ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1920/2024

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.350 C. civ., Legea nr. 247/2005, H.G. nr. 572/2013, O.U.G. nr. 80/2013, contractul de prestări servicii - izvor al obligației necorespunzător îndeplinite.

Prin sentința civilă nr. 9368 din 23 septembrie 2021 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București a fost admisă excepția necompetenței materiale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă.

Prin sentința civilă nr. 734 din 12 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Totodată, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.618 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 33/2024 din 11 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

După expunerea în detaliu a situației de fapt care a condus la introducerea cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a criticat stabilirea de către instanță a momentului de început al termenului de prescripție, susținând că în mod greșit s-a considerat că acesta a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator.

A invocat faptul că, în cauză, a intervenit întreruperea termenului de prescripției, conform art. 2.537 C. civ., ca urmare a deciziei emiterii de către Curtea de Conturi a Deciziei nr. 10/VI/2013/2022 prin care Curtea de Conturi a prelungit termenul pentru implementarea măsurilor dispuse anterior prin Raportul de control nr. 25394/RG/26.04.2013 până la data de 31.12.2022. În consecință, în opinia recurentei-reclamante, de la data emiterii Deciziei nr. 10/VI/2013/2022, a început să curgă un nou termen de prescripție.

S-a apreciat, așadar, că, în pofida celor reținute în cauză, acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi poate constitui o cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, în sprijinul acestei teze evocându-se regula stabilită prin adagiul latin contra non valentem agere non currit praescriptio („prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze”).

Potrivit recurentei, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forța majoră este o cauză de suspendare - art. 13 lit. a) regula contra non valentem agere non currit praescriptio este invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripție. Astfel, fără a fi considerată o cauză de suspendare, regula în discuție este invocată pentru a susține fie amânarea începutului prescripției extinctive, fie repunerea în termen.

În final, recurenta-reclamantă a reluat situația de fapt dedusă judecății, precum și argumentele care susțin temeinicia demersului său judiciar.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”, iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, „mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”.

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din cod.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a invocat în susținerea cererii de recurs dispozițiile art. 488 C. proc. civ., fără a încadra criticile formulate într-unul sau mai multe dintre motivele de nelegalitate prevăzute în mod limitativ de legiuitor.

Evaluând criticile din cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 488 C. proc. civ. au fost invocate formal, nefiind relevate motive de nelegalitate cu privire la decizia pronunțată de instanța de apel.

Demersul judiciar al părții a vizat obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumei de 250.000 lei, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. 253/14.07.2009, ca urmare a neexecutării obligației de a livra raportul solicitat în acord cu standardele internaționale de evaluare, aspect ce ar fi rezultat cu prilejul aducerii la îndeplinire a măsurilor impuse de Curtea de Conturi prin Raportul de control nr. 25394/RG/26.04.2013.

Acțiunea recurentei-reclamante a fost respinsă de tribunal, constatându-se intervenită prescripția dreptului material la acțiune, soluție confirmată de curtea de apel, prin respingerea apelului, ca nefondat.

În calea extraordinară de atac autoritatea invocă faptul că în mod greșit s-a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă de la data primirii raportului de evaluare întocmit de prestator, termenul de curgere a prescripției fiind întrerupt, conform art. 2.537 C. civ., ca efect al emiterii Deciziei nr. 10/VI/2013/2022, prin care Curtea de Conturi a prelungit termenul pentru implementarea măsurilor dispuse anterior, până la data de 31.12.2022. Așadar, recurenta-reclamantă susține că, odată cu Decizia nr. 10/VI/2013/2022, a început să curgă un nou termen de prescripție.

Ca o consecință, în opinia părții, termenul de prescripție extinctivă în ceea ce privește dreptul de a solicita pe cale judiciară recuperarea prejudiciului ce i-a fost cauzat de intimata-pârâtă nu era împlinit la data formulării acțiunii.

Înalta Curte notează că autoarea căii extraordinare de atac critică decizia curții de apel exclusiv din perspectiva momentului de la care, în acord cu ceea ce s-a dezlegat în fond, a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în răspundere civilă contractuală. Practic, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție este altul decât cel stabilit în fazele procesuale anterioare, invocând întreruperea prescripției.

