ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 725/2024

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 27 ianuarie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta CONSTRUCȚII S.A., prin administrator judiciar A.., a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 67.951,53 RON, reprezentând prețul chiriei și al utilităților neachitate în temeiul contractului de închiriere nr. x din 17 aprilie 2018, având ca obiect spațiul situat în Sibiu, str. x, jud. Sibiu, a sumei de 299.587,15 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate conform art. 9.1 din contract până la 9 decembrie 2020 și a penalităților de întârziere calculate de la 18 ianuarie 2022 până la data plății integrale a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 314/2022 din 28 iunie 2022, Tribunalul Sibiu – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.637,21 RON reprezentând chirie restantă și utilități din perioada octombrie- decembrie 2018, conform contractului de închiriere nr. x din 17 aprilie 2018 și a sumei de 63.008,86 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului principal, calculate conform art. 9.1 din același contract până la 9 decembrie 2020, la care se adaugă penalități de întârziere calculate în temeiul aceleiași clauze contractuale de la 18 ianuarie 2022 și până la data plății integrale a debitului principal, a respins în rest cererea și a obligat reclamanta la plata către reclamantă a sumei de 2.160 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel.

Prin încheierea din 8 martie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea hotărârii la 22 martie 2023, când, prin decizia nr. 111/2023 a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în totalitate acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata către reclamantă și a sumei de 59.314,32 RON, reprezentând chirie și utilități aferente perioadei ianuarie 2019-30 iunie 2020 și a sumei de 236.578,29 RON, cu titlu de penalități aferente acestui debit, calculate până la 9 decembrie 2020, precum și a penalităților de întârziere de 1% pe zi de întârziere din debit, calculate conform art. 9.1 din contractul de închiriere începând cu 18 ianuarie 2022 până la plata integrală a debitului, a înlăturat dispoziția primei instanțe de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în fond și a respins apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe și cererea acestei părți de acordare a cheltuielilor în apel, ca și nedovedită.

Împotriva încheierii și hotărârii curții de apel, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acestora și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de prim control judiciar și, în subsidiar, după rejudecarea cauzei, respingerea apelului intimatei-reclamante, admiterea apelului său și, în consecință, respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În susținere, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut incidența prevederilor art. 1.801 C. civ., întrucât în cauză nu erau îndeplinite cele două condiții cumulative impuse de acest text de lege, având în vedere că pentru perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2019 părțile nu au încheiat un act adițional la contractul de închiriere, conform art. 4 din convenție, astfel că pentru anul 2019, nu a existat temei contractual pentru emiterea facturilor de chirie, utilități și penalități.

A mai susținut că în anul 2019 recurenta nu a utilizat spațiul, iar prin încheierea actului adițional din 2020, intimata a recunoscut că în acea perioadă nu s-a semnat un asemenea act, aceasta nu a invocat tacita relocațiune și nici nu a pus la dispoziție spațiul. Potrivit recurentei, dacă ar fi operat tacita relocațiune, actul adițional din 2020 nu ar mai fi fost încheiat, conform art. 1.810 alin. (2) C. civ.

De asemenea, a arătat că instanța de apel a ignorat împrejurarea că pârâta nu a achitat chiria și utilitățile aferente anului 2019, recurenta a preluat spațiul în folosință abia în 2020, iar sediul social nu implica și folosirea efectivă a spațiului în 2019, prestarea activității realizându-se la beneficiar în lipsa spațiului locativ.

Subsecvent, a afirmat și interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.350 C. civ., dat fiind că angajarea răspunderii sale contractuale nu se poate realiza decât în măsura în care ar fi operat tacita relocațiune. Cum această instituție nu poate fi reținută în cauză pentru argumentele expuse mai sus, nici răspunderea sa nu poate fi atrasă.

În continuare, autoarea căii de atac a susținut aplicarea greșită dispozițiilor art. 1.530 C. civ., întrucât executarea prin echivalent nu poate fi avută în vedere în speță, considerentele deciziei recurate sub acest aspect fiind străine.

În fine, recurenta a afirmat încălcarea dispozițiilor art. 1.617 C. civ. și ale art. 75 din Legea nr. 85/2014 în apel, justificat de faptul că datoriile reciproce s-au stins de plin drept, conform art. 1.616 C. civ., până la concurența celei mai mici, de îndată ce au devenit exigibile, anterior intrării reclamantei în insolvență.

