ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2596/2023

Ședința publică din data de 7 decembrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

- în principal, să se constate încetarea contractului de închiriere nr. x din 01.09.2017 încheiat între reclamantă și pârâtă, astfel cum a fost acesta modificat prin actul adițional nr. x/30.10.2019, la data de 17.06.2020, prin rezilierea acestuia de către reclamantă, pentru neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor contractuale de plată a sumelor indicate mai jos;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 39.203,202 Euro (la cursul BNR de la data plății efective), reprezentând penalitatea contractuală prevăzută de contract (valoarea chiriei și taxei pentru servicii lunare, aferentă celor 6 luni rămase până la expirarea duratei contractuale ferme) în cazul rezilierii contractului de către reclamantă, conform art. 24 alin. (4) din Contract) și a sumei de 6.857,6 RON (sumă care include TVA), reprezentând taxa pentru servicii aferentă lunii mai 2020, facturată conform facturilor fiscale seria x nr. x/01.04.2020 și seria x nr. x/01.04.2020, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, calculate prin raportare la debitul principal, începând cu data de 01.05.2020 și până la data plății efective, conform art. 6 alin. (8) din contract.

- în subsidiar, în cazul în care instanța va considera că încetarea contractului nu a avut loc la data de 17.06.2020 prin reziliere de către reclamantă, aceasta a solicitat recalificarea notificării pârâtei din 16.04.2020 și părăsirea spațiului închiriat la data de 29.04.2020, drept un act de denunțare unilaterală a contractului și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la plata sumei de 45.737,069 Euro, reprezentând contravaloarea a 7 chirii lunare și a 7 taxe lunare pentru servicii conform art. 22 alin. (1) lit. e) din contract, rămase de la părăsirea spațiului închiriat de către pârâtă și până la data de 01.12.2020, precum și a sumei de 1.517,34 RON, reprezentând contravaloarea utilităților aferente lunii aprilie 2020, facturată conform facturii fiscale seria x nr. x/25.05.2020, la care se adaugă penalități în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, calculate prin raportare la debitul principal începând cu data de 02.06.2020 și până la data plății efective, conform art. 7 alin. (2) din contract;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 13.954,34 RON, reprezentând penalități conform facturii fiscale seria x nr. x/27.04.2020 pentru plata cu întârziere a sumelor datorate de pârâtă în baza contractului cu titlu de chirie, taxă pentru servicii și cost al utilităților;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 362.467,237 RON, reprezentând restul neachitat din contravaloarea amenajărilor interioare desființate fără drept de către pârâtă din spațiul închiriat.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1350, art. 1634 alin. (6) C. civ., art. X alin. (1) din O.U.G. nr. 29/2020.

În data de 13 noiembrie 2021, pârâta B. S.R.L a înregistrat la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei de obiect a capătului de cerere nr. x, în ceea ce privește pretenția privind chiria pentru luna mai 2020, admiterea excepției lipsei de obiect (și interes) a capătului de cerere nr. x, în ceea ce privește pretențiile derivând din sistemul HVAC, instalațiile sanitare aferente grupurilor sanitare, structura metalică birou, zugrăveli pereți existenți, pereți ghips-carton și respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat constatarea încetării contractului de închiriere nr. x/01.09.2017, începând cu data de 01.05.2020, din motive neimputabile părților, în temeiul art. 22 alin. (1) lit. d), obligarea reclamantei A. S.R.L. la restituirea garanției în cuantum de 22.020,35 RON, precum și a dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 31.05.2020 până la data plății efective și compensarea eventualei creanțe născute din pretențiile exprimate de către A. S.R.L. cu creanța subscrisei rezultată din garanția contractuală nerestituită, până la concurența celei mai mici sume.

Prin notele scrise din data de 9 februarie 2021, pârâta a invocat excepția netimbrării petitelor nr. 2.1 și 2.2 din cererea de chemare în judecată, excepție respinsă ca neîntemeiată la termenul de judecată din 10 martie 2021. La același termen de judecată, instanța a recalificat excepția lipsei de obiect cu privire la capătul 3 din cererea de chemare în judecată și excepția lipsei de obiect și a lipsei de interes cu privire la capătul nr. 6 din cerere, invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca fiind apărări de fond și a unit cu fondul cauzei excepția nulității absolute cu privire la clauza contractuală prevăzută la art. 14 alin. (10) din contractul de închiriere, excepție invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 817 din 18.04.2022, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2020, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L., s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.R.L. și s-a constatat încetarea contractului de închiriere nr. x din 1.09.2017, modificat prin actul adițional nr. x din 30.10.2017, prin reziliere, ca urmare a notificării nr. x din 2.06.2020.