Or, data la care a început să curgă termenul de prescripție, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar al serviciului prestat de intimata-pârâtă, a fost prejudiciată prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către cocontractant, reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorii de fond, urmare a evaluării circumstanțelor concrete, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situației de fapt astfel stabilite.

Tot astfel, analiza eventualei incidențe a unei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției implică verificări de fapt și aprecieri punctuale ale probatoriului ce nu pot fi realizate de instanța de recurs. Dimpotrivă, în această etapă procesuală, constatările instanțelor devolutive asupra situației factuale se impun cu autoritate de lucru judecat.

Cu referire la regula exprimată prin adagiul latin contra non valentem agere non currit praescriptio („prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze”), invocată de reclamantă, pentru prima dată în recurs, se reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., susținerile circumscrise aplicării acesteia la cazul dedus judecății fiind formulate omisso medio.

Concluzionând, aserțiunile recurentei-reclamante referitoare la momentul la care a început să curgă prescripția dreptului său material la acțiune și eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție extinctivă se referă, în realitate, la aspecte ce țin de fondul cauzei, vizând temeinicia hotărârii, asupra cărora nu se mai poate reveni în prezenta cale extraordinară de atac.

Mai mult, Înalta Curte observă că în recurs sunt reiterate cvasiidentic motivele de apel formulate împotriva soluției de respingere a cererii ca prescrisă, deși curtea de apel, în calitate de instanță de prim control judiciar, a analizat aceste motive, confirmând sentința tribunalului și expunând totodată propriile considerente, cu consecința respingerii apelului ca nefondat.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe referitor la intervenirea prescripției dreptului la acțiune, constatând că apelanta-reclamantă avea obligația de a verifica raportul de evaluare, având posibilitatea de a cunoaște dacă a existat o executare necorespunzătoare și, deci, că putea opune intimatei-pârâte caracterul necorespunzător al executării obligației încă din momentul în care a primit raportul de evaluare a imobilului – anul 2008. Prin urmare, a stabilit că termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit la 29.11.2011, excepția prescripției fiind corect admisă. Argumentându-și concluziile, instanța de apel a arătat că, în cazul răspunderii contractuale, interesează momentul nașterii dreptului la acțiune, ce este marcat, de regulă, de data nașterii raportului juridic sau, în cazul drepturilor afectate de termen sau condiție suspensivă, de momentul împlinirii termenului sau a condiției, în cauză acest moment fiind 28.11.2008.

Instanța de prim control judiciar a reținut, deopotrivă, lipsa relevanței juridice a deciziei Curții de Conturi în ceea ce privește curgerea și eventuala întrerupere a termenului de prescripție, în raport cu decizia nr. 19 din 3 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 860 din 24.10.2019.

De asemenea, instanța de apel a stabilit că sunt neîntemeiate susținerile privind întreruperea termenului de prescripției, având în vedere că nicio cauză invocată de parte nu se circumscrie ipotezelor de întrerupere limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Mai mult, a reținut că atât la momentul întocmirii Raportului de control al Curții de conturi nr. 25394/26.04.2013, cât și la momentul emiterii Deciziei nr. 10/VI/2013/2022, termenul de prescripție de 3 ani era deja împlinit, astfel că nu putea fi întrerupt.

Dat fiind că în apel au fost analizate susținerile reclamantei privitor la data de început a termenului de prescripție, precum și la incidența unor eventuale cauze de întrerupere sau suspendare, rezultă că, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la aceleași aspect, recurenta-reclamantă trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns în concret criticilor sale, și nu să facă abstracție de considerentele deciziei atacate.

Cu alte cuvinte, față de cerința legală de a motiva propriu-zis calea de atac, A.N.R.P. avea obligația să invoce, punctual, motivele de nelegalitate identificate prin raportare la judecata realizată de această instanță, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel iar instanța de recurs se pronunță exclusiv din perspectiva legalității.

Prin urmare, având în vedere că memoriul de recurs nu conține critici apte să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul. Astfel cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale, ,,exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe” (Decizia nr. 423 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 septembrie 2014).

Totodată, se constată că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, va anula recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 33/2024 din 11 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Anulează recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 33/2024 din 11 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.