ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2690/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2690/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.228.822,64 RON, reprezentând debit principal în cuantum de 1.090.022,64 RON încasat nelegal și nejustificat, în perioada cuprinsă între 4 decembrie 2015 și 31 decembrie 2017, ca urmare a închirierii de către S.C. A. S.R.L. a unui număr de 25 spații comerciale aparținând ADMINISTRAȚIEI PIEȚELOR SECTOR 6, sumă actualizată cu dobânzi și penalități în cuantum de 138.800,01 RON, calculate pe perioada cuprinsă între 4 decembrie 2015 și 31 decembrie 2017, până la data plății efective a debitului principal.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1386, art. 1525 alin. (1) lit. e) din C. civ., art. 194 din C. proc. civ., art. 731 din Legea nr. 500/2002, art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin încheierea din 23 mai 2018, a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018*, la data de 21 iunie 2018.

Prin sentința civilă nr. 1682 din 7 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea formulată de reclamanta ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Reclamanta ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6 a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, solicitând admiterea acestuia și schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1572 din 17 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6 împotriva sentinței civile nr. 1682 din 7 iunie 2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6 a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 14 ianuarie 2021.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În motivarea soluției de respingere a apelului, Curtea de Apel București a menționat că "prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și a dat relevanță în mod judicios normelor de drept aplicabile speței (...)".

Cu toate acestea, instanța de apel a continuat prin a reține o altă situație de fapt și s-a lansat într-o interpretare a contractului de asociere în participațiune nr. x/2015 pentru a motiva și a respinge, de fapt, o răspundere contractuală, deși nu a fost învestită cu interpretarea contractului de asociere, reclamanta solicitând atragerea răspunderii civile delictuale, în temeiul dispozițiilor art. 1349 din C. civ.

Autoarea căii de atac a susținut faptul că instanța de apel a făcut confuzie între părțile din contract, considerând că ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6 și-ar fi evaluat prejudiciul prin raportare la sumele la care ar fi fost îndreptățită din executarea contractului de asociere, însă aceasta este o afirmație a intimatei-pârâte A. S.R.L.

Reclamanta a evaluat prejudiciul la sumele încasate, cu titlu de chirie, de către intimata-pârâtă, așa cum reiese din acțiunea promovată, notele și concluziile scrise depuse la dosarul cauzei.

Or, prin această confuzie, Curtea de Apel București a modificat situația de fapt reținută de prima instanță.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei.

Astfel, s-a arătat că instanța de apel a reținut considerente suplimentare, deși anterior a constatat că "prima instanță a motivat pe larg soluția dispusă" (pagina 9 din decizia recurată).

În opinia recurentei, simpla afirmație a instanței de apel, în sensul că tribunalul s-a pronunțat pe toate aspectele esențiale invocate de reclamanta ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6, pentru ca, ulterior, să motiveze ea însăși soluția de respingere a acțiunii, nu este suficientă sau echivalează cu o motivare a hotărârii instanței de fond.

Așadar, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Curtea de Apel București a considerat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii, în mod cumulativ, a condițiilor răspunderii civile delictuale și pentru a "motiva" această soluție a apreciat că:

- în cauză au fost invocate două fapte ilicite neprobate, respectiv inducerea în eroare a chiriașilor și închirierea spațiilor fără acordul ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6 și fără un temei legal;

- nu s-a probat că există un prejudiciu cert;

- vinovăția intimatei-pârâte este irelevantă (pagina 13 din decizia recurată - penultimul paragraf), în condițiile în care acțiunea dedusă judecății în cauza de față are ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale;

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la motivarea instanței de apel cu privire la "inducerea în eroare a chiriașilor" pe care aceasta o consideră ca fiind o faptă ilicită invocată de către reclamantă, s-au învederat următoarele:

Instituția reclamantă a indicat ca faptă ilicită închirierea de către pârâta A. S.R.L., fără drept, a 25 de spații comerciale ce îi aparțin reclamantei, în baza unor contracte de închiriere care au fost încheiate cu terții, contracte în care se stipula în mod expres că spațiul comercial este deținut de locator în temeiul contractului nr. x din 3 decembrie 2015 încheiat cu ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6.

