ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1949/2023

Ședința publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1350 C. civ., Legea nr. 247/2005, H.G. nr. 572/2013, O.U.G. nr. 80/2013 și contractul de prestări servicii, izvor al obligației necorespunzător îndeplinită.

Prin sentința civilă nr. 1357 din 12.10.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale și a fost trimisă cauza spre competentă soluționare secției a VI - a Civilă.

La data de 05.11.2021 cauza a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI -a civilă, sub nr. x/2021*.

Prin sentința civilă nr. 214 din 11.02.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția prescripției și a fost respinsă acțiunea ca fiind prescrisă. De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON.

Prin decizia civilă nr. 1516 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat.

În motivare, recurenta a prezentat istoricul litigiului, după care a susținut că instanțele au apreciat în mod greșit că termenul de prescripție a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare de către intimata-pârâtă.

În acest context, recurenta a susținut că prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 Curtea de Conturi a dispus în sarcina acesteia luarea măsurilor necesare pentru acoperirea prejudiciului suferit prin întocmirea rapoartelor de evaluare cu nerespectarea standardele internaționale de evaluare. Termenul stabilit pentru luarea acestor măsuri a fost inițial la 30 aprilie 2013, fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

Prin urmare, recurenta a arătat că termenul de prescripție al dreptului la acțiune nu a fost împlinit, deoarece a început să curgă de la data de 28 iunie 2019, când a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de societatea pârâtă.

În continuare, recurenta a apreciat că instanța de apel în mod greșit nu a reținut că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului termenului de prescripție. În acest sens, a invocat regula contra non valentem agere non currit praescriptio.

Autoarea recursului a criticat și soluția privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, din perspectiva dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a învederat că reducerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat se impune întrucât acțiunea a fost respinsă ca fiind prescrisă, fără a intra în cercetarea fondului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la 27 aprilie 2023, intimata - pârâtă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare și, pe fond, a solicitat respingerea acestuia. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată la 16 martie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar, prin rezoluția din 25 mai 2023, s-a fixat termen de judecată la 5 octombrie 2023.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate, a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimata - pârâtă A. S.R.L., urmând a anula recursul pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția instanțelor devolutive.

Pornind la aceste considerații, Înalta Curte reține că autoarea recursului critică decizia recurată din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în răspundere contractuală.

Astfel, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție coincide cu data la care a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.

Stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cauzată prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către cealaltă parte contractantă impune însă verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.

Cu alte cuvinte, determinarea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în despăgubiri presupune evaluarea probelor administrate în cauză.

De altfel, instanța de apel a reținut că: momentul la care apelanta-reclamantă avea posibilitatea să cunoască paguba a fost acela la care beneficiarul lucrării a luat cunoștință de conținutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care recurenta avea posibilitatea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, având la dispoziție un termen de 3 ani în care putea să constate și să acționeze în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului.

Dat fiind că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost stabilit de instanța de apel în urma aprecierii probatoriului, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs.

În consecință, criticile referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție vizează temeinicia deciziei recurate. Or, în calea extraordinară de atac a recursului controlul judiciar este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi reevaluat probatoriul în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

Critica privind aplicarea regulii contra non valentem agere non currit praescriptio, în justificarea întreruperii/suspendării cursului termenului de presripție, este invocată direct în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepții de la această regulă în cauză.

Prin urmare, această critică privind aplicarea regulii contra non valentem agere non currit praescriptio în justificarea întreruperii/suspendării cursului termenului de prescripție nu va fi analizată.

Totodată, criticile referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., vizează, de asemenea, temeinicia deciziei atacate. Aceasta deoarece stabilirea caracterului "vădit disproporționat" al cheltuielilor de judecată acordate presupune evaluarea anumitor criterii care intră în marja de apreciere a instanțelor devolutive.

De altfel, prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1516 din 25 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 2.300 RON, respectiv factura fiscală nr. x din 27.09.2023 emisă de cabinet avocat C. și extrasul emis de D. din 29.09.2023.

Dipozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. privind reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat nu se impun a fi aplicate, întrucât onorariul nu este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat în etapa procesuală a recursului.

În consecință, constatând că recurenta este cea căreia i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 2.300 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1516 din 25 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 2.300 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2023.