ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1595/2024

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 25.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 338.541,66 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/25.01.2020, emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1550 C. civ.. Legea nr. 247/2005, H.G. 572-2013. O.U.G. nr. 80/2013, contractul de prestări servicii izvor al obligației necorespunzător îndeplinită.

Prin sentința civila nr. 5994/21.09.2020 Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, cauza fiind repartizată secția a III-a Civile.

Prin încheierea din 11.02.2021, Tribunalul București, secția a III -a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 18.03.2021, sub nr. x/2020*.

Prin încheierea de ședință de la 10.06.2021, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ. au fost unite cu fondul cauzei excepțiile prescripției dreptului material la acțiune si exceptia inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 2322/30.09.2021, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocata de pârâta A. S.A, ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă și, în consecință, a respins acțiunea ca prescrisă și a obligat reclamanta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților la plata către pârâtă a sumei de 2700 RON cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub numărul de dosar x/2020

Prin decizia civilă nr. 1946 A din 11.12.2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 2322/30.09.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civila în dosarul nr. x/2020, a obligat apelanta să plătească intimatei, 2800 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat recurs, indicând dispozițiile art. 483 și art. 488 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei și a situației de fapt, recurenta a considerat că, în mod greșit, instanța a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care recurenta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

În acest context, recurenta a susținut că prin decizia nr. 10/VI/2013/2022 Curtea de Conturi a prelungit termenul de implementare a măsurilor dispuse prin raport până la 31.12.2022, ANRP urmând să întreprindă demersuri pentru înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în raportul de control.

După redarea dispozițiilor art. 2537 C. civ. și a unor considerații teoretice privind întreruperea prescripției, recurenta a susținut că, raportându-ne la momentul deciziei nr. 10/VI/2013/2022, prescripția termenului de solicitare a restituirii "sumei de bani" a fost întreruptă.

În ceea ce o privește, recurenta a apreciat că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.

În susținerea opiniei sale, recurenta a evidențiat instanței regula contra non valentem agere non currit praescriptio ("prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze"). În sistemul C. civ., când forța majoră nu constituia o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestei reguli, jurisprudența a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, ea poate fi un caz de suspendare.

În prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forța majoră este o cauză de suspendare [art. 13 lit. (a)], regula contra non valentem agere non currit praescriptio este invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripției.

Recurenta a mai arătat, în sinteză, că pârâta, prin raportul de evaluare întocmit, a supraevaluat imobilul, raportat la valoarea acestuia, astfel cum a fost determinată cu ocazia reevaluării, precum și că Standardele Internaționale de Evaluare nu au fost luate în considerare de societatea pârâtă, iar Statul Român a fost prejudiciat.

În continuare, recurenta a susținut că se impune exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată sau diminuarea cuantumului acestora, susținând că instanța în mod netemeinic și nelegal a obligat-o la plata acestora.

Astfel, recurenta a arătat că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța are prerogativa de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

De asemenea, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și de complexitatea cauzei.

A considerat recurenta că instanța de fond, cât și cea de apel, la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat s-au raportat la suma solicitată și nu la dificultatea, amploarea și durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

Mai mult decât atât, având în vedere obiectul dosarului, respectiv lipsa noutății și motivat de faptul că se respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ca prescrisă, recurenta a considerat că onorariul de avocat poate fi redus considerabil.

Totodată, a precizat că trebuie să existe o echivalență între munca prestată și onorariu.

A invocat, în susținerea celor mai sus arătate, dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006.

In sensul celor prezentate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acestea s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură și resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată, a conchis recurenta.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și excepția inadmisibilității celui de-al treilea motiv de casare privind cheltuielile de judecată acordate la fondul cauzei, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Afirmația recurentei în sensul că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, este o critică de netemeinicie, în condițiile în care prin susținerile formulate se aduc în dezbatere, în realitate, chestiuni legate de momentul de început al termenului de prescripție, care, în opinia autoarei căii extraordinare de atac, fie a fost întrerupt, fie a fost suspendat.

Observând criticile aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune a fost determinat de instanță în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție și neincidența întreruperii sau suspendării acestuia vizând o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

De altfel, susținerile recurentei se constituie într-o înșiruire de aprecieri personale care nu au valența unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulțumirea acesteia față de soluția dată de instanța de apel.

În speța de față recurenta nu arată care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în motivele de recurs neregăsindu-se considerații cu privire la modalitatea în care instanța de apel a justificat menținerea soluției primei instanțe, ci aprecieri generale și factuale legate de curgerea termenului de prescripție pentru pretențiile deduse judecății, de întreruperea sau suspendarea cursului prescripției.

Or, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 2537 C. civ., art. 451 alin. (2) C. proc. civ., etc.) fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Totodată, criticile recurentei referitoare la exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată sau reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., vizează, de asemenea, temeinicia deciziei atacate. Aceasta deoarece stabilirea caracterului "vădit disproporționat" al cheltuielilor de judecată acordate presupune evaluarea anumitor criterii care intră în marja de apreciere a instanțelor devolutive.

De altfel, prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, criticile dezvoltate de recurentă cu privire la cheltuielile de judecată nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziții și a obliga recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 2.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă A. S.R.L., conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei civile nr. 1946 A din 11.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR la plata sumei de 2.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2024.