ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 119/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galati, la data de 27.01.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A., obligarea acesteia din urmă la plata următoarelor sume: 1.5.000 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 și 22.982,50 euro penalități de întârziere aferente debitului principal, calculate până la data de 25.01.2022; 2.17.254 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 și 54.754,89 euro penalități de întârziere aferente debitului principal, calculate până la data de 25.01.2022; 3.18.909 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 și 85.468,68 euro penalități de întârziere aferente debitului principal, calculate până la data de 25.01.2022; 4.penalități de întârziere calculate conform contractelor menționate, până la achitarea contravalorii chiriilor.

Prin sentința civilă nr. 207/23.11.2022, pronunțată de Tribunalul Galați, au fost respinse ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive si excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată si a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 1.5000 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, calculată de la scadența fiecărei rate de chirie și până la data de 09.10.2020; 2.17254 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, calculată de la scadența fiecărei rate de chirie și până la data de 12.05.2020;3.18909 euro reprezentând contravaloare chirie aferentă contractului de închiriere nr. x/02.05.2018 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, calculată de la scadența fiecărei rate de chirie și până la data de 09.10.2020.

Au fost respinse pretențiile reclamantei cu privire la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiate.

A fost respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 207/23.11.2022 a declarat apel pârâta C. S.A., solicitând modificarea ei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 166/2023 din 24 mai 2023, Curtea de Apel Galați – secția a II-a Civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 207/23.11.2022 pronunțată de Tribunalul Galați.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. (fostă C. S.R.L.) a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecarea cererii, respingerea sa.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei și a situației de fapt, recurenta a arătat că, în privința modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a debitorului, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe pe considerentul că din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic dedus judecății rezultă calitatea procesuală, cea activă necesitând a rezulta din calitatea de titular al dreptului, iar cea pasivă din subiectul pasiv al dreptului, obligația justificării calității revenind reclamantului. In speță, reclamanta și-a întemeiat cererea pe contractele de inchiriere, pretențiile fiind valorificate impotriva persoanei juridice ce a incheiat contractele în calitate de chiriaș. Din cap. I destinat părților rezultă care sunt acestea, pârâtul din cauză semnând prin administratorul de la 02.05.2018.

Instanța de apel a mai reținut că atributele de identificare au rolul de a individualiza persoanele juridice și a le delimita de alte subiecte de drepturi și obligații, ștampila nefiind un astfel de atribut, după cum din 30.07.2017 a fost eliminata obligativitatea aplicării sale.

Totodată valabilitatea consimțământului persoanei juridice nu depinde de aplicarea ștampilei, ci de semnătura persoanei ce reprezintă persoana juridică ale cărei date au fost complet menționate în cuprinsul contractului.

A reținut că nici înțelegerile anterioare cu privire la persoana juridică care ar fi trebuit să încheie contractele de închiriere și nici faptul că bunurile au fost predate altei societăți comerciale, nu schimbă părțile din raportul juridic, rețineri față de care, în mod întemeiat, instanța de fond a respins excepția.

In opinia recurentei, motivelele reținute de instanța de apel sunt străine naturii cauzei, incidentă în cauză fiind prevederea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cum rezultă indubitabil din procesele-verbale de predare-primire a bunurilor, acte în lipsa cărora nu se poate dovedi folosința efectivă a bunurilor și, pe cale de consecință, datorarea de sume în contul folosinței, sunt însușite prin semnătura de C. S.R.L., persoana juridică care a și folosit efectiv bunurile în perioada derulării contractelor.

Faptul că administrarea este asigurată de una și aceeași persoană, semnatarul actului, nu poate conduce la concluzia angajării societății chemată să răspundă de către reclamant, câtă vreme faptul și actul predării folosinței, de esența contractului de închiriere, este între reclamant și către C. S.R.L..

Insăși reclamanta care a redactat contractele, dar și procesele-verbale, în cele din urmă, indică partea ce primea spre folosință bunurile ca fiind C. S.R.L.; obligația de plată a chiriei, rezultând din folosința efectivă a acestora de cel ce a preluat bunurile, născându-se în sarcina C. S.R.L. și nu a recurentei, instanțele motivând și interpretând greșit actele juridice dintre părți și eludând norma de drept ce reglementează obiectul închirierii- motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce presupune a fi punerea la dispoziție a bunului de către proprietar și plata folosinței de către chiriaș.

Or, cată vreme predarea spre folosință a bunurilor este făcută de reclamant către C. S.R.L., numai acesteia i se poate pretinde costul folosinței.

In considerarea criticilor arătate, s-a solicitat casarea hotărârii și, în rejudecarea excepției, admiterea acesteia cu consecința respingerii cererii formulate în contradictoriu cu recurenta.

Și în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocate in temeiul art. 2517 C. civ., instanța de apel a considerat ca în mod judicios prima instanță a reținut irelevanța obligativității emiterii facturii lunare aferente chiriei, cată vreme obligația civilă își are izvorul în contractul dintre părți.

Motivarea este străină cauzei, raportat la cine a primit și folosit bunurile, după cum însăși instanța de fond face referire expresă la facturi și forța lor obligatorie, incidente fiind motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, teza finala și 8 C. proc. civ.

Insăși contractele poartă data de 02.05.2018, astfel că, la data cererii, termenul imperativ și limitativ prevăzut de lege este împlinit, prin raportare la cel ce a primit spre folosință și a uzat în fapt de bunuri, căruia îi revