de poliție în data de 22.11.2020 (în privința căruia recurenta susține că instanța de apel a refuzat fără temei să îl solicite, dar pe care autoarea prezentului demers judiciar l-a obținut în dosarul nr. x/2021), se poate observa că toată situația de fapt pe care a prezentat-o a fost reală, în sensul că reprezentantul legal al intimatei a afirmat fără echivoc în fața poliției că (i) contractul de închiriere ar fi fost încetat și că (ii) toate bunurile aflate în spațiu ar fi aparținut intimatei A., și nu recurentei.

Or, în accepțiunea recurentei, o astfel de conduită nu reprezintă o simplă verificare neanunțată a spațiului de către proprietar sau o tulburare care ar fi încetat în aceeași zi, cum greșit a considerat instanța de apel, ci reprezintă o încălcare flagrantă și iremediabilă a obligațiilor ce reveneau proprietarului, aptă să determine încetarea de îndată a contractului din culpa intimatei A., în condițiile în care, așa cum reiese din procesul-verbal, administratorul A. a declarat că societatea sa ar fi fost proprietara tuturor bunurilor din spațiu, fiind evident că încălcarea obligației de a nu face era una iremediabilă, care a justificat pe deplin rezilierea contractului de către autoarea recursului.

În continuare, recurenta arată că, în data respectivă, intenționa exclusiv să demonteze pergola, toate celelalte lucrări de ridicare a bunurilor fiind făcute doar ca urmare a conduitei inacceptabile a reprezentanților intimatei (afirmații neadevărate și abuzive ale dlui C. și injuriile repetate ce i-au fost aduse).

Prin urmare, consideră că intenția intimatei a fost de la început forțarea încetării contractului prin provocarea unei situații care să creeze impresia că recurenta ar fi de fapt cea vinovată.

De asemenea, a mai învederat că cele menționate se corelează cu faptul că societatea A., la scurt timp după încetarea contractului de închiriere, și-a deschis un restaurant în spațiul pe care recurenta îl folosea anterior cu acest scop, folosind toate îmbunătățirile pe care recurenta le-a realizat cu privire la spațiu, sens în care arată că depune extras RECOM care atestă utilizarea spațiului chiar de către intimată și de persoane afiliate acesteia.

Ca atare, autoarea prezentului demers judiciar susține că intimata a acționat cu rea-credință, tocmai în determinarea rezultatului dorit de aceasta, în condițiile în care cunoștea că aparența încetării contractului din culpa recurentei duce la păstrarea de către locator a tuturor îmbunătățirilor aduse spațiului.

Prin urmare, recurenta arată că cele reținute de instanța de apel, în sensul că intimata nu ar fi în culpă pentru încetarea contractului, sunt vădit eronate, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză.

Așadar, sub acest aspect, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1270 și cele ale art. 1350 C. civ., raportat la art. 1552 și art. 1523 alin. (2) C. civ., întrucât conduita ilicită a intimatei A. a determinat-o complet justificat (legal și moral) să rezilieze unilateral contractul, cu toate consecințele aferente.

În continuare, arată că, așa cu se poate observa, procesul-verbal menționat are o semnificație majoră în ceea ce privește situația de fapt dintre părți, precum și în probarea culpei și a intenției reale a intimatei.

Așadar, în accepțiunea recurentei, instanța de apel a aplicat greșit normele legale în raport de fondul cauzei, interpretând, astfel, greșit situația de fapt și de drept dintre părți.

Detaliind, recurenta a arătat că instanța de apel a considerat fără temei că nu ar fi constituit o tulburare de folosință din partea locatorului prezența inopinată a acestuia, fără respectarea clauzelor contractuale, invocarea denunțării contractului de închiriere și aducerea de injurii, întrucât atitudinea intimatei ar fi fost provocată de acțiunile recurentei.

Astfel, recurenta susține că instanța de apel interpretează eronat normele de drept deoarece, astfel cum a indicat și în procesul-verbal întocmit de Poliție în data de 22.11.2020 (cel respins ca probă de instanțe), efectua desprinderea unor elemente ca urmare a unui proces-verbal de contravenție emis tot de Poliția Locală, iar nu în ideea părăsirii intempestive a spațiului, așa cum încearcă să susțină intimata.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, cele reținute de instanța de apel în sensul că prezența locatorului în spațiu și comportamentul acestuia ar fi fost justificate sunt profund eronate deoarece: intimata cunoștea toate amenajările dispuse de recurentă, precum și faptul că urma să demonteze pergola; recurenta punea în executare dispozițiile prevăzute de procesul-verbal emis de Poliție; locatorul a intrat abuziv, fără respectarea clauzelor contractuale, invocând rezilierea contractului (în realitate denunțarea unilaterală de către locator, pentru că la acel moment nu fusese notificată sau invocată vreo încălcare a vreunei obligații de către autoare prezentului demers judiciar), alături de aducerea de injurii.

În plus, arată că instanța de apel a reținut fără temei și că, în ziua de 22.11.2020, bunul nu ar fi servit oricum derulării activităților comerciale specifice spațiului închiriat, fapt care atestă culpa recurentei.

Or, în aceste condiții, recurenta se întreabă cum ar fi putut efectua activități economice din moment ce acestea erau interzise din cauza pandemiei dar, în același timp, era obligată să desprindă elemente instalate în spațiu.

