ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 110/2024
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 110/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 1 București sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu societatea pârâtă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/26.06.2008 emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.
Prin sentința civilă nr. 8136/2021 pronunțată de către Judecătoria Sectorul 1 București în dosarul nr. x/2021 la data de 17.09.2021, a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr. 1547, pronunțată la data de 26.10.2021 în dosarul nr. x/2021 de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă a Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată la data de 09.11.2021 pe rolul secției a VI-a Civilă a Tribunalului București, sub nr. x/2021*.
Prin sentința nr. 344/24.02.2022 Tribunalul București a respins cererea ca prescrisă și a obligat reclamanta la 8330 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe la data de 20.12.2022 a fost înregistrat de către Tribunalul București apelul declarat de către reclamantă, apel înregistrat ulterior pe rolul Curții de Apel București la data de 09.01.2023.
În motivarea apelului s-au susținut în esență următoarele: prescripția curge de la momentul descoperirii viciilor lucrărilor de evaluare, iar acest moment este cel al emiterii deciziei Curții de Conturi, 10.10.2013, termenul (prelungit repetat din cauza dificultăților de verificare) de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin această decizie a fost 2019, iar acest termen a întrerupt cursul prescripției. Trebuie avut în vedere art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.
Prin decizia civilă nr. 552 din 31 martie 2023, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiat apelul și a obligat apelanta la 2380 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat recurs, indicând dispozițiile art. 483 și art. 488 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.
După prezentarea parcursului procesual al cauzei și a situației de fapt, recurenta a considerat că, în mod greșit, instanța a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care recurenta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.
Recurenta a arătat că înțelege să revină asupra aspectelor prezentate deja, cu fiecare ocazie, în apărările formulate.
Așadar, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării".
Pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului ANRP o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare.
Astfel, la măsura I. - 3.3 din Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea dispune că "Plățile aferente rapoartelor de evaluare neîntocmite în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, a căror refacere a necesitat noi cheltuieli, reprezintă prejudiciu în bugetul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru care se vor lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale și clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților respective".
Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, inițial, 30.04.2013, pentru ca ulterior, datorită dificultăților întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape. Astfel, ultima oară termenul a fost modificat prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018 (depusă la dosar), fiind prelungit până la data de 28.06.2019.
A reiterat faptul că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, "Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii si a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracțiune si se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda".
În condițiile date, ANRP este obligată să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie și autoritatea deciziilor Curții.
Având în vedere aspectele prezentate rezultă, fără echivoc, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când ANRP a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta S.C. A. S.A. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată, a mai arătat recurenta.
Astfel, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit.
În ceea ce o privește, recurenta a apreciat că instanța în mod greșit nu reține că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.
În susținerea opiniei sale, recurenta a evidențiat instanței regula contra non valentem agere non currit praescriptio ("prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze"). În sistemul C. civ., când forța majoră nu constituia o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestei reguli, jurisprudența a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, ea poate fi un caz de suspendare.
În prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forța majoră este o cauză de suspendare [art. 13 lit. (a)], regula contra non valentem agere non currit praescriptio este invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripției.
În continuare, recurenta a arătat că înțelege să critice soluția pronunțată cu privire la cuantumul onorariului de avocat, stabilit în sarcina sa.
Astfel, instanța în mod netemeinic și nelegal a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 8330 RON pentru fond și 2380 pentru apel, reprezentând onorariu de avocat, motivat de următoarele aspecte: potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța are prerogativa de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
A considerat recurenta că instanța de fond, cât și cea de apel, la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat s-au raportat la suma solicitată de S.C. A. S.A. și nu la dificultatea, amploarea și durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.
Mai mult decât atât, având în vedere obiectul dosarului, respectiv lipsa noutății și motivat de faptul că se respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ca prescrisă, recurenta a considerat că onorariul de avocat poate fi redus considerabil.
Totodată, a precizat că trebuie să existe o echivalență între munca prestată și onorariu.
A invocat, în susținerea celor mai sus arătate, dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006.
In sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acestea s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură și resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată, a conchis recurenta.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.
În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.
Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.
Afirmația recurentei în sensul că instanța în mod greșit nu reține că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, este o critică de netemeinicie, în condițiile în care prin susținerile formulate se aduc în dezbatere, în realitate, chestiuni legate de momentul de început al termenului de prescripție, care, în opinia autoarei căii extraordinare de atac, fie a fost întrerupt, fie a fost suspendat.
Observând criticile aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune a fost determinat de instanță în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție și neincidența întreruperii sau suspendării acestuia vizând o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.
De altfel, susținerile recurentei se constituie într-o înșiruire de aprecieri personale care nu au valența unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulțumirea acesteia față de soluția dată de instanța de apel.
În speța de față recurenta nu arată care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în motivele de recurs neregăsindu-se considerații cu privire la modalitatea în care instanța de apel a justificat menținerea soluției primei instanțe, ci aprecieri generale și factuale legate de curgerea termenului de prescripție pentru pretențiile deduse judecății, de întreruperea sau suspendarea cursului prescripției.
Or, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.
Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.
Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.
Faptul că se indică anumite dispoziții legale, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.
Într-o altă critică relevată prin memoriul de recurs, se observă că recurenta-reclamantă a înțeles să conteste cuantumul sumei la care a fost obligată, apreciind că, în cauză, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., se impunea reducerea părții din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocațial.
Înalta Curte reține că această critică vizează, în realitate, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, ceea ce reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.
În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, prin decizia nr. 3/2020, pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, s-a statuat astfel: "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."
Din considerentele acestei decizii, rezultă că în calea de atac a recursului nu pot fi analizate aspecte care țin de raportul dintre cuantumul cheltuielilor de judecată, complexitatea cauzei și munca depusă de avocat, acestea constituind aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate, analiza lor fiind incompatibilă cu caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.
Prin urmare, criticile dezvoltate de recurentă cu privire la cheltuielile de judecată nu pot forma obiect de analiză în recurs.
Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.
Constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.
În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziții și a obliga recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 2.380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă A. S.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei civile nr. 552 din 31 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.
Obligă recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR la plata sumei de 2.380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă A. S.A.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2024.