ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 258/2024

Ședința publică din data de 8 februarie 2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 iunie 2021 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA GENERALĂ A EXPERȚILOR TEHNICI S.A., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 218.750 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/04.08.2009, emis de ANRP în favoarea doamnei A., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Judecătoria Sectorului 3 București, prin sentința civilă nr. 9708 din 29 septembrie 2021, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, prin sentința civilă nr. 1384/2022 din 10 iunie 2022, excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, fiind respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 734 din 9 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

La data de 6 iulie 2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 734 din 9 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În mod greșit instanța a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, data de la care reclamanta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Autoarea căii de atac a arătat că, prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat că rapoartele de evaluare nu au respectat cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare, cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a dispus în sarcina sa măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului, stabilind ca termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor, prelungit ulterior, să fie 28 iunie 2019.

Invocând art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, recurenta a menționat că este obligată să se conformeze dispozițiilor Curții de Conturi, ceea ce demonstrează, în viziunea sa, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când o altă societate de evaluare și-a prezentat concluzia privind rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de intimată, dată în raport cu care termenul de prescripție extinctivă nu este împlinit.

Recurenta a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a reținut, în mod greșit, că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.

A solicitat instanței să aibă în vedere regula "contra non valentem agere non currit praescriptio" ("prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze") .

În sistemul C. civ., când forța majoră nu constituia o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestei reguli, jurisprudența a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, ea poate fi un caz de suspendare. În prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forța majoră este o cauză de suspendare [art. 13 lit. a)], regula "contra non valentem agere non currit praescriptio", este invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripției.

Așadar, fără a fi considerată o cauză de suspendare, regula în discuție este invocată pentru a susține fie amânarea începutului prescripției extinctive, fie repunerea în termen.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483 și art. 488 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SOCIETATEA GENERALĂ A EXPERȚILOR TEHNICI S.A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Prin rezoluția din 31 octombrie 2023 s-a fixat termen la data de 8 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

În lipsa indicării cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. de care recurenta înțelege să se prevaleze, instanța supremă va încadra criticile în ipoteza reglementată de pct. 8 al normei evocate, care atrage casarea hotărârii atacate, în situația în care aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, în etapele procesuale anterioare s-a apreciat că, față de momentul nașterii raportului juridic dintre părți prin contractul de prestări servicii nr. x/2006, prescripția este guvernată de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale vechiul C. civ., aceste dezlegări fiind necontestate de către recurenta-reclamantă.

În aceste condiții, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă se determină prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum și la dispozițiile art. 16 din același act normativ privind întreruperea curgerii termenului prescripției extinctive.

Prin recursul declarat, recurenta-reclamantă a susținut faptul că în mod greșit instanța a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, data de la care reclamanta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Recurenta-reclamantă și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând că măsura dispusă prin decizia Curții de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013 a avut termen inițial de îndeplinire la 30 aprilie 2013, termenul fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

Instanța supremă constată că prin Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul juridic de creanță, pot influența sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, statuându-se că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reținut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control (paragraful 57), că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă din perspectiva momentului de debut al prescripției extinctive, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (paragraful 61) și, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive (paragraful 62).

În cauză, acțiunea pentru recuperarea valorii de 218.750 RON, aferente titlului de plată nr. x din 4 august 2009, a fost demarată ca urmare a unei măsuri de control a organelor Curții de Conturi, prin care recurenta-reclamantă a fost obligată să acționeze pentru recuperarea prejudiciului, conform clauzelor contractuale și dispozițiilor legale, de la partenerul contractual.

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existența aceleiași soluții sau dezlegări de drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii, deși recurenta-reclamantă era obligată să se conformeze deciziilor Curții de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripție, Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii fiind aplicabilă și în speța de față.

Așadar, nu prezintă relevanță pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției nici data întocmirii deciziei Curții de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la 28 iunie 2019.

În raport prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, legiuitorul a statuat în sensul că prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, instituind două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție în cazul acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat între părți.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Deși recurenta-reclamantă se raportează la momentul subiectiv, în raport de momentul obiectiv, astfel cum prevede art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul plății, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât și faptul că prestatorul este răspunzător de ea, acest moment fiind cel la care s-a emis titlul de plată conform deciziei A.N.R.P., care stă la baza pretențiilor deduse judecății.

Înalta Curte nu poate reține nici criticile recurentei-reclamante referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive.

Dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că "prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea."

Actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, ca de altfel nici demersurile ulterioare care au fost efectuate de recurenta-reclamantă pentru contractarea serviciilor unui alt evaluator, care să verifice conformitatea raportului de evaluare întocmit de intimata-pârâtă.

Așadar, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripție, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, terț față de raporturile juridice derulate între părți, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, dar nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației; de aceea, actul de control al Curții de Conturi nu are nicio relevanță asupra nașterii dreptului la acțiune al recurentei și, deci, nu poate influența curgerea termenului de prescripție.

Vor fi înlăturate criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cauzele de suspendare și întrerupere a termenului de prescripție sunt limitativ prevăzute de lege, iar cele indicate de recurentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că invocarea de către recurenta-reclamantă a art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 nu poate reprezenta o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate, câtă vreme analiza instanței de apel a vizat exclusiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a se discuta în vreun fel atribuțiile legale ale Curții de Conturi.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 734 din 9 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2024.