Menționarea expresă în contractele de închiriere a faptului că proprietarul și administratorul de drept al spațiilor comerciale (ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6) ar fi cedat dreptul de folosință al acestora, este o afirmație falsă menită a determina terții să contracteze cu intimata-pârâtă. |

Așadar, în speță este vorba de o eroare asupra calității intimatei-pârâte A. S.R.L. care a pretins că este titulară a dreptului de folosință a spațiilor comerciale, calitate în absența căreia nu s-ar fi încheiat contractele de închiriere - art. 1207 alin. (3) din C. civ.

Întrucât predarea-primirea spațiilor comerciale nu s-a efectuat către pârâta S.C. A. S.R.L., aceasta din urmă nu putea să transmită, la rândul său, în mod valabil, prin nicio formă contractuală, folosința celor 25 de spații comerciale.

Referitor la interesul de a invoca această eroare, s-a arătat că folosirea în mod intenționat și fără niciun drept a denumirii instituției reclamante pentru a determina terții să contracteze cu societatea, justifică pe deplin solicitarea privind obligarea intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri.

Contrar celor reținute de instanța de apel, o persoană poate să fie vătămată prin încheierea unui contract între terți (în speță prin folosirea fără drept a denumirii și a bunurilor acesteia), ceea ce dă dreptul persoanei prejudiciate să solicite și obțină despăgubiri, independent de părerea și voința contractanților. Recurenta-reclamantă a mai arătat că potrivit art. 1349 alin. (1) din C. civ. "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane".

Mai mult, a apreciat că instanțele devolutive nu s-au pronunțat pe aspectele prezentate, în sensul că nu au arătat motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei vizând folosirea fără drept a denumirii și a bunurilor sale și nici motivele pentru care instanța a considerat că aceste fapte nu sunt ilicite și nu aduc un prejudiciu ADMINISTRAȚIEI PIEȚELOR SECTOR 6.

Din contră, s-a reținut, în mod greșit, că intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. poate să exploateze aceste imobile fără să o despăgubească în vreun fel pe reclamantă, deși nu are niciun drept de folosință asupra respectivelor spații comerciale.

Referitor la considerentele instanței de apel vizând cea de-a doua faptă ilicită, respectiv închirierea spațiilor fără acordul apelantei și fără un temei legal, recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

În mod nepermis, s-a procedat la interpretarea contractului de asociere în participațiune nr. x/2015, instanța de prim control judiciar preluând în totalitate apărările formulate de intimata-pârâtă cu privire la acest aspect.

Instanțele anterioare nu au fost învestite cu un capăt de cerere privind interpretarea contractului de asociere în participațiune, astfel că, în faza procesuală a apelului, Curtea de Apel București nu avea dreptul să modifice situația de fapt reținută în fond, atâta timp cât a achiesat la concluziile instanței de fond.

La momentul soluționării excepției lipsei calității procesuale active și a excepției inadmisibilității acțiunii, pârâta S.C. A. S.R.L. avea posibilitatea să formuleze în fața Tribunalului București o cerere care să vizeze interpretarea contractului, pe cale reconvențională ori separat, ceea ce nu s-a întâmplat.

Chiar și în situația în care s-ar admite că prima instanță a fost învestită cu interpretarea contractului, aceasta s-a pronunțat prin încheierea din 16 noiembrie 2018, în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale active a ADMINISTRAȚIEI PIEȚELOR SECTOR 6 și excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiate.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel putea să repună în discuție interpretarea contractului și să se pronunțe cu privire la acest aspect, în condiții de legalitate, doar în ipoteza în care una dintre părți ar fi atacat cu apel încheierea din 16 noiembrie 2018.

Întrucât această încheiere nu a fost atacată cu apel, chestiunea a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat în fața primei instanțe.

Pe cale de consecință, instanța de apel era obligată să respecte prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. și să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres de către instituția reclamantă.

Pentru aceste argumente, recurenta a apreciat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Considerând, prin absurd, că instanța de apel ar fi avut dreptul să interpreteze contractul de asociere încheiat între părți, aceasta dă o interpretare vădit eronată, cu încălcarea normelor de drept material și a voinței părților contractante.

Față de dispozițiile art. 1270 din C. civ., care prevăd că modificarea contractului se face doar de către părțile contractante, Curtea de Apel București nu avea dreptul să modifice conținutul convenției dintre părți și să considere că aceasta include și spațiile comerciale ce fac obiectul prezentei cauze.