A fost obligată pârâta B. S.R.L. să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 39.203,202 euro, reprezentând sumele datorate pentru restul termenului contractual, suma de 6.857,6 RON, reprezentând taxa pentru servicii aferentă lunii mai 2020 și penalități aferente acestei sume, în cuantum de 0,5%, pe zi de întârziere, începând cu data de 1.05.2020 și până la data plății efective, suma de 1.517,34 RON, reprezentând contravaloarea utilităților aferente lunii aprilie 2020 și penalități aferente acestei sume, în cuantum de 0,5%, pe zi de întârziere, începând cu data de 10.06.2020 și până la data plății efective și suma de 13.954 RON, reprezentând penalități de întârziere.

S-a dedus din sumele menționate, suma de 22.020,35 RON, reprezentând garanția constituită de către pârâta B. S.R.L. în favoarea reclamantei. S-au respins în rest pretențiile reclamantei.

A fost obligată pârâta B. S.R.L. să achite reclamantei suma de 19.686,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligată reclamanta A. S.R.L. să achite pârâtei suma de 6.958,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1956 din 30.09.2022, pronunțată Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2020, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de către pârâta B. S.R.L. și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 817/2022, în sensul că se menționează, în mod corect, termenul de exercitare a apelului, respectiv de 30 de zile de la comunicare, în loc de 10 zile de la comunicare.

S-a respins cererea de lămurire a dispozitivului aceleiași sentințe formulate de pârâta B. S.R.L., și a fost obligată pârâta B. S.R.L. să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul de avocat.

În ceea ce privește sentința nr. 1956 din 30.09.2022, pârâta a solicitat schimbarea în parte a acesteia, în sensul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului.

Referitor la sentința nr. 817 din 18.04.2022, pârâta a solicitat schimbarea în parte a acesteia, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, doar cu privire la petitul nr. 5 privind obligarea apelantei la plata penalităților de întârziere în sumă de 13.954 RON, și respingerii celorlalte pretenții.

De asemenea, a solicitat admiterea în parte a cererii reconvenționale în sensul constatării încetării contractului de închiriere nr. x din 01.09.2017 începând cu data de 01.05.2020 din motive neimputabile părților și obligarea reclamantei A. la restituirea diferenței de garanție în sumă de 8.066.35 RON, în urma compensării din garanția inițială de 22.020,35 RON a penalităților de întârziere în sumă de 13.954 RON, precum și la plata a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 8.066.35 RON, începând cu 31.05.2020 până la data plății efective.

Prin decizia civilă nr. 139/2023 din 13 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii civile din 10.03.2021, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2020, pe care a schimbat-o, în sensul că a fost obligată reclamanta la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.305,61 RON, reprezentând diferență taxă judiciară de timbru. Au fost menținute în rest dispozițiile din încheierea de ședință atacată.

De asemenea, a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 817/2022, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de aceasta și s-a constatat încetat contractul de închiriere nr. x din 01.09.2017, modificat prin actul adițional nr. x din 30.10.2017, începând cu data de 01.05.2020 și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei doar suma de 15.471,34 RON, din care suma de 1.517,34 RON reprezintă contravaloarea utilităților aferente lunii aprilie 2020 și suma de 13.954 RON reprezintă penalități de întârziere.

A fost compensată garanția în cuantum de 22.020,35 RON cu obligațiile de plată stabilite în sarcina pârâtei și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 6.549,01 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată începând cu data de 31.05.2020 și până la data plății efective,

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 46.386,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel, din care suma de 5.695 RON reprezintă taxa judiciară de timbru în primă instanță și în apel, iar suma de 40.691,57 RON reprezintă onorariu avocat în primă instanță și în apel.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

Totodată, a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1956 din 30.09.2022, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 817/2022, formulată de pârâta.

