ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 469/2023

Ședința publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2021 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/26.06.2009, emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea d-lui B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 5700 din 27 mai 2021, a admis excepția necompetenței sale materiale invocată de pârâtă, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la data de 2 iulie 2021, sub nr. x/2021, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 2409 din 11 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; s-a constatat prescris dreptul material la acțiune privind pe reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și pe pârâta S.C. A. S.R.L.; reclamanta a fost obligată la suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, solicitând admiterea acestuia și, în rejudecarea fondului, admiterea acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 976 din 10 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 2409 din 11 octombrie 2021 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă; apelanta a fost obligată la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.

La data de 18 august 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 976 din 10 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susținut faptul că instanțele anterioare au considerat, în mod greșit, că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data efectuării plății (30.11.2010, respectiv 10.12.2010).

S-a arătat că prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a dispus în sarcina sa luarea măsurilor necesare pentru acoperirea prejudiciului suferit prin întocmirea rapoartelor de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; termenul pentru luarea acestor măsuri a fost stabilit inițial la 30 aprilie 2013, fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

În acest context, a menționat că termenul de prescripție a început să curgă de la această din urmă dată, când a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Așadar, dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit.

Recurenta-reclamantă a criticat și soluția privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, din perspectiva dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a învederat că reducerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat nu contravine Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, deoarece măsura luată de instanță nu ar avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 6 decembrie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen la data de 2 martie 2023, pentru judecarea căii extraordinare de atac în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă și formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, se cuvine a fi subliniat faptul că autorul recursului (nefiind vorba despre o cale de atac devolutivă), trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată pretins săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute, în mod valabil, critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie.

Pe cale de consecință, instanța de recurs nu poate examina decât acele critici privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

În speță, recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, deși a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu a relevat nicio dispoziție de drept material pe care instanța de apel să o fi omis de la aplicare sau să o fi aplicat greșit.

Înalta Curte reține că autoarea căii de atac a înțeles să critice decizia instanței de apel din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în răspundere civilă contractuală.

Mai exact, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție coincide cu data la care a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.

Stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cauzată prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către cealaltă parte contractantă impune, însă, verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.

Cu alte cuvinte, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în despăgubiri presupune (re)evaluarea probelor administrate în cauză.

De altfel, instanța de apel a reținut că de la data efectuării plăților (30.11.2010, respectiv 10.12.2010) partea putea cunoaște în mod real paguba. Încă din data de 16.12.2008 partea putea și trebuia să cunoască faptul că evaluarea nu respecta standardele contractuale impuse și lua măsurile necesare, inclusiv refacerea raportului. Nu se poate pretinde că aceste aspecte nu se puteau cunoaște decât din momentul comunicării deciziei Curții de Conturi, cât timp se efectuaseră propriile verificări cu privire la serviciile prestate. Raportul de expertiză fiind predat la data de 12.12.2008 și verificat de către un expert numit de către apelantă la data de 16.12.2008, la data efectuării plăților se putea cunoaște paguba în mod concret.

Deci, prescripția a început să curgă la data 30.11.2010, respectiv la data 10.12.2010, fiind împlinită la data de 30.11.2013 și 10.12.2013.

În cuprinsul deciziei atacate cu recurs s-a mai reținut că acțiunea de control a Curții de Conturi finalizată prin Decizia nr. 10/10.10.2013 nu poate fi apreciată ca fiind o cauză de întrerupere sau de suspendare până la data de 28 iunie 2019, astfel cum a pretins apelanta.

Totodată, s-a arătat că partea nici nu a indicat care dintre situațiile prevăzute de art. 2532, respectiv art. 2537 din C. civ. este incidentă în cauză, pentru a se analiza în mod efectiv această critică.

Pe de altă parte, actul de control nu poate constitui momentul la care s-a cunoscut paguba cu consecința începerii de la acest punct al termenului de prescripție, având în vedere situația de fapt reținută anterior și împrejurarea că modul de realizare a evaluării se putea cunoaște în concret chiar de la data de 16 decembrie 2008.

Așadar, momentul la care recurenta-reclamantă din prezenta cauză avea posibilitatea să cunoască paguba a fost acela la care beneficiarul lucrării a luat cunoștință de conținutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care putea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, iar în termenul de 3 ani trebuia să acționeze în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului.

Dat fiind că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost stabilit de instanța de apel în urma aprecierii probatoriului, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs.

În consecință, criticile referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție vizează temeinicia deciziei recurate.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului controlul judiciar este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi reevaluat probatoriul în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

Criticile referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., vizează, de asemenea, temeinicia deciziei atacate. Aceasta, deoarece stabilirea caracterului "vădit disproporționat" al cheltuielilor de judecată acordate presupune evaluarea anumitor criterii care intră în marja de apreciere a instanțelor devolutive.

De altfel, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele anterior prezentate impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat în cauză.

Totodată, în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei civile nr. 976 din 10 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2023.