În acest context, a afirmat că în mod eronat s-a apreciat că în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, invocarea compensației legale neputând fi apreciată ca o acțiune judiciară sau extrajudiciară ori o măsură de executare silită.

Din această perspectivă, a apreciat că interpretarea instanței de apel echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare și a principiului disponibilității. În acest sens, a susținut că recurentei fiind respinse, de plano, cererile de probațiune care tindeau la dovedirea împrejurării că în anul 2019 spațiul nu a fost utilizat de autoarea căii de atac, că serviciile aferente sumei invocate cu titlu de compensație, au fost prestate de aceasta și că facturile au fost predate reprezentanților, iar reținerea prevederilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 s-a realizat în lipsa unor critici concrete din partea intimatei în apel.

Pentru considerentele expuse anterior, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 17 iulie 2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării și nulității recursului. Pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Constatându-se că recurenta și-a îndeplinit obligația legală de timbrare, viciul ce viza timbrajul cererii de recurs a fost acoperit, sens în care analiza acestei chestiuni nu s-a mai impus.

Totodată, asupra excepției nulității recursului, Înalta Curte a dispus în sensul respingerii acesteia pentru considerentele expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Primul motiv de recurs deduce verificării în recurs modul în care au fost aplicate dispozițiile art. 1.810 C. civ., în condițiile în care, potrivit recurentei, nu erau întrunite condițiile pentru a opera tacita relocațiune, întrucât în cauză nu a existat intenția părților de a prelungi durata contractului, nu a fost încheiat un act adițional la contractul de închiriere, conform art. 4 din contract, recurenta nu a utilizat spațiul în anul 2019 și nu a achitat prețul chiriei și al utilităților aferente imobilului, iar recurenta a reluat posesia spațiului în anul 2020 în temeiul convenției încheiate în acest sens.

Pe același temei – lipsa unei tacite relocațiuni -, autoarea căii de atac a susținut încălcarea de către instanța de prim control judiciar a prevederilor art. 1.350 C. civ.

Prealabil, se notează că, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în recurs fac obiect al examenului de legalitate numai criticile de recurs care se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aspectele privind situația de fapt și interpretarea probatoriului neputând fi cenzurate, ele excedând sferei controlului instanței de recurs.

Verificând argumentele recurentei în aceste coordonate, Înalta Curte constată că acestea vizează statuările instanței de apel referitoare la intervenirea tacitei relocațiuni pentru anul 2019, considerente care, așa cum rezultă chiar din cuprinsul lor, au la bază contextul factual al cauzei stabilit ca urmare a valorificării probatoriului.

În consecință, chestiunea litigioasă de care depinde dezlegarea motivului de recurs dedus judecății – lipsa condițiilor pentru a opera tacita relocațiune – impune verificarea elementelor circumstanțiale care au condus instanța de apel spre concluzia că în speță a operat tacita relocațiune. Or, reevaluarea lor nu este permisă în recurs, motiv pentru care argumentele subsumate încălcării textelor de lege enunțate mai sus se impun a fi respinse.

Aceeași concluzie se impune și în privința alegațiilor recurentei subsumate aplicării greșite a dispozițiilor art. 1.530 C. civ.. Aceasta, în condițiile în care, în justificarea tezei expuse autoarea căii de atac nu dezvoltă niciun argument de natură să combată raționamentul instanței de prim control judiciar și nu indică în concret greșeala de judecată săvârșită de aceasta în interpretarea și aplicarea normei legale la cauza dedusă judecății.

De aceea, în lipsa unor elemente concrete care să releve o eventuală nelegalitate a deciziei recurate, motivul de casare apare ca formal invocat.

În continuare, recurenta impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 1617 C. civ. și ale art. 75 din Legea nr. 85/2014, justificat de faptul că în cauză erau întrunite condițiile compensării legale, aceasta operând de drept anterior intrării reclamantei în procedura insolvenței. De asemenea, a arătat că, așa cum a fost invocată, compensarea opusă nu avea semnificația unei acțiuni judiciare sau extrajudiciare.

Criticile sunt nefondate.

În speță, recurenta, în calitate de pârâtă, pentru a paraliza acțiunea reclamantei, opunând propria pretenție în condițiile art. 1617 alin. (1) C. civ., a arătat că suma în litigiu s-a stins prin compensarea intervenită de drept între cele două creanțe anterior intrării reclamantei în procedura insolvenței. Creanța pârâtei a fost contestată de către reclamantă. În dovedire, pârâta a solicitat încuviințarea administrării probei cu înscrisuri, interogatoriu, expertiză judiciară.