Au fost menținute dispozițiile deciziei referitoare la admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că decizia atacată se fundamentează pe premise false, astfel că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde considerente contradictorii.

În acest sens, recurenta a susținut că instanța de apel în mod eronat a reținut faptul că destinația spațiului închiriat ar fi fost cea de showroom cu vânzare, întrucât în realitate, potrivit art. 3 alin. (4) din contractul de închiriere nr. x din 01.09.2017, modificat prin actul adițional nr. x din 30.10.2017, spațiul a fost dat în folosința pârâtei pentru activități de birou și de depozitare.

În aprecierea recurentei, în mod greșit s-a reținut în decizia recurată că reclamanta nu a mai fost în măsură să asigure folosința bunului conform destinației sale, deoarece folosința spațiului a fost asigurată în mod neîntrerupt, în perioada stării de urgență, nefiind nicio restricție normativă legată de activitățile de birouri și de depozitare. Restrângerea activității a fost o decizie strict comercială a pârâtei și nu o măsură obligatorie impusă de autorități.

În continuare, s-a susținut că restricțiile impuse de autorități pentru activitatea pârâtei nu reprezintă caz de forță majoră, care să fi împiedicat folosința spațiului închiriat. Instanța de apel trebuia să analizeze în concret activitatea pârâtei desfășurată în spațiul închiriat și să constate că în conformitate cu prevederile contractuale aceasta nu era restricționată.

Se susține că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii privind constatarea reglementării contractuale a forței majore în regim derogatoriu de la normele speciale adoptate în perioada pandemiei de COVID-19. În acest sens, instanța de apel a invocat dispozițiile art. X alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2020, care se referă la situația de forță majoră care îl afectează pe chiriaș pentru a argumenta în drept că există un caz de forță majoră care îl afectează pe proprietar.

Instanța de apel, dacă s-ar fi raportat la activitățile restricționate de autorități în perioada pandemiei și ar fi analizat corect activitatea desfășurată de pârâtă, ar fi constatat că activitatea acesteia nu a fost afectată, prezumția prevăzută de dispozițiile legale evocate fiind răsturnată din probele existente la dosar.

Mai mult, instanța de apel a avut o abordare părtinitoare rezultată inclusiv din relevanța pe care a dat-o negocierilor purtate cu societatea C., folosite ca argument pentru acceptarea încetării contractului în temeiul art. 22 alin. (1) lit. d) din contract.

Instanța de apel în mod greșit a înlăturat apărările reclamantei privind faptul că în ceea ce privește negocierile cu C., pârâta nu a probat că este în discuție același spațiu și aceeași perioadă, cu încălcarea normelor de procedură privind principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului și art. 478 alin. (2) referitoare la faptul că părțile se pot folosi în fața instanței de apel de orice mijloace de apărare arătate prin întâmpinarea din apel.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1266 alin. (2) C. civ. privind interpretarea clauzelor contractuale potrivit voinței concordante a părților.

Potrivit recurentei, deși instanța de apel nu neagă aplicabilitatea art. 1634 alin. (6) C. civ. și faptul că debitorul obligației de plată a unei sume de bani nu poate fi exonerat de răspundere nici în caz fortuit, nici de forță majoră, totuși consideră în mod greșit că textul art. 22 alin. (1) lit. d) din contract este suficient de clar încât să înlăture aceste prevederi.

Sub acest aspect, instanța de apel a nesocotit principiul prevăzut la art. 13 din C. civ., potrivit căruia renunțarea la un drept nu se prezumă atunci când a interpretat clauza de la art. 22 alin. (1) lit. d) din contract.

Consideră recurenta că a interpreta contractul conform voinței părților înseamnă a avea în vedere inclusiv reprezentarea pe care părțile o aveau la momentul încheierii contractului cu privire la normele aplicabile; or, normele adoptate în timpul pandemiei Covid-19 nu erau în vigoare la data semnării contractului, astfel încât nu se poate susține că voința părților a fost aceea de a deroga de la prevederile speciale, respectiv art. X alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 29/2020.

Se mai arată că instanța de apel a aplicat greșit art. X alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 29/2020, întrucât în privința contractelor de închiriere și a contractelor de furnizare de utilități, forța majoră nu putea fi invocată.

