Decizia nr. 2500/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 4581/2021 a Judecătoriei Sectorului 2

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 24 februarie 2021 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L. solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/26.06.2009, emis de reclamantă în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective. Prin sentința civilă nr. 4581 din 28 aprilie 2021, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Tribunalului București.

Sentința Tribunalului București, secția a III a civilă Prin sentința civilă nr. 1391 din 30 septembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca prescrisă; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Decizia Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1152A din 3 august 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, completată prin decizia nr. 1152A din 3 august 2022, îndreptată prin încheierea din 5 august 2022, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1391 din 30 septembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă; a fost obligată apelanta reclamantă la plata către intimata pârâtă S.C. A. S.R.L. a unei sume de 2000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei din apel a formulat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul memoriului de recurs, a arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale vizând curgerea termenului de prescripție, în speță fiind aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, care a început să curgă după ce Curtea de Conturi a constatat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 că nu au fost respectate cerințele standard internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării, respectiv la 4 noiembrie 2020, data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate de către C. S.R.L. asupra raportului de evaluare întocmit de intimata pârâtă, aceasta fiind data la care a luat cunoștință de prejudiciu. Referitor la cheltuielile de judecată acordate în fond și apel, invocă dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și arată că instanța de judecată are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei. Arată că dispozițiile articolului precitat nu intră în contradicție cu cele ale Legii nr. 51/1995 întrucât instanța de judecată nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client. Solicită reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată în fazele procesuale anterioare, arătând că sumele depășesc limita unui cuantum rezonabil raportat la complexitatea cererii.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Prin rezoluția din 19 octombrie 2022, a fost fixat termen de judecată la 15 decembrie 2022, în ședință publică, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând excepția nulității recursului și decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Excepția nulității recursului Recursul reprezintă o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Întrucât cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă, această nelegalitate trebuie să se încadreze în unul motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Recurența a indicat ca motiv de casare dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea hotărârii se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Intimatul a invocat, însă, că aceste motiv de casare nu este incident în cauză, context în care recursul ar fi nul conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora sancțiunea nulității intervine și "în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Pentru a opera nulitatea recursului în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei sau să cuprindă o succesiune de fapte și afirmații ce nu ar putea fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În cauză, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că aspectele invocate cu privire la încălcarea dispozițiilor legale vizând curgerea termenului de prescripție și întreruperea acestuia se pot circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În consecință, sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reținută cât timp criticile invocate pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 8 din același act normativ, îndeplinirea condițiilor prevăzute de acesta urmând a fi analizată pe fondul cererii de recurs. Recursul. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea dată fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Deși nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greșit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greșită a normelor în materia prescripției extinctive, aplicabile în speță, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privința momentului de la care curge prescripția în cauză, prin raportare la data deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului și la data de 4 noiembrie 2020, data la care a fost întocmit un nou raport de evaluare de către S.C. C. S.R.L.. Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție reține situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare, operațiune care nu mai poate forma obiectul unor critici în calea extraordinară de atac a recusului, ce poate viza doar motive de nelegalitate și nu de netemeinicie ale hotărârii atacate. Astfel, între părți a intervenit Contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2008, având ca obiect asigurarea de către prestator (intimata din prezenta cauză) a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâta a întocmit și a înregistrat la ANRP raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x, privind imobilul situat în str. x, valoarea imobilului determinată prin metoda comparației directe, având ca dată de referință 20 octombrie 2008, fiind stabilită la suma de 1.325.862,29 RON, drept consecință fiind emis în favoarea beneficiarei B. Titlul de Plată nr. x/26 iunie 2009, în cuantum de 250.000 RON. Cererea dedusă judecății vizează obligarea societății pârâte la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/2009, susținându-se că, în urma unei acțiuni de control a Curții de Conturi, concretizată prin Decizia nr. 10/10.10.2013 a rezultat că imobilul ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x a fost supraevaluat. Curtea de apel a statuat asupra temeiului de drept aplicabil speței, menționând că având în vedere momentul nașterii raportului juridic