Așadar, în opinia recurentei, prin interpretarea dată dispozițiilor privind încetarea contractului și răspunderea pentru neîndeplinirea obligațiilor din contractul de închiriere, instanța de apel a încălcat nu doar normele de drept material privind contractul de închiriere și răspunderea civilă, ci și pe cele privind măsurile dispuse de stat pentru prevenirea îmbolnăvirii de Covid19.

Prin urmare, recurenta arată că, în contextul conduitei ilicite a reprezentanților A. S.R.L. și a afirmațiilor acestora privind modul în care înțelegeau raporturile dintre părți și drepturile și obligațiile ce le revin, era evident că nu mai putea fi continuată colaborarea, întrucât niciun chiriaș nu mai poate fi obligat să continue a rămâne în chiria spațiului în care proprietarul intră când dorește, jignind și amenințând chiriașul și declarându-se, fără niciun drept, proprietar al bunurilor acestuia.

Detaliind, recurenta arată că, raportat la cele indicate anterior cu privire la modul eronat în care instanța de apel a reținut că intimata A. nu ar fi acționat ilicit, instanța a soluționat în mod greșit cauza în sensul respingerii cererii sale, astfel încât, în opinia recurentei, se impune ca instanța să constate îndeplinirea tuturor condițiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale a societății A. S.R.L., întrucât intimata era în culpă pentru încetarea contractului, conform art. 1350 C. civ. raportat la art. 2.5 din Contract și să dispună obligarea intimatei la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune interese pentru prejudiciul adus recurentei ca urmare a rezilierii contractului din culpa intimatei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 1270, art. 1350, art. 1552, art. 1523, art. 1777 și următoarele C. civ., precum și pe celelalte dispoziții la care a făcut referire.

La 25 ianuarie 2023, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, în ipoteza în care instanța va trece peste excepția nulității, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte urmează a anula recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate. Însă, pentru a fi susceptibil de a declanșa un control judecătoresc, nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca și criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, iar dezvoltarea motivelor să se raporteze la considerentele hotărârii atacate.

Așadar, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, cerințe prevăzute sub sancțiunea nulității conform alin. (3) al aceluiași articol.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, în situația în care eventualele critici sunt formulate cu depășirea termenului legal de motivare a recursului (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat), dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cel puțin unul din motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Reținând, așadar, că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, în speță, se observă că, deși s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare invocat sau altui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., neputând fi reținută existența unor veritabile critici de nelegalitate, în sensul exigențelor/cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

În concret, pentru a putea stabili incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., era necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept material pretins a fi fost încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuia să expună și o argumentație juridică a nelegalității invocate raportat la dispozițiile legale menționate, pretins a fi fost încălcate/interpretate eronat, instanța de recurs neputându-se substitui părții în completarea argumentației căii de atac.

Așadar, cu toate că recurenta face trimitere la anumite articole din C. civ., susținând că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile legale privând rezilierea, precum și cele privind efectul neîndeplinirii obligațiilor izvorâte din contractual de închiriere, în realitate, autoarea prezentului demers judiciar urmărește a pune în discuție o reapreciere a modului în care instanța de apel a înțeles să evalueze probatoriul în cauză și a stabilit situația de fapt.

Astfel, din redarea criticilor aduse în sprijinul motivului invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate constata că recurenta a adus spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de situația de fapt, a prezentat opinii personale privind interpretarea probelor și și-a exprimat nemulțumirea cu privire la faptul că instanța de apel nu a reținut culpa intimatei în încetarea contractului de închiriere, sens în care întreaga argumentație a recurentei se bazează pe chestiuni de fapt/aspecte de temeinicie pe care autoarea prezentului demers judiciar le raportează în principal la un înscris (procesul-verbal încheiat de poliție în data de 22.11.2020), pe care instanța de apel nu l-a încuviințat.

Relevante, în acest sens, sunt, așadar, mențiunile cu privire la procesul-verbal încheiat de poliție la 22.11.2020 care, potrivit afirmațiilor recurentei, atestă nu numai realitatea situației de fapt prezentate, ci face și dovada culpei și a intenției reale a reclamantei, conduita (ilicită) a reprezentantului legal al intimatei constând în afirmațiile și injuriile aduse, reaua-credință cu care a acționat intimata în determinarea rezultatului dorit de aceasta, aprecierea greșită a situației de fapt.

Or, stabilirea culpei reprezintă o chestiune de fapt care a fost apreciată de instanțele devolutive pe baza probatoriului administrat în cauză, nemaiputând face obiectul analizei instanței de recurs, iar nesuplimentarea probatoriului nu poate fi interpretată ca o chestiune de nelegalitate, întrucât instanța de apel este suverană în a aprecia, motivat, concludența și oportunitatea administrării probelor.

Așadar, având în vedere că, în realitate, autoarea prezentului demers judiciar tinde la reaprecierea situației de fapt și a materialului probator administrat în cauză, aspecte care sunt incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, Înalta Curte reține că astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Prin urmare, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Constatând, așadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. și că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, Înalta Curte reține că este incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 teza a doua din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. prin administrator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1031A din 23 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. prin administrator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1031A din 23 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2023.