O altă critică privește aplicarea greșită a Ordonanței Militare nr. 1 din 17.03.2020, care stabilea în concret activitățile restricționate în starea de urgență din perioada pandemiei, pârâta neîncadrându-se în niciuna din ele.

Împrejurarea că pârâta a decis în mod unilateral să își restricționeze activitatea, fără a avea la bază o măsură restrictivă adoptată de autorități, nu reprezintă un caz de forță majoră, în sensul prevăzut de art. alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2020.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că în apel au fost încălcate normele de procedură prevăzute de art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a pus în discuția părților aspectele esențiale privind destinația spațiului, incidența normelor speciale adoptate în perioada stării de urgență, care dintre restricții impuse de autorități ar fi reprezentat cazuri de forță majoră pentru activitatea pârâtei și sub ce aspect clauzele contractuale ar fi reglementat forța majoră în regim derogatoriu de la normele speciale din perioada pandemiei.

În ceea ce privește soluția de admitere a apelului împotriva încheierii din 10.03.2021, se relevă încălcarea dispozițiile art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, deoarece în mod greșit s-a reținut că trebuie să se plătească câte o taxă de timbru pentru fiecare petit din cererea de chemare în judecată având în vedere finalitatea diferită urmărită de reclamantă.

Recurenta susține că finalitatea este aceeași, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 39.203,202 Euro, reprezentând chiria și de 6.857 RON, taxa de serviciu.

Prin întâmpinarea din 24 iulie 2023, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, s-a mai învederat faptul că la data de 5 decembrie 2023 recurenta-reclamantă a depus note scrise.

Cauza a fost înregistrată la 12 iunie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 30 august 2023 s-a fixat termen de judecată la 7 decembrie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau principii de drept.

În aprecierea recurentei decizia atacată a fost dată cu încălcarea normele de procedură prevăzute de art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. privind principiul contradictorialității procesului civil.

Sub acest aspect, se susține că instanța de apel nu a pus în discuția părților aspectele esențiale privind destinația spațiului, incidența normelor speciale adoptate în perioada stării de urgență, care dintre restricții impuse de autorități ar fi reprezentat cazuri de forță majoră pentru activitatea pârâtei și sub ce aspect clauzele contractuale ar fi reglementat forța majoră în regim derogatoriu de la normele speciale din perioada pandemiei.

Potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., "Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații și mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Potrivit principiului contradictorialității procesului civil orice aspect trebuie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial, procedural ori de fapt.

Totodată, principiul contradictorialității presupune și ca instanța să-și întemeieze hotărârea numai pe motivele de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse în prealabil dezbaterii contradictorii.

Înalta Curte constată că toate aspectele invocate de recurentă ca nefiind puse în discuția părților vizează, în esență, analiza clauzei prevăzute la art. 22 alin. (1) lit. d) din contractul de închiriere, privind încetarea contractului independent de culpa vreunei părți, asupra căreia părțile și-au expus argumentele.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului din faza procesuală a apelului se constată că toate aspectele invocate de reclamantă se regăsesc în documentele de la dosar, respectiv în cererea de apel, întâmpinare și concluziile scrise, acte comunicate între părți, iar în considerentele deciziei recurate instanța a subliniat că aspectul esențial îl reprezintă aplicarea clauzei la art. 22 alin. (1) lit. d) din contractul de închiriere.

Prin urmare, Înalta Curte constată că a fost respectat principiul contradictorialității procesului civil în apel, aspectele esențiale privind încetarea contractului potrivit clauzei la art. 22 alin. (1) lit. d) din contractul de închiriere au fost puse în discuția părților, actele de procedură și înscrisurile au fost comunicate între acestea, iar hotărârea s-a întemeiat pe motivele de fapt și de drept care au fost supuse dezbaterii părților.

În egală măsură, nici criticile privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, atunci când a admis apelul împotriva încheierii din 10 martie 2021 și a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a achita o diferență de taxă judiciară de timbru în cuantum de 5.305,61 RON, nu pot fi primite.

O atare critică nu poate fi examinată în prezenta cale de atac, modalitatea în care o instanță apreciază asupra caracterului timbrabil sau netimbrabil al unei cereri fiind supusă unei proceduri speciale, prevăzute de O.U.G. nr. 80/2013, care, în cuprinsul art. 39, dispune că "(1) împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru. (2) Cererea se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere definitivă".