Așadar, fără să țină cont de faptul că se stipulează în mod clar și neechivoc ce bunuri au făcut obiectul contractului de asociere în participațiune nr. x/2015 și cu încălcarea normelor de drept material anterior evocate, instanța de apel a modificat conținutul contractului pentru a da câștig de cauză intimatei-pârâte.

În mod neîntemeiat, instanța de apel a considerat că nemenționarea spațiilor în Anexa 6 la contract (adică procesul-verbal de predare-primire) nu echivalează cu "lipsa predării efective a acestora", deoarece nu există nicio dispoziție contractuală care să facă referire la soarta juridică a respectivelor construcții.

Recurenta-reclamantă apreciază că nu poate fi primită concluzia instanței de apel, întrucât nu există nicio obligație legală sau de altă natură care să oblige părțile să prevadă în contract clauze cu privire la bunuri care nu fac obiectul acestuia.

Susținerea instanței de apel, potrivit căreia aceste spații apar în Anexa 1 la contract și, prin urmare, apelanta-reclamantă a recunoscut că a consimțit la predarea lor către intimata-pârâtă, constituie, în opinia recurentei, o altă încălcare a voinței părților contractante și a normelor de drept material.

Bunurile care au format obiectul contractului de asociere în participațiune nr. x/2015 sunt cele pe care reclamanta ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6 le-a predat conform art. 6 lit. a) și Anexa 6 la contract, astfel cum a reținut și instanța de fond.

În ceea ce privește Anexa 1 la contract, autoarea căii de atac a învederat că aceasta reprezintă planul de amplasament al Pieței Agroalimentare Gorjului ce a făcut obiectul contractului de asociere în participațiune.

Contrar celor reținute de instanța de apel, reclamanta ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6 nu a transmis niciodată dreptul de folosință a spațiilor comerciale și nici nu a consimțit la exploatarea acestora de către pârâta S.C. A. S.R.L.

Reclamanta nici nu putea să predea spațiile respective spre exploatare, întrucât ar fi fost încălcate dispozițiile H.G. nr. 343/2014 și cele ale Legii nr. 50/1991.

Însă, intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., ca de altfel și instanțele de judecată, au considerat că exploatarea unor spații comerciale realizate fără autorizație de construire este inadmisibilă și contrară legii doar în cazul instituției reclamante, pârâta fiind liberă să se îmbogățească fără justă cauză prin încălcarea legii și a dreptului de proprietate și de administrare al reclamantei.

Mai mult, recurenta-reclamantă a susținut faptul că nu avea nicio obligație legală sau de altă natură, în baza căreia să includă spațiile comerciale respective în obiectul contractului de asociere în participațiune nr. x/2015 sau să cedeze folosința acestora prin orice altă modalitate către intimata-pârâtă, chiar și în situația în care acele construcții ar fi fost edificate legal (cu autorizație de construire).

Curtea de Apel București a ajuns la concluzia că folosirea unor bunuri fără acordul proprietarului constituie o faptă ilicită, însă a considerat că această ipoteză nu a fost dovedită de reclamantă.

Pentru a-și motiva hotărârea pronunțată, instanța de apel a modificat contractul de asociere în participațiune, fără să fi fost învestită în acest sens de apelantă, cu încălcarea normelor de drept material care reglementează forța obligatorie a contractului, desconsiderând întru totul probele administrate în cauză.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că este irelevant scopul preluării spațiilor comerciale de la fostul proprietar, respectiv în vederea demolării, atâta timp cât aceste bunuri au intrat în patrimoniul ADMINISTRAȚIEI PIEȚELOR SECTOR 6, iar intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin închirierea acestor spații comerciale fără acordul reclamantei și încasarea pentru sine a unor sume de bani, lipsește ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6 de dreptul de dispoziție și de realizare a scopului pentru care a preluat bunurile în patrimoniu.

Instituția reclamantă a fost împiedicată să procedeze la desființarea spațiilor comerciale, întrucât acestea au fost ocupate de chiriașii cu care intimata-pârâtă a încheiat contracte de închiriere încă din data de 4 decembrie 2015, la o zi de la încheierea contractului de asociere în participațiune nr. x/2015 cu ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6.

Toate aceste aspecte reies, fără echivoc, din probele administrate în cauză, respectiv din corespondența purtată cu Primăria Sectorului 6 București și Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6, contractele de închiriere, înștiințările de demolare.

