ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1172/2021

Ședința publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 15 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună restituirea sumei de 301.447,55 RON, reprezentând contravaloarea chiriei plătite anticipat pentru perioada 01.09.2017 -30.06.2019, conform contractului de închiriere, restituirea sumei de 51.340,80 RON, reprezentând contravaloarea garanției de bună execuție a contractului, constituită conform prevederilor actului adițional nr. x din data de 10 august 2011 la contractul de închiriere nr. x din 15 noiembrie 2004.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale aferente celor două sume, dobândă calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, instituirea unui sechestru asigurător pentru suma totală de 352.788,35 RON asupra imobilului proprietatea pârâtei situat în București, B-dul x nr. 22, bl. S2B.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1341 C. civ. (2009) și art. 952 raportat la art. 959 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 11697/2018 din 26 octombrie 2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 3 București invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat, sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 9 ianuarie 2019.

Prin sentința civilă nr. 1768/2019 din 18 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare in judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 101 A din 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1768 din 18 iunie 2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.; s-a schimbat sentința apelată, în sensul că s-a admis cererea, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 301.447,55 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei 01.09.2017-30.06.2019, a sumei de 51.340,80 RON, reprezentând garanție de bună execuție, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume începând cu data de 15 mai 2018 (data introducerii acțiunii) până la momentul plății efective a debitului principal; de asemenea, intimata-pârâtă a fost obligată la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 7.132,88 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente primei faze procesuale și la plata sumei de 4.640,03 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Sub aspectul reținerii situației de fapt, prin prisma probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a constatat că între intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. - în calitate de locator - și apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. (fostă S.C. C.) - în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere nr. x/15.11.2004 având ca obiect transmiterea dreptului de folosință prin închirierea spațiului, cu destinație birouri, pentru defășurarea activității cu specific bancar, în suprafață de 138 mp, situat în București, b-dul x nr. 26 bl. S2A, proprietatea locatorului. Durata inițială a contractului a fost de 5 ani începând cu data de 1 noiembrie 2004, valoarea chiriei fiind cea cuprinsă în Capitolul al IV-lea din contract.

Prin actele adiționale nr. 1-12 a fost modificat contractul de închiriere nr. x din 15 noiembrie 2004, în esență, sub aspectul cuantumului chiriei și al perioadei contractuale, aceasta din urmă fiind prelungită în mod succesiv, ultima prelungire fiind cea cuprinsă în actul adițional nr. x din 06.04.2012 când perioada contractuală a fost extinsă până la data de 31 octombrie 2021.

Totodată, Curtea a reținut că prin actul adițional nr. x din 10 august 2011 părțile au inserat o prevedere nouă aferentă Capitolului IV din contractul de închiriere nr. x/15.11.2004, prevedere potrivit căreia, în termen de 5 zile de la semnarea actului adițional de către ambele părți contractante, reclamanta va plăti în contul pârâtei, cu titlu de garanție de bună execuție a contractului, o sumă echivalentă cu cuantumul chiriei pe trei luni care se va restitui în termen de 10 zile lucrătoare de la data încetării contractului, dacă nu s-au ridicat până la acea dată pretenții asupra acesteia, garanția de bună execuție în cuantum de 51.340,80 RON fiind plătită de societatea reclamantă pârâtei la data de 18 august 2011, astfel cum rezultă din ordinul de plată nr. x/18.08.2011 și din extrasul de cont, aflate la dosarul Judecătoriei Sectorului 3 București.

Prin actul adițional nr. x/09.07.2014 părțile au prevăzut că, în cazul în care contractul încetează indiferent de motiv anterior datei de 30 iunie 2019, pârâta se obligă să restituie sumele încasate în avans, proporțional cu perioada rămasă până la finalul lunii iunie 2019.

Astfel cum rezultă din ordinele de plată, din extrasele de cont și din facturile aflate la dosarul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamanta a plătit pârâtei chiria aferentă perioadei 01.09.2017-30.06.2019.

Prin notificarea nr. x/24.07.2017, societatea reclamantă a denunțat unilateral contractul de închiriere nr. x/15.11.2004 începând cu data de 31 august 2017, notificarea fiind primită de către pârâtă la data de 26 iulie 2017 astfel cum rezultă din confirmarea de primire aflată la dosarul Judecătoriei Sectorului 3 București.

Sub aspectul normelor de drept material care guvernează raportul juridic dintre părți, Curtea de Apel București a reținut că potrivit dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus prevederilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa (alin. (1), iar modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, în privința elementelor care nu fac obiectul modificării fiind aplicabile dispozițiile alin. (1) (alin. (2).