Așadar, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru în calea de atac a apelului reclamanta avea posibilitatea formulării cererii de reexaminare, în condițiile textului legal anterior redat.

Nici criticile privind încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului și a dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la faptul că părțile se pot folosi în fața instanței de apel de orice mijloace de apărare arătate prin întâmpinarea din apel, privind conduita reclamantei în executarea contractului de închiriere, nu sunt fondate.

În opinia autoarei recursului, în apel au fost înlăturate în mod greșit apărările reclamantei privind conduita acesteia în executarea contractului, respectiv faptul că pârâta nu a probat că este în discuție același spațiu și aceeași perioadă privind negocierile cu C., întrucât au fost invocate pentru prima dată în calea de atac a apelului.

Analizând decizia recurată se constată că apărările reclamantei privind conduita acesteia în executarea contractului au fost înlăturate și prin prisma răspunsului comunicat primei instanțe de către societatea C., prin care s-a confirmat faptul că negocierile erau purtate de reclamantă încă din martie 2023.

Totodată, se subliniază că prin aceste critici se solicită, în realitate, reaprecierea situației de fapt și o reinterpretare a probelor administrate de instanțele de fond, aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiect al controlului de nelegalitate prin calea extraordinară de atac a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului și art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate norme de procedură sau principii de drept procesual a căror sancțiune atrage nulitatea hotărârii, susținerile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondate.

De asemenea, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Referitor la obligația de motivare a hotărârii, instanța de apel reține, cu titlu de principiu, obligația instanțelor de a expune în cuprinsul hotărârilor judecătorești motivele care fundamentează soluția pronunțată, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestei norme, instanța de judecată va arăta, în cadrul considerentelor hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum este consacrat în art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și dezvoltat în vasta jurisprudență a Curții de la Strasbourg în această materie.

Se susține de către recurentă că decizia atacată s-a fundamentat pe premise greșite, întrucât instanța de apel nu a analizat în concret activitatea pârâtei pentru a se constatat că, în realitate, aceasta desfășoară în imobilul închiriat activitate de birouri și depozitare, iar folosința spațiului a fost asigurată în perioada stării de urgență în mod neîntrerupt.

În cauză, se constată că instanța de judecată a fost învestită cu o acțiune având ca obiect constatarea încetării contractului de închiriere prin rezilierea acestuia cauzată de nerespectarea obligațiilor de plată a pârâtei și obligarea la plata chiriei și a taxei pentru servicii pentru restul duratei contractuale obligatorii, iar în subsidiar, constatarea încetării contractului prin denunțarea unilaterală a acestuia de către pârâtă și obligarea la plata de despăgubiri.

Înalta Curte constată că instanța de apel, analizând clauza de la art. 22 alin. (1) lit. d) din contractul de închiriere, prin raportare la regulile de interpretare a contractului prevăzute la art. 1266 alin. (2) și 1268 alin. (1) și (3) C. civ., a constatat că aceasta derogă de la prevederile art. 1634 C. civ. privind imposibilitatea fortuită de executare și că vizează riscul contractului, în sensul că locatarul nu mai poate fi obligat la plata prețului după ce a intervenit imposibilitatea folosirii bunului închiriat ca urmare a stării de urgență provocate de pandemia de Covid-19.

Așadar, instanța de apel a reținut că încetarea contractului a intervenit la solicitarea locatarului în temeiul clauzei prevăzute la art. 22 alin. (1) lit. d) din contractul de închiriere, independent de culpa părților, prin existența unui caz de forță majoră pe o durată mai mare de 30 de zile.

Având în vedere că începând cu data de 01.05.2020 contractul a încetat independent de culpa părților, s-a reținut că pretențiile solicitate de reclamantă nu sunt întemeiate, cu excepția penalităților de întârziere conform facturii fiscale seria x nr. x/27.04.2020, care nu au fost contestate prin cererea de apel formulată de pârâtă.

Prin urmare, hotărârea atacată conține motivele pe care se întemeiază, instanța răspunzând criticilor și apărărilor formulate în apel, într-o manieră clară și precisă, fiind expus silogismul logico-juridic care a stat la baza soluției pronunțate.