Referitor la prejudiciu, Curtea de Apel București a reținut că "simpla obținere a unor venituri de către intimată din exploatarea acestor spații nu presupune automat că acestea au determinat o îmbogățire injustă a intimatei, în detrimentul apelantei".

Concluzia instanței de apel este motivată prin aceea că instituția reclamantă nu ar fi făcut dovada faptului că "ar fi intenționat să intre în legalitate cu privire la spațiile respective, prin obținerea autorizației de construire, deci, că ar fi revenit asupra intenției de demolare, nici a faptului că ar fi efectuat demersuri pentru închirierea respectivelor spații, cu atât mai mult cu cât acestea se aflau pe terenul predat intimatei".

Recurenta a învederat că "simpla exploatare" a domeniului public și/sau privat al statului, de către o persoană de drept privat, în interes pur personal, fără acordul/consimțământul proprietarului/administratorului, a bunurilor acestuia și a denumirii sale, constituie o îmbogățire fără justă cauză.

De asemenea, a susținut faptul că a fost împiedicată să dispună de propriile bunuri și să ducă la îndeplinire obiectul său de activitate - administrarea domeniului public și/sau privat al Municipiului București cu specific de piață.

S-a arătat că reclamanta a demonstrat că a întreprins demersuri în vederea dezafectării respectivelor spații comerciale, depunând la dosar corespondența purtată cu Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6 și Primăria Sector 6, prin care s-a solicitat demararea procedurii dezafectării imobilelor, în baza art. 33 din Legea nr. 50/1991 (adresele nr. x/24.11.2015 și nr. y/19.01.2015).

Dezafectarea construcțiilor ilegale amplasate pe domeniul public se realizează în condițiile prevăzute de art. 33 din Legea nr. 50/1991, prin dispoziție de primar, astfel încât nu poate fi reținută o culpă în sarcina instituției reclamante care a întreprins toate demersurile necesare ce îi incumbau pentru a corecta situația juridică a spațiilor comerciale.

În acest context, recurenta apreciază că opinia instanței de apel, potrivit căreia ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6 trebuia să facă dovada obținerii unei autorizații de "construire" contravine normelor de drept în materie și situației de fapt din teren.

Mai mult, nu se poate pretinde că reclamanta nu a demolat construcțiile edificate fără autorizație de construire atât timp cât pârâta a ocupat și a închiriat aceste spații încă din data de 4 decembrie 2015, iar în momentul în care chiriașii acesteia au fost înștiințați să dezafecteze imobilele, S.C. A. S.R.L. a contestat înștiințările respective, ceea ce demonstrează caracterul ilicit al faptelor intimatei-pârâte.

În mod nelegal, instanța de apel a considerat că prejudiciul "nu poate fi determinat în raport de beneficiul pe care îl obține din exploatarea bunurilor - obiect al contractului de asociere în participație, câtă vreme apelanta a preluat aceste bunuri, în vederea demolării lor, în condițiile art. 33 din Legea nr. 50/1991".

Autoarea căii de atac a reiterat faptul că nu a pretins că a fost împiedicată să exploateze aceste spații în starea în care sunt, ci faptul că intimata-pârâtă s-a folosit fără drept de denumirea și bunurile reclamantei, în propriul interes, împiedicând o instituție publică să își exercite obiectul de activitate și să dispună de bunurile sale.

Din economia dispozițiilor art. 1349 C. civ. (2009) reiese faptul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

În ceea ce privește dreptul de proprietate al reclamantei, s-a reiterat faptul că această chestiune a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat prin încheierea din 16 noiembrie 2018 a Tribunalului București, instanța de apel nemaiavând dreptul să se pronunțe pe acest aspect.

Mai mult, instanța de apel se contrazice în cuprinsul hotărârii recurate, întrucât, pe de o parte, a considerat că spațiile comerciale au făcut obiectul contractului de asociere în participațiune nr. x/2015 și, în virtutea acestuia, a fost transmis dreptul de folosință asupra spațiilor către intimata-pârâtă, iar, pe de altă parte, a reținut că instituția reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate, concluzie pe care nu a motivat-o în niciun fel.

În fine, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel avea obligația să se pronunțe pe toate aspectele invocate prin motivele de apel, cu atât mai mult cu cât a respins calea de atac ordinară pe considerentul că nu au fost îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.