Față de aceste dispoziții legale, Curtea a constatat că, în cauză, contractul de închiriere nr. x/15.11.2004 este guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1864 (în vigoare la data încheierii contractului), iar modificările aduse acestuia prin actele adiționale sunt supuse C. civ. în vigoare la data încheierii fiecărui act adițional.

Curtea a apreciat că este fondată susținerea apelantei-reclamante, potrivit căreia se impunea admiterea capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumei de 301.447,55 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei 01.09.2017-30.06.2019.

Astfel, instanța de prim control judiciar a constatat că, începând cu data de 31 august 2017, contractul de închiriere nr. x/15.11.2005 a încetat prin denunțare unilaterală cu respectarea dispozițiilor art. VIII liniuța a treia din contract, potrivit cărora încetarea contractului poate surveni la solicitarea reclamantei cu un preaviz de 30 de zile, dar nu mai devreme de 24 de luni de la încheierea contractului.

Este întemeiat motivul de apel invocat de apelanta-reclamantă cu privire la momentul de la care curge termenul de 24 luni prevăzut de art. VIII liniuța a treia din contractul inițial, față de aceste prevederi contractuale termenul de 24 luni curgând de la data încheierii contractului și anume de la data de 15 noiembrie 2004.

Instanța de apel a constatat că art. VIII liniuța a treia face vorbire, în mod expres, de data încheierii contractului, iar nu de data ultimei modificări a contractului.

Așadar, dacă s-ar accepta teza potrivit căreia termenul de 24 luni curge de la ultima modificare a contractului ar echivala cu modificarea voinței părților clar exprimată prin contractul încheiat.

Mai mult, Curtea a constatat că actul adițional nr. x/09.05.2017, la care s-a raportat prima instanță în calcularea termenului de 24 luni, a vizat schimbarea denumirii locatarului și anume S.C. A. S.A., precum și îndreptarea unor erori materiale cu privire la adresa spațiului închiriat, nu și alte elemente definitorii care să justifice aprecierea datei de 9 mai 2017 ca moment de început al curgerii termenului de 24 luni.

Totodată, instanța de apel a arătat că și dacă s-ar aprecia că se impune calcularea termenului de 24 luni de la ultimul act adițional prin care s-a prelungit perioada contractuală, termenul de 24 de luni era oricum împlinit la momentul denunțării unilaterale a contractului, dat fiind faptul că ultima prelungire a perioadei contractuale a intervenit prin actul adițional nr. x/06.04.2012.

Având în vedere că începând cu data de 31 august 2017 contractul de închiriere încheiat între părți a încetat, Curtea a constatat că devin incidente dispozițiile contractuale cuprinse în actul adițional nr. x/09.07.2014, conform cărora, în cazul în care contractul încetează, indiferent de motiv, anterior datei de 30 iunie 2019, societatea pârâtă se obligă să restituie sumele încasate în avans, proporțional cu perioada rămasă până la finalul lunii iunie 2019.

Întrucât apelanta-reclamantă a plătit intimatei-pârâte chiria aferentă perioadei 01.09.2017-30.06.2019, Curtea a considerat că este întemeiat primul capăt de cerere formulat de către apelantă.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că nu prezintă relevanță momentul la care reclamanta a predat efectiv imobilul pârâtei sau atitudinea contractuală a acesteia cu privire la această predare, avându-se în vedere că, potrivit voinței părților, obligația asumată de pârâtă, respectiv aceea de restituire a chiriei încasate în avans în cazul încetării contractului, nu este condiționată de predarea imobilului de către reclamantă.

S-a arătat că părțile au înțeles să prevadă ele însele, în mod expres, care sunt efectele încetării contractului indiferent de motiv, astfel încât, contrar celor reținute de prima instanță, dispozițiile art. 1276 din C. civ. (2009) nu își găsesc aplicarea, acestea fiind norme supletive de la care părțile pot deroga.

Mai mult, Curtea a constatat că, în ipoteza în care intimata-pârâtă apreciază că a suferit un prejudiciu legat de modul și de momentul la care apelanta-reclamantă a înțeles să îi predea imobilul, aceasta are la îndemână remedii juridice pentru acoperirea eventualului prejudiciu, aceste aspecte nefiind de natură a înlătura obligația intimatei-pârâte de executare a obligației de restituire a chiriei achitate în avans pentru considerentele deja reținute.

Referitor la soluția pronunțată de către prima instanță în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumei de 51.340,80 RON, reprezentând garanția de bună execuție, Curtea a constatat, în acord cu criticile formulate de către apelanta-reclamantă, că intimata-pârâtă s-a obligat prin actul adițional nr. x/10.08.2011 să restituie această garanție dacă până la data încetării contractului intimata-pârâtă nu a ridicat pretenții asupra garanției.

Or, Curtea a constatat că intimata-pârâtă nu a făcut dovada faptului că a emis asemenea pretenții asupra garanției în termenul prevăzut în actul adițional, deși sarcina probei îi incumba potrivit dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ.

