ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1424/2023

Ședința publică din data de 13 iunie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1516 Noul C. civ.

La data de 28.08.2019 pârâta B. S.R.L., a depus cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 373.166 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință pronunțată la 24 noiembrie 2020, instanța a dispus anularea cererii reconvenționale față de neachitarea taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina pârâtei, potrivit dispozițiilor din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentința civilă nr. 201 pronunțată în data de 02.02.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea promovată de reclamantă ca fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1926/2022 din 12 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a susținut că, atât instanța de apel, cât și cea de fond au făcut o confuzie în interpretarea dispozițiilor legale, respectiv între activități ce se pot desfășura potrivit codului CAEN 8610 - activități de asistență spitalicească și cele care se pot desfășura potrivit codului CAEN 8710 - activități ale centrelor de îngrijire medicală, cele două coduri fiind total diferite. Astfel, chiar dacă o societate obține autorizație de funcționare pentru codul CAEN 8710, aceasta nu poate desfășura și activitățile prevăzute de codul CAEN 8610, întrucât acestea prevăd activități specifice pentru spital, cu personal medical specializat.

Prin urmare, ambele instanțe au reținut în mod greșit faptul că, odată cu obținerea autorizației de funcționare pentru codul CAEN 8710 a dispărut interesul pentru obținerea autorizației de funcționare și pentru codul CAEN 8610.

A mai arătat recurenta-reclamantă că, încă de la data încheierii contractului de închiriere, respectiv 30 iunie 2016, a făcut toate demersurile necesare în mai puțin de 20 de zile în vederea obținerii autorizației de funcționare pentru codul CAEN 8610, care reprezenta principalul obiect de activitate al societății.

De asemenea, a mai învederat că, urmare a faptului că nu a reușit să deschidă un spital și pentru a mai diminua din pierderi, la 15 septembrie 2017 a încheiat contractul de cesiune nr. x cu D., în vederea obținerii unei autorizații de funcționare pentru codul CAEN 8610, întrucât această Asociație era deja autorizată în acest sens pentru locația din Iași, fără rezultat însă, deși au fost întreprinse toate diligențele necesare. Refuzul Ministerului Sănătății de a emite avizul de funcționare a fost motivat de faptul că spațiul nu corespunde din punct de vedere structural și nu poate asigura circuitul și dotările necesare unui spital cu paturi pe codul CAEN 8610.

Autoarea memoriului de recurs a mai susținut că instanța a reținut în mod greșit faptul că reclamanta funcționa pe codul CAEN 8710 și nu avea motiv să solicite o autorizație suplimentară, întrucât pentru a putea fi autorizat pe codul CAEN 8610 societatea trebuia să funcționeze efectiv, să aibă dotările necesare și personal medical specializat.

S-a mai adăugat faptul că instanța a interpretat în mod eronat dispozițile contractului de închiriere, reținând că nu sunt operabile dispozițiile art. 6 alin. (8), art. 8, art. 14, art. 15 din contract, în condițiile în care reclamanta a obținut autorizație de funcționare pentru unul dintre codurile CAEN aflate în obiectul secundar de activitate.

Totodată, a mai precizat recurenta-reclamantă că la momentul constituirii societății și încheierii contractului de închiriere, reclamanta avea ca obiect principal de activitate doar codul CAEN 8610, fără a avea în obiectul său principal ori secundar codul 8710, obiectul fiind modificat la 01 februarie 2017, ca urmare a faptului că nu reușea să desfășoare activitățile prevăzute în actul constitutiv.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că potrivit art. 6 alin. (8) din contractul de închiriere exista posibilitatea încetării de plin drept a contractului în situația în care locatorul nu putea obține autorizațiile de funcționare necesare activităților prevăzute în actul constitutiv. Așadar, contractul nu limita sau nu prevedea faptul că dacă reclamanta desfășura o singură activitate, era suficientă pentru a nu opera încetarea contractului.

Prin urmare, a susținut autoarea cererii de recurs că instanțele de judecată au trecut peste voința părților de la momentul încheierii contractului de închiriere și au completat dispozițiile contractuale cu clauze care nu existau.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai adăugat faptul că nu poate fi reținut în sarcina sa culpa pentru faptul că nu a reușit să obțină autorizația de funcționare, întrucât aceasta revine proprietarului imobilului care nu a efectuat modificările necesare pentru a pune la dispoziție un spațiu care să respecte dispozițiile legii, deși a încasat chiria în toată această perioadă, maximizându-și astfel profitul, în timp ce reclamanta depunea toate diligențele necesare pentru a obține autorizația de funcționare.