Așadar, în opinia recurentei-reclamante, hotărârea Curții de Apel București este nemotivată sub anumite aspecte și cuprinde motive contradictorii sub alte aspecte, încalcă autoritatea de lucru judecat și normele de drept material, nefiind respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6 a înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6, stabilindu-se termen la data de 9 decembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

La data de 18 noiembrie 2021 ADMINISTRAȚIA COMERCIALĂ SECTOR 6 a transmis la dosar o cerere, prin care a solicitat modificarea citativului în sensul citării în cauză, în calitate de recurentă, a ADMINISTRAȚIEI COMERCIALE SECTOR 6, în locul ADMINISTRAȚIEI PIEȚELOR SECTOR 6. În acest sens, s-a arătat că la data de 29 iulie 2021 a fost adoptată Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 6 nr. 135/2021 privind înființarea ADMINISTRAȚIEI COMERCIALE SECTOR 6 și desființarea ADMINISTRAȚIEI PIEȚELOR SECTOR 6.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-reclamantă ADMINISTRAȚIA COMERCIALĂ SECTOR 6 a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte de Casație și Justiție, C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte consideră util să sublinieze faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Așadar, criticile formulate de recurentă, ce tind la reanalizarea probelor administrate în cauză și la stabilirea, pe cale de consecință, a unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, nu pot face obiectul prezentelor considerente și, prin urmare, vor fi exceptate de la analiză.

Cum cererea de recurs cuprinde o succesiune de afirmații și nu este structurată din punct de vedere juridic, pe motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-reclamantă ADMINISTRAȚIA COMERCIALĂ SECTOR 6 menționând doar în finalul memoriului de recurs faptul că înțelege să își întemeieze calea de atac exercitată în cauză pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din același cod, Înalta Curte va proceda la examinarea acestora, în măsura în care, așa cum s-a arătat, pot fi încadrate în motivele de nelegalitate reglementate de lege.

Criticile care vizează pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat a încheierii din 16 noiembrie 2018, prin care Tribunalul București a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ADMINISTRAȚIA COMERCIALĂ SECTOR 6 și excepția inadmisibilității acțiunii, nu se încadrează în motivul de recurs indicat de parte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., ci în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Aceasta, deoarece art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. sancționează doar încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, concluzie care se impune din examinarea soluțiilor pe care instanța de recurs le poate pronunța, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 497 C. proc. civ.

Articolul 430 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Totodată, articolul 431 alin. (2) din același act normativ prevede că "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În cauză, instanța de apel nu a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, întrucât nu există o chestiune care să fi fost tranșată, cu autoritate de lucru judecat, prin încheierea din 16 noiembrie 2018 a Tribunalului București, susținerea formulată de recurenta-reclamantă sub acest aspect fiind nefondată.

Astfel, se constată că prima instanță a respins excepția inadmisibilității față de lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtă prin raportare la dispozițiile Legii nr. 554/2004, reținând că această lege nu este incidentă în cauză, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de răspunderea civilă delictuală. În considerentele încheierii din 16 noiembrie 2018, prima instanță a reținut că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, în condițiile în care aceasta a făcut dovada identității între titularul acțiunii și subiectul activ din cadrul raportului juridic obligațional dedus judecății. Pretențiile reclamantei fiind întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, s-a arătat că legitimarea procesuală activă revine celui care se pretinde prejudiciat prin săvârșirea faptei ilicite. Tribunalul București a mai reținut că aspectele invocate de pârâtă în susținerea acestei excepții sunt chestiuni de fond, urmând a fi analizate ca atare.

Excepția inadmisibilității a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât prima instanță a constatat că reclamanta are exercițiul dreptului la acțiune în raport de temeiul juridic invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată (răspunderea civilă delictuală), chestiunile invocate în susținerea excepției (referitoare la faptul că pârâta nu ar putea pretinde un drept de administrare sau de exploatare, având numai dreptul, dar și obligația de desființare, în raport de prevederile Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora din 14.06.1994, construcțiile neputând fi date în folosință, în lipsa legalei autorizări și a legalei recepții) reprezentând aspecte de fond.

Așadar, Înalta Curte constată că tribunalul nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, ceea ce înseamnă că nu poate fi vorba de nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Criticile referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. pot fi asimilate încălcării unor norme de procedură și încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

Recurenta-reclamantă a susținut faptul că hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanța de apel era obligată să respecte dispozițiile legale anterior evocate și să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres prin cererea de apel.