De asemenea, a constatat că mențiunea intimatei-pârâte cuprinsă în notificarea nr. x/21.08.2017, în sensul că "restituirea sumelor reprezentând chiria, inclusiv garanția, au rolul de a acoperi eventualele daune provocate de către locatar" are caracter generic și nu echivalează cu ridicarea de pretenții în sensul celor convenite de către părți prin actul adițional nr. x/10.08.2011, ridicarea de pretenții presupunând o solicitare expresă a intimatei-pârâte de a acoperi eventualele daunele, iar nu o simplă indicare generală a scopului garanției.

Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, Curtea a apreciat ca fiind nefondată apărarea intimatei-pârâte, în sensul că nu îi incumbă obligația de restituire a garanției de bună execuție față de costurile presupuse de readucerea imobilului în starea anterioară, în cauză fiind întrunite condițiile prevăzute chiar de către părți cu privire la restituirea garanției.

Referitor la cererea apelantei-reclamante de obligare a intimatei-pârâte la plata dobânzii legale, Curtea a arătat că nu poate reține susținerea apelantei în sensul că prima instanță nu a analizat această cerere având în vedere caracterul accesoriu al acesteia față de capetele de cerere ce au ca obiect obligarea intimatei la restituirea chiriei plătite în avans și a garanției de bună execuție.

Întrucât prima instanță a reținut netemeinicia capetelor de cerere principale, nu se mai impunea o analiză distinctă a capătului de cerere accesoriu care nu presupunea examinarea niciunui element distinct de analiza capetelor de cerere principale.

În ceea ce privește temeinicia acestui capăt de cerere, în condițiile în care obligațiile intimatei-pârâte de a plăti apelantei-reclamante suma de 301.447,55 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei 01.09.2017-30.06.2019 și suma de 51.340,80 RON, reprezentând garanție de bună execuție sunt obligații certe, lichide și exigibile, acestea constând într-o sumă de bani, Curtea a constatat că intimata-pârâtă datorează apelantei-reclamante și dobânda legală aferentă acestor sume începând cu data de 15 mai 2018 (data introducerii acțiunii) până la plata efectivă a debitului principal.

Referitor la susținerea apelantei-reclamante, în sensul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere având ca obiect instituirea unui sechestru asigurător, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, se poate cere completarea hotărârii, iar, conform art. 445 din același cod, completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului, ci numai în condițiile art. 444 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, Curtea de Apel București a reținut că susținerile formulate de apelanta-reclamantă sub acest aspect nu pot fi analizate cu ocazia soluționării căii de atac a apelului.

La data de 19 iunie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 101 A din 25 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curții de Apel București.

S-a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a constatat că, începând cu data de 31 august 2017, contractul de închiriere nr. x din 15 noiembrie 2004 a încetat prin denunțarea unilaterală cu respectarea dispozițiilor art. VIII liniuța a treia din contract, potrivit cărora încetarea contractului poate surveni la solicitarea apelantei cu un preaviz de 30 de zile, dar nu mai devreme de 24 de luni de la încheierea contractului.

În concret, recurenta a susținut faptul că instanța de apel a constatat greșit că de la data de 15 noiembrie 2004 curge termenul de 24 de luni și că actul adițional nr. x din 9 mai 2017 la care s-a raportat instanța de fond în calcularea termenului de 24 de luni a vizat schimbarea denumirii locatorului și îndreptarea unor erori, astfel încât nu se justifică aprecierea datei de 9 mai 2017 ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de 24 de luni.

Consideră că raportarea instanței de apel la data de 15 noiembrie 2004 ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de 24 de luni nu este în acord cu voința reală a părților.

În opinia recurentei, momentul încheierii contractului și asumării drepturilor și obligațiilor dintre părți, așa cum sunt prevăzute în contract, modificate și completate ulterior, trebuia să fie raportat la data semnării actului adițional nr. x, respectiv 9 mai 2017.

S-a arătat că încheierea actului adițional nr. x nu a fost gândită ca o simplă formalitate cu privire la denumirea unei părți sau la îndreptarea unei erori, ci reprezintă voința părților inclusiv cu privire la momentul actual (9 mai 2017) al prevederilor contractuale în ansamblu.

În acest sens, recurenta a relevat următoarele aspecte:

- conform certificatului de înregistrare seria x nr. x eliberat la data de 2 mai 2017 de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, A. S.A. este înregistrată sub nr. x/06.07.2016, data la care dobândește personalitate juridică, potrivit art. 1189 alin. (3) din C. civ., iar conform art. 205 alin. (1) C. civ., capacitatea de a avea drepturi și obligații operează de la data înregistrării.