A mai învederat titulara memoriului de recurs că, potrivit clauzelor contractuale, locatorul trebuia să execute toate lucrările necesare în vederea autorizării P.S.I., obligație care nu a fost îndeplinită niciodată de către proprietar, motiv pentru care societatea reclamantă a și fost amendată de către I.S.U.

Prin întâmpinarea înregistrată la 28 martie 2023, intimata-pârâtă B. S.R.L. a invocat, pe cale de excepție, netimbrarea, tardivitatea și inadmisibilitatea cererii de recurs, solicitând, totodată, și respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 02.02.2023, iar prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la 13 iunie 2023 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepția nulității recursului, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la recursul reclamantei A. S.R.L., instanța supremă reține că autoarea căii de atac a indicat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care vizează nemotivarea hotărârii și încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin decizia recurată.

Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să vizeze ipotezele legale prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de strictă interpretare, care să privească obiectul căii de atac, respectiv decizia instanței de apel.

Astfel, deși a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulțumirea părții cu privire la concluziile instanței de apel asupra fondului cauzei, toate argumentele expuse vizând reevaluarea situației de fapt în aprecierea culpei contractuale și a încadrării în ipotezele convenționale care permiteau restituirea garanției și a chiriei achitate pârâtei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidența acelui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, cu referire la aspectele de nelegalitate invocate și care nu au primit o dezlegare pentru decizia criticată, recurenta exprimându-și nemulțumirea în legătură cu modul de examinare și concluziilor instanțelor de fond asupra conținutului obligațiilor contractuale și a executării acestora, prin urmare nu în legătură cu deficiențele motivării hotărârii recurate.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, se constată că în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal de recurenta-reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs.

Nici aspectele invocate de autoarea memoriului de recurs în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se încadrează în motivul invocat, de strictă interpretare.

În legătură cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale a susținut recurenta-reclamantă că, atât instanța de apel, cât și cea de fond, au făcut o confuzie în interpretarea dispozițiilor legale ce reglementează activitățile ce se pot desfășura potrivit celor două coduri CAEN care fac obiectul de activitate al societății.

O altă critică vizează aplicarea eronată a dispozițiilor contractului de închiriere, respectiv a art. 6 alin. (8), art. 8, art. 14, art. 15, recurenta-reclamantă susținând că instanțele de judecată ar fi nesocotit voința părților de la momentul încheierii contractului de închiriere.

Reține Înalta Curte că în dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a făcut referire la nesocotirea regulilor de interpretare a contractului, ci la concluziile asupra îndeplinirii obligațiilor contractuale ale părților, criticile neputând forma însă obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât vizează aspectele de netemeinicie a hotărârii atacate ce nu pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut la punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și nici altui motiv de nelegalitate.

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel, analizând criticile reclamantei privind incidența în cauză a prevederilor art. 6 alin. (8) din contract, a reținut argumentat că niciunul dintre aspectele invocate de reclamantă nu se circumscriau ipotezelor stabilite expres de părți prin art. 6, pentru a atrage încetarea de plin drept a contractului.

Astfel, reiterarea imposibilității de derulare a activității proprii din cauza neobținerii autorizației de funcționare și invocarea culpei societății pârâte nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prin prezentarea criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, respectiv prin prezentarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod, de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult, toate aceste critici nu reprezintă altceva decât trimiteri la situația de fapt reținută în legătură cu derularea contractului de închiriere, care, prin prisma probatoriului administrat, au fost deja analizate de instanța de apel și, pe de altă parte, așa cum anterior s-a arătat, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiectului controlului de legalitate.

Înalta Curte constată că, de altfel, recursul conține o reluare a motivelor de apel. Instanța de prim control judiciar, confirmând sentința primei instanțe, a reținut ca argumente pentru respingerea apelului formulat de reclamantă faptul că prevederile art. 6 din contract nu statuează asupra imposibilității de derulare a activității conform codului CAEN 8610, ci a imposibilității de derulare a obiectului de activitate conform actului constitutiv, fiind incluse așadar toate activitățile care fac parte din obiectul principal, dar și din cel secundar. Or, într-o atare situație obținerea unei autorizații de funcționare pentru o altă activitate decât cea principală nu abilitează locatarul să invoce prevederile art. 6.

Simpla reiterare în recurs a argumentelor expuse în cadrul apelului nu respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, sunt întemeiate apărările intimatei privind nulitatea recursului.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-reclamantă nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul reclamantei A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență C. împotriva deciziei civile nr. 1926/2022 din 12 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență C. împotriva deciziei civile nr. 1926/2022 din 12 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2023.