Pe de altă parte, critica recurentei privind analiza în concret a activității desfășurate de pârâtă în spațiul închiriat vizează reaprecierea situației de fapt stabilită de instanțele fondului și o reinterpretare a probelor, aspecte care nu pot fi supuse controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care sunt analizate exclusiv critici de nelegalitate a hotărârii atacate.

Nu poate fi primită nici critica privind considerentele contradictorii din decizia recurată, referitoare la constatarea reglementării contractuale a forței majore în regim derogatoriu de la normele speciale adoptate în perioada pandemiei de COVID-19.

Sub acest aspect, recurenta susține că instanța de apel a invocat dispozițiile art. X alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2020 privind situația de forță majoră care îl afectează pe chiriaș pentru a argumenta în drept că există un caz de forță majoră care îl afectează de fapt pe proprietar.

Înalta Curte constată că instanța de apel, examinând condițiile încetării contractului potrivit clauzei de la art. 22 alin. (1) lit. d) din contractul de închiriere, a constatat că, spre deosebire de dreptul comun, conform căruia doar debitorul imposibil de executat din cauza intervenirii unui caz de forța majoră sau a cazului fortuit poate cere încetarea contractului înainte de termen, în cauză părțile au stabilit că încetarea anticipată a valabilității contractului poate avea loc la cererea oricăreia dintre părți, iar nu doar la inițiativa debitorului care se află în imposibilitate de executare.

Totodată, instanța de apel a reținut că restricțiile din starea de urgență generată de pandemia de Covid-19 privind deplasarea populației și decizia autorităților de a limita activitățile cu publicul din motive sanitare au condus la afectarea în substanța sa a obligației locatorului de a asigura folosința spațiului închiriat, și, corelativ, la afectarea dreptului locatarului de a se folosi de acest spațiu, raportat la natura contractului încheiat.

În consecință, Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde considerente contradictorii privind invocarea situației de forță majoră, întrucât instanța de prim control judiciar a reținut că oricare dintre părți putea cere încetarea contractului potrivit clauzei amintite, nu doar partea aflată în imposibilitatea de executare a obligației, locatorul, ci și partea al cărui drept corelativ este afectat, respectiv locatarul.

Așadar, motivarea curții de apel conține temeiurile pentru care s-au admis criticile formulate de pârâtă privind încetarea contractului independent de culpa uneia dintre părțile contractante și au fost înlăturate apărările reclamantei, este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări ori a unor considerente contradictorii, contrar celor susținute de recurentă.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată.

De asemenea, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

În opinia autoarei recursului, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1266 alin. (2) C. civ. privind interpretarea clauzelor contractuale, potrivit cărora la stabilirea voinței concordante se va ține seama de scopul contractului, de negocierile purtate între părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Sub acest aspect, se susține că instanța de apel a interpretat greșit clauza de la art. 22 alin. (1) lit. d) din contract, în sensul că este derogatorie de la dreptul comun și înlătură aplicarea art. 1634 alin. (6) C. civ., potrivit cărora debitorul obligației de plată a unei sume de bani nu poate fi exonerat de răspundere nici în caz fortuit, nici de forță majoră.

Prevederile art. 1634 C. civ. reglementează imposibilitatea fortuită de executare potrivit regulii de drept "nimeni nu poate fi obligat la ceva imposibil". Prin urmare, imposibilitatea fortuită de executare reprezintă un mod de stingere a obligațiilor debitorului, care nu au ca efect realizarea directă sau indirectă a drepturilor creditorului, cauzat de forța majoră, cazul fortuit sau orice alt eveniment asimilat acestora.

În situația bunurilor de gen, legiuitorul a prevăzut, la alin. (6) al art. 1634 C. civ., că imposibilitatea de executare nu este incidentă, deoarece aceste bunuri sunt fungibile și pot fi înlocuite unele cu altele.

Examinând clauza de la art. 22 alin. (1) lit. d) în raport de natura, obiectul și scopul contractului, Înalta Curte a constatat că părțile au prevăzut faptul că încetarea anticipată a valabilității contractului intervine, fără a fi atribuită culpa vreuneia dintre părți, în situația în care forța majoră se prelungește mai mult de 30 de zile, la cererea oricăreia dintre părți.