dintre părți, la baza căruia stă contractul cadru de prestări servicii nr. x/2008, dispozițiile legale incidente în cauză sunt prevederile Decretului nr. 167/1958, iar recurenta nu a criticat acest aspect. De asemenea, instanța de apel a reținut că, raportat la data încheierii contractului, sunt aplicabile dispozițiile art. 1412, coroborat cu art. 1470 pct. 1 din C. civ. de la 1865 (aspect de asemenea necontestat), și a stabilit în mod corect că sunt incidente dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia dreptul la acțiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescriu prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie și art. 11 alin. (1) din același act normativ ce prevede că prescripția dreptului la acțiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării. Curtea de apel a constatat că neconformitatea raportului de evaluare întocmit de intimată se încadrează în categoria acestor vicii, iar faptul că viciile au fost ascunse cu viclenie sau nu este o chestiune ce poate fi constatată pe fond, însă, și în acest ultim caz, termenul de prescripție de 3 ani de la data predării raportului de evaluare este împlinit. Recurenta critică însă concluzia instanței de apel referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, respectiv anul 2008, când pârâta a predat raportul de evaluare reclamantei, care l-a verificat și avizat. Înalta Curte constată că nu ar putea fi reținut ca punct de debut al cursului prescripției data emiterii Deciziei Curții de Conturi nr. 10 din 10.10.2013 sau data noului raport de evaluare care, în urma acțiunii de control a Curții de Conturi, a stabilit o altă valoare a imobilului (4 noiembrie 2020), așa cum susține recurenta. Instituția Curții de Conturi exercită o funcție de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public conform art. 1 din Legea nr. 94/1992, constatând încălcări ale normelor legale, iar faptul că, prin raportul întocmit, Curtea a stabilit în sarcina recurentei obligația de a recupera prejudiciul în legătură cu contractul părților, în considerarea prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, nu prezintă importanță pentru determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție ce vizează raportul juridic dintre cele două părți contractante. Această concluzie este în concordanță cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care ICCJ a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului." Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator și angajat), dar raționamentul și argumentele reținute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis și altor tipuri de raporturi juridice, în raport de considerentele Deciziei nr. 39/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curții de Apel Constanța ca inadmisibilă, apreciindu-se că dezlegările date prin Decizia 19/2019 pot fi aplicate și cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuție, nefiind necesar să se pronunțe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice și aceeași soluție. Având în vedere că, prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii s-a statuat că raportul de control al Curții de Conturi precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuși izvor al creanței, astfel încât acțiunea de control a Curții de Conturi nu influențează în nici un fel momentul de debut al termenului de prescripție. Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în privința căreia art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă stabilește că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, răspunderea contractuală presupune îndeplinirea întocmai și la termen a unei obligații asumate prin contract, iar art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilește în mod clar că în acest caz prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Îndeplinirea obligației asumate în mod necorespunzător (cum este cazul reclamat în speța de față) presupune faptul că de la împlinirea termenului de maxim un an de la predarea lucrării se naște dreptul la acțiunea în atragerea răspunderii contractuale și implicit curge termenul de prescripție și nu de la emiterea unui act de control ulterior (Decizia nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi) sau întocmirea unor documente de stabilire a prejudiciului (raportul de evaluare întocmit de către S.C. C. S.R.L. la data de 4 noiembrie 2020). Or, data predării lucrării (data depunerii raportului de expertiză) a fost 12 decembrie 2008, astfel încât, raportat la temeiul pretențiilor deduse judecății și dispozițiile legale incidente în cauză, în mod corect a reținut instanța anterioară că termenul de prescripție era împlinit la data depunerii cererii de chemare în judecată, 24 februarie 2021. Întocmirea raportului de evaluare de către S.C. C. S.R.L. la 4 noiembrie 2020, prin care s-a procedat la reevaluarea imobilul în discuție, stabilindu-se o valoare mai mică decat cea din raportul de evaluare al pârâtei, nu poate da dreptul curgerii unui alt termen de prescripție sau modificării momentului la care obligația asumată trebuia îndeplinită în mod corespunzător, nefiind aplicabile, așa cum s-a arătat anterior, regulile mai largi ale prescripției în materia răspunderii civile delictuale, ci ale răspunderii contractuale. Pentru aceste motive, nefiind încălcate sau aplicate greșit normele de drept material care reglementează materia prescripției extinctive, instanța va constata că, în speță, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. O altă critică formulată a vizat faptul că instanța de apel a dispus obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2000 RON, și a apreciat greșit că suma de 3000 RON la care a fost obligată în fond este justificată, fără a avea în vedere că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei." Înalta Curte reamintește că, prin Decizia nr. 3/2020, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, a stabilit că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate care să poată fi încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 937A din 15 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, completată prin decizia civilă nr. 1152 A din 3 august 2022, îndreptată prin încheierea din 5 august 2022, pronunțate în același dosar. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 2000 RON către intimatul S.C. A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.