- în cuprinsul actului adițional, penultimul alineat, se precizează că:

"prevederile prezentului act adițional fac parte integrantă din contract. Celelalte prevederi ale contractului, care nu au fost modificate de prezentul act adițional sau care nu sunt în contradicție cu prezentul act adițional rămân valabile și neschimbate". Prevederile din Capitolul al VIII-lea din contract nu sunt în contradicție cu actul adițional.

- C. era înregistrată în Registrul Comerțului Sibiu sub nr. x/1999, iar A. S.A. este înregistrată în Registrul Comerțului București sub nr. x/2016.

Or, indiferent de transformările avute cu privire la absorbție, denumire, sediu social, act constitutiv, organe de conducere, este evident că momentul încheierii contractului nu poate fi decât data de 9 mai 2017, când s-a semnat actul adițional nr. x, în conformitate cu prevederile art. 1186 din C. civ., acesta fiind momentul la care S.C. A. S.A. a acceptat.

Fiind vorba despre un contract de locațiune, cu termen până în anul 2021, părțile au înțeles practic să reînnoiască în tot obligațiile asumate.

Concluzia instanței de apel, în sensul că dispozițiile art. VIII liniuța a treia din contract, potrivit cărora încetarea contractului poate surveni la solicitarea apelantei cu un preaviz de 30 de zile, dar nu mai devreme de 24 de luni de la încheierea contractului, nu mai au aplicabilitate din moment ce termenul s-ar fi împlinit la 15 noiembrie 2006, echivalează, în opinia recurentei-pârâte, cu o denaturare a voinței părților la momentul încheierii contractului și privează locatorul de un drept pe care a înțeles că îl dobândește și fără de care nu ar fi semnat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării sau a insuficientei timbrării a cererii de recurs, excepția tardivității declarării căii extraordinare de atac și excepția nulității recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, însă nu a făcut, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 18 martie 2021 s-au respins excepțiile tardivității și nulității recursului invocate de către intimata-reclamantă S.C. A. S.A. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 13 mai 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate invocat de către recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta susținând faptul că raportarea instanței de apel la data de 15 noiembrie 2004 ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de 24 de luni nu este în acord cu voința reală a părților.

Astfel, recurenta a menționat că momentul încheierii contractului și asumării drepturilor și obligațiilor dintre părți, modificate și completate ulterior, trebuia să fie raportat la data de 9 mai 2017, când părțile au semnat actul adițional nr. 12.

Înalta Curte constată că aceste critici nu sunt proprii recursului și nu reprezintă motive apte să ofere instanței de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Amintind recurentei-pârâte faptul că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte arată că invocarea aplicării greșite ori a încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulțumire a recurentei legată de soluția atacată, de modul în care instanța de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acțiunii, contestație care nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta-pârâtă din prezenta cauză susține faptul că instanța de apel ar fi nesocotit voința reală a părților, în încercarea de a demonstra că momentul încheierii contractului este cel la care părțile au semnat actul adițional nr. x/09.05.2017.

Înalta Curte constată că această critică a recurentei-pârâte, deși grefată formal pe încălcarea unor dispoziții normative, este una de netemeinicie, iar nu de legalitate, autoarea căii de atac exprimându-și nemulțumirea cu privire la situația de fapt reținută pe baza interpretării date de instanța de apel probatoriului administrat în cauză.

Curtea de Apel București a schimbat sentința primei instanțe, reținând, cu justețe, că momentul de la care curge termenul de 24 luni prevăzut de art. VIII liniuța a treia din contractul părților este data încheierii acestuia, respectiv 15 noiembrie 2004.

Recurenta încearcă să creeze o confuzie între data încheierii contractului și data prelungirii acestuia, ignorând, în mod deliberat, împrejurarea că la 15 noiembrie 2004 părțile au încheiat contractul de închiriere nr. x, pe o perioadă de 5 ani, termen care se putea prelungi prin acordul expres al părților contractante la expirarea perioadei inițiale.

Așadar, este lipsită de fundament susținerea recurentei-pârâte, în sensul că termenul de 24 de luni trebuie să fie calculat de la data semnării actului adițional nr. x (09.05.2017) pe motiv că aceasta ar fi "data încheierii contractului", atâta timp cât însăși societatea recurentă a agreat că termenul de 24 de luni care ar permite locatarului să rezilieze contractul curge de la 15 noiembrie 2004.

Stabilirea situației de fapt, prin aplicarea clauzelor contractuale, excedează controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, iar criticile recurentei nu se referă în esență la încălcări ale legii substanțiale.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către recurenta-pârâtă hotărârii instanței de apel sunt nefondate și că soluția pronunțată este corectă, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente și incidente în raport cu situația de fapt rezultată în urma cercetării judecătorești efectuate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 101 A din 25 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 mai 2021.