Se constată, deci, că părțile au prevăzut o clauză contractuală specifică de încetare anticipată a contractului, care poate fi invocată de oricare dintre ele, fără a se considera că se află în culpă, în situația în care forța majoră s-ar extinde mai mut de 30 de zile.

Este de menționat și că instanța de apel în mod corect a reținut că prevederile art. X alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2020 nu instituie un caz de forță majoră, ci se prezumă însă a fi un astfel de caz acțiunea autorității în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei de Covid-19, dovedită cu certificatul de situație de urgență.

Prin declararea stării de urgență, urmare declarării pandemiei, s-au impus anumite restricții de circulație care au afectat în mod direct activitatea locatorului, întrucât spațiul ce face obiectul contractului de închiriere nu mai poate fi folosit potrivit destinației sale. Astfel, în cauză, se constată că titularul obligației imposibil de executat este chiar locatorul, care urmare restricțiilor adoptate în starea de urgență nu mai poate asigura folosința spațiului închiriat.

Este de menționat că starea de urgență a fost declarată pentru 30 de zile și după prelungirea acesteia cu încă 30 de zile, locatarul a activat clauza prevăzută la art. 22 alin. (1) lit. d) din contract și a notificat recurentei încetarea contractului.

În consecință, instanța de apel în mod corect a interpretat clauza contractuală evocată și a stabilit că deși locatarul nu este debitorul obligației imposibil de executat constând în asigurarea folosinței normale a spațiului închiriat, are posibilitatea de a o invoca și a declara încetat contractul, întrucât cauza de forță majoră, prezumată din acțiunea autorităților și dovedită prin certificatul de situație de urgență obținut, a fost extinsă pentru mai mult de 30 de zile.

Mai mult, instanța de apel, în interpretarea clauzei potrivit voinței concordante a părților, a analizat și comportamentul părților ulterior încheierii contractului, reținând că, pe de o parte, conduita locatorului prin negocierile purtate cu un alt chiriaș a relevat faptul că a acceptat faptul că această clauză produce efecte în sensul încetării anticipate a contractului, iar pe de altă parte, comportamentul locatarului care a eliberat spațiul.

Așadar, dispozițiile art. 1634 C. civ. nu sunt aplicabile speței, reglementează situațiile privind imposibilitatea fortuită de executare din partea debitorului obligației; or, în cauză, încetarea contractului a fost declarată de creditorul acestei obligații, respectiv locatar.

Mai mult, această clauză de încetare anticipată a valabilității contractului vizează riscul contractului, pe care părțile au înțeles să îl reglementeze la încheierea contractului.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar în mod just a interpretat clauza prevăzută la art. 22 alin. (1) lit. d) din contract, prin raportate la regulile prevăzute la art. 1266 alin. (2) și art. 1268 alin. (1) și (3) C. civ., constatând că derogă de la dispozițiile de drept comun, prevăzute la art. 1634 alin. (6) C. civ.

Nici critica privind nesocotirea de către instanța de apel a principiului prevăzut la art. 13 C. civ. nu este fondată.

Autoarea recursului susține că potrivit art. 13 C. civ. renunțarea la un drept nu se prezumă, iar instanța de apel, interpretând clauza de la art. 22 alin. (1) lit. d) din contract în sensul încetării contractului din motive neimputabile părților, a nesocotit această regulă, deoarece nu a existat o renunțare expresă a recurentei la dreptul de a încasa sumele cuvenite potrivit contractului.

Textul art. 13 din C. civ. exprimă conceptul doctrinar potrivit căruia renunțarea la drept este un act unilateral de voință, care trebuie să fie explicit, neputându-se prezuma.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține că instanța de apel, interpretând clauza prevăzută la art. 22 alin. (1) lit. d) din contract, a constatat că raporturile contractuale au încetat la 1 mai 2020, ca urmare a notificării locatarului, independent de culpa vreunei părți.

