ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2627/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 25 iunie 2020, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 500.000 de RON, reprezentând valoarea titlului de plată nr. x/04.08.2009 emis de A.N.R.P.

Prin sentința civilă nr. 7990 din 20 octombrie 2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 13 noiembrie 2020, iar prin încheierea din 28 ianuarie 2021, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a secției a IV-a Civile a Tribunalului București și a fost declinată competența soluționării în favoarea secției a VI-a Civile din cadrul Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1166 din 28 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepția prescripției, invocată prin întâmpinare; a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, ca prescrisă; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 86 din 19 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 1166 din 28 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., ca nefondat; a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de instanța de apel a fost recurată de reclamantă.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel în mod greșit a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de societatea intimată.

Arată recurenta-reclamantă că înțelege să revină asupra aspectelor prezentate în apărările formulate anterior, în sensul că, prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control, că nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării.

Astfel cum arată recurenta-reclamantă, pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului A.N.R.P. o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului.

Mai arată recurenta-reclamantă că termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse a fost inițial 30.04.2013, iar ulterior a fost modificat, din cauza dificultăților întâmpinate, în mai multe etape. Astfel, termenul a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi republicată, "Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă".

În condițiile date, recurenta-reclamantă precizează că este obligată să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie și autoritatea deciziilor Curții.

Având în vedere aspectele prezentate, în opinia recurentei-reclamate, termenul de prescripție începe să curgă de la data când aceasta a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de intimata-pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit.

De asemenea, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel în mod eronat a apreciat că nu pot fi reținute aspectele pe care le-a invocat, referitoare la efectul întreruptiv sau suspensiv al cursului prescripției ca urmare a constatării efectuate de Curtea de Conturi la nivelul anului 2013.

O ultimă critică vizează faptul că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, în raport de art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată, însă art. 451 alin. (2) statuează în sensul că instanța poate, chiar și din oficiu să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Recurenta-reclamantă apreciază că această prerogativă a instanței este cu atât mai necesară, cu cât acest onorariu urmează să îi fie opozabil părții adverse.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă solicită diminuarea cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, urmează să o respingă, constatând că recurenta-reclamantă a expus critici ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, în etapele procesuale anterioare s-a apreciat că, față de momentul nașterii raportului juridic dintre părți prin contractul de prestări servicii nr. x/2008, prescripția este guvernată de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale vechiul C. civ., aceste dezlegări fiind necontestate de către recurenta-reclamantă.

În aceste condiții, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă se determină prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum și la dispozițiile art. 16 din același act normativ privind întreruperea curgerii termenului prescripției extinctive.

Înalta Curte reține că prin recursul declarat, recurenta-reclamantă a invocat că în mod greșit a reținut instanța de apel că termenul a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator.

Recurenta-reclamantă și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând că măsura dispusă prin decizia Curții de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013 a avut termen inițial de îndeplinire la 30 aprilie 2013, termenul fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

Instanța supremă constată că prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul juridic de creanță, pot influența sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, statuându-se că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reținut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control (paragraful 57), că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă din perspectiva momentului de debut al prescripției extinctive, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (paragraful 61) și, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive (paragraful 62).

În cauză, acțiunea pentru recuperarea valorii de 500.000 RON, aferente titlului de plată nr. x din 4 august 2009 a fost demarată ca urmare a unei măsuri de control a organelor Curții de Conturi, prin care recurenta-reclamantă a fost obligată să acționeze pentru recuperarea prejudiciului, conform clauzelor contractuale și dispozițiilor legale, de la partenerul contractual.

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existența aceleiași soluții sau dezlegări de drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii, deși recurenta-reclamantă era obligată să se conformeze deciziilor Curții de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripție, decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii fiind aplicabilă și în speța de față.

Așadar, nu prezintă relevanță pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției nici data întocmirii deciziei Curții de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la 28 iunie 2019.

Recurenta-reclamantă a susținut și că, în mod eronat instanța de apel a apreciat că nu pot fi reținute aspectele invocate de aceasta cu privire la efectul întreruptiv sau suspensiv al prescripției ca urmare a constatării efectuate de Curtea de Conturi, însă această critică este invocată în mod formal, fără a fi expuse argumente de nelegalitate.

De asemenea, Înalta Curte arată că invocarea de către recurenta-reclamantă a art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 nu poate reprezenta o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate, câtă vreme analiza instanței de apel a vizat exclusiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a se discuta în vreun fel atribuțiile legale ale Curții de Conturi.

O ultimă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că această critică, ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată - onorariul avocațial - reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Neputând fi încadrată nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica nu poate fi analizată pe calea recursului.

Totodată, se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, a decis că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei civile nr. 86 din 19 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2022.