Înalta Curte constată că au fost respectate dispozițiile procedurale și că instanța de prim control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor formulate de apelanta-reclamantă, reținând situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei-reclamante, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Așadar, nu este incident nici din această perspectivă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Decizia recurată a mai fost criticată, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arătând că instanța de apel se contrazice în cuprinsul hotărârii recurate, întrucât, pe de o parte, a considerat că spațiile comerciale au făcut obiectul contractului de asociere în participațiune nr. x/2015 și, în virtutea acestuia, a fost transmis dreptul de folosință asupra spațiilor către intimata-pârâtă, iar, pe de altă parte, a reținut că instituția reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate, concluzie pe care nu a motivat-o în niciun fel.

Recurenta a susținut faptul că instanța de apel avea obligația să se pronunțe pe toate aspectele invocate prin motivele de apel, cu atât mai mult cu cât a respins calea de atac ordinară pe considerentul că nu au fost îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.

Așadar, în opinia recurentei ADMINISTRAȚIA COMERCIALĂ SECTOR 6, hotărârea Curții de Apel București este nemotivată sub anumite aspecte și cuprinde motive contradictorii sub alte aspecte, nefiind respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat în considerentele hotărârii care sunt motivele pentru care a apreciat că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate. Curtea de Apel București nu s-a rezumat la a reproduce argumentele reținute de prima instanță, ci a expus considerente suplimentare, care justifică și explică soluția din dispozitivul hotărârii recurate, de natură a permite realizarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, instanța de apel nu a interpretat și modificat conținutul contractului pentru a da câștig de cauză intimatei-pârâte, ci a procedat la stabilirea situației de fapt, prin prisma probelor administrate în cauză, evocând în cuprinsul hotărârii aspectele pe care le-a considerat relevante pentru soluționarea apelului.

Față de obiectul acțiunii deduse judecății, Curtea de Apel București a cercetat cauza prin raportare la punctele de vedere ale ambelor părți, cu trimitere în considerentele hotărârii la clauzele contractuale și la înscrisurile anexate contractului de asociere în participațiune.

Faptul că recurenta-reclamantă se "dezice" de contractul de asociere nu poate echivala cu o interpretare a contractului, astfel cum în mod eronat se susține prin motivele de recurs.

Argumentele instanței de apel au aptitudinea de a converge către soluția pronunțată și au fost integrate limitelor devoluțiunii impuse de apelantă, astfel că în cauză nu se poate vorbi despre o hotărâre care să contravină rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanțele neavând obligația de a răspunde oricărei și tuturor obiecțiunilor ridicate de părți, ci doar acelora apreciate ca esențiale și aflate în strânsă dependență cu natura litigiului și cu soluția criticată.

Susținerea referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei instanței de apel nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, fiind invocată strict formal, întrucât recurenta-reclamantă nu a arătat care sunt considerentele pretins contradictorii din hotărârea atacată.

Or, instanța de recurs nu se poate substitui recurentei-reclamante ADMINISTRAȚIA COMERCIALĂ SECTOR 6 în dezvoltarea criticilor de nelegalitate, întrucât, dacă ar proceda în acest mod, ar aduce atingere principiului egalității părților în procesul civil reglementat de dispozițiile art. 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată și-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze normele de drept material care au fost interpretate sau aplicate greșit de instanță.

În cauză, instanța de recurs nu identifică nicio argumentație juridică de natură să poată fi subsumată acestui caz de nelegalitate, criticile fiind atașate situației de fapt, iar nu nesocotirii, încălcării ori greșitei aplicări a normelor de drept material.

De altfel, este lesne de observat faptul că instanța de apel a pronunțat o soluție corectă sub aspectul probatoriului administrat în cauză, a cărui examinare infirmă săvârșirea de către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a vreunei fapte ilicite ca premisă sine qua non a răspunderii civile delictuale, în lipsa căreia nu se mai impune analiza celorlalte condiții pentru antrenarea răspunderii civile.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă ADMINISTRAȚIA COMERCIALĂ SECTOR 6.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă ADMINISTRAȚIA COMERCIALĂ SECTOR 6 împotriva deciziei civile nr. 1572 din 17 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2021.