Judecând cauza, prima instanță a reținut că pârâta nu deține o creanță certă, lichidă și exigibilă pentru a putea opera compensarea legală, sens în care a înlăturat apărările acestei părți cu privire la compensare.

În apel, susținând valorificarea greșită de către tribunal a probatoriului în ceea ce privește suma opusă în compensare, pârâta a solicitat suplimentarea probatoriului pentru dovedirea creanței deținute.

Statuând asupra cererii de probatoriu, instanța de apel a respins-o ca neutilă soluționării cauzei, față de natura și obiectul acesteia, precum și de dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014. Totodată, judecând apelul, a stabilit că realizarea creanței pârâtei, în contextul stării de insolvență a reclamantei, nu se poate obține decât în cadrul procedurii și a condițiilor reglementate de Legea nr. 85/2014.

Ca mod de stingere a unor obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele, compensația presupune existența a două raporturi obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor, una față de cealaltă, iar efectele compensației legale sunt stingerea creanțelor reciproce, întocmai ca și plata.

În plan procesual, aceasta poate fi opusă și pe calea defensivă a unei apărări de fond, context în care exercitarea acestui drept nu poate viza decât respingerea pretenției formulate împotriva sa, fără a urmări obligarea adversarului procesual să execute o anumită prestație față de debitor, în lipsa învestirii instanței cu o cerere reconvențională.

Or, raportat la datele speței și în condițiile contestării creanței de către intimată, compensarea opusă nu era una legală, de vreme ce pentru a se putea proceda la compensare, recurenta a solicitat încuviințarea administrării unei probe cu expertiză în vederea stabilirii dreptului de creanță afirmat.

Creanța recurentei nu era certă, lichidă și exigibilă, astfel că și compensarea urmărită de recurentă prin demersurile inițiate în cadrul litigiului nu putea fi efectuată decât pe cale judiciară.

Prin urmare, pentru a putea obține valorificarea dreptului său de creanță față de intimata-reclamantă, iar apoi compensarea creanțelor reciproce, recurenta avea obligația să supună dreptul său hotărârii instanței prin intermediul unei cereri reconvenționale.

Or, este de necontestat că un asemenea act procesual are natura unei acțiuni judiciare, care, în contextul intrării în insolvență a intimatei, putea fi inițiată numai în cadrul procedurii insolvenței, în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 85/2014.

În consecință, în mod corect instanța de prim control judiciar a reținut incidența dispozițiilor imperative ale art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care se opuneau realizării pe calea dreptului comun a creanțelor existente împotriva debitorului aflat în procedura insolvenței și care, în aplicare, fac de prisos administrarea oricărui probatoriu în constatarea dreptului afirmat și analizarea pe fond a pretențiilor deduse judecății, respectiv, a condițiilor compensării.

Nu se poate reține nici încălcarea principiului disponibilității sau a dreptului la apărare, având în vedere că în virtutea caracterului imperativ al acestei norme, aplicarea ei se impune în cererile ce au ca obiect valorificarea unui drept de creanță împotriva debitorului aflat în insolvență.

De altfel, părțile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu toate chestiunile de fapt și de drept relevante, după cum reiese din încheierea recurată practicau deciziei atacate, măsura în care au făcut-o - ținând cont doar de modul în care au înțeles să susțină apelul, respectiv să-l combată -, fiind imputabilă părții, și nu instanței de prim control judiciar.

Nu se poate reține nici critica vizând încălcarea principiilor disponibilității și a dreptului la apărare din perspectiva probatoriului astfel cum a fost încuviințat în calea devolutivă de atac, în condițiile în care, sub aparența unei critici de nelegalitate, recurenta tinde să impună o reapreciere a situației de fapt, aspect nepermis în cadrul căii extraordinare de atac, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De aceea, pentru toate rațiunile înfățișate, constatând că în cauză motivele de recurs invocate nu justifică măsura casării deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declar de recurenta-pârâtă.

Totodată, în lipsa dovezilor privind existența și întinderea cheltuielilor de judecată pretinse de către intimată în această etapă procesuală, Înalta Curte, în acord cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., va respinge cererea acestei părți de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., societate în insolvență, împotriva încheierii din 8 martie 2023 și a deciziei nr. 111/2023 din 22 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă CONSTRUCȚII S.A., prin administrator judiciar A..

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 martie 2024.