În consecință, fiind exclusă culpa contractuală a părților la încetarea raporturilor contractuale și având în vedere riscul asumat prin clauza evocată, instanța de apel a reținut în mod just că locatarul nu mai poate fi obligat să plătească contravaloarea chiriei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 13 C. civ. privind renunțarea expresă la dreptul de a încasa chiria, precum și celelalte sume cuvenite potrivit contractului de închiriere, deoarece contractul a încetat din cauze neimputabile părților, acestea asumându-și riscul nerespectării dreptului corelativ obligației imposibil de executat.

Autoarea recursului a mai criticat decizia atacată și sub aspectul că art. 22 alin. (1) lit. d) din contract produce efecte în privința altor obligații în sarcina locatarului decât cea de plată a chiriei, care puteau conduce la încetarea contractului conform art. 23 lit. e) teza finală din contract.

Înalta Curte constată că această critică nu a fost invocată pe calea apelului pentru a putea face obiectul analizei instanței de apel, fiind invocată direct în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepții de la această regulă în cauză.

Prin urmare, această critică privind efectele clauzei evocate nu va fi analizată.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel în mod greșit a reținut că intenția reală a părților la momentul încheierii contractului a fost aceea de a deroga de la prevederile legislației speciale, care, oricum, nu erau în vigoare la acea dată.

Înalta Curte constată că această critică nu este fondată, întrucât instanța de apel nu a reținut derogarea contractului de la dispozițiile O.U.G. nr. 29/2020 și cele ale Ordonanței Militare nr. 1/2020, ci a reținut derogarea de la prevederile dreptului comun, respectiv C. civ., precum și aplicabilitatea clauzei de încetare a contractului chiar după apariția legislației speciale - O.U.G. nr. 29/2020 și Ordonanța Militară nr. 1/2020.

Criticile recurentei privind atitudinea părtinitoare a instanței de apel rezultată din interpretarea situației de fapt și a probelor administrate nu pot fi primite, dat fiind faptul că, pe de o parte, pentru lipsa de imparțialitate a judecătorilor este prevăzută o procedură obligatorie reglementată de dispozițiile art. 41 și urm. C. proc. civ., pe care recurenta nu a urmat-o, iar pe de altă parte, aceste critici vizează aspecte de netemeinicie, care nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de recurs, în care sunt analizate exclusiv motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate.

În egală măsură nici critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. X alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 29/2020 nu poate fi primită, întrucât a fost invocată omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, această critică este și nefondată pentru că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. X alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2020, stabilind că pandemia în sine nu reprezintă un caz de forță majoră, ci acțiunea autorităților în aplicarea restricțiilor este prezumată ca fiind un caz de forță majoră prin afectarea activității societăților, dovedită cu certificat de situație de urgență.

Contrar celor susținute de recurentă în sensul că forța majoră nu putea fi invocată în cazul contractelor de închiriere și a contractelor de furnizare de utilități, Înalta Curte reține că dispozițiile art. X alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2020 nu cuprind o astfel de interdicție.

Mai mult, se constată că instanța de apel a considerat încetat contractul în temeiul clauzei prevăzute la art. 22 alin. (1) lit. d) din contract, prin raportare la art. 1351 C. civ., astfel că relevanța prezumției reglementate de art. X alin. (3) din O.U.G. nr. 29/2020 este subsidiară.

De asemenea, nici critica privind aplicarea greșită a Ordonanței Militare nr. 1 din 17.03.2020 nu poate fi primită, deoarece a fost invocată tot omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, prin aceste critici recurenta solicită reaprecierea în concret a activității desfășurate de pârâtă în baza probelor administrate și prin raportare la activitățile restricționate în starea de urgență din perioada pandemiei, aspecte care țin de reaprecierea situației de fapt și reinterpretarea probelor administrate în cauză.

Așadar, reaprecierea situației de fapt privind activitatea desfășurată de locatar în baza dovezilor administrate, în sensul că activitatea de birouri și depozitare nu a fost afectată de restricții, reprezintă chestiuni care nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate și nu se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat și aplicat corect normele invocate de recurentă, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 139/2023 din 13 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 11.811,23 RON, respectiv factura fiscală nr. x din 21.06.2023 emisă de S.C. D. și extrasul emis de E. S.A. pentru data de 04.09.2023.

În consecință, constatând că recurenta este cea căreia i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea accesorie, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 11.811,23 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 139/2023 din 13 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 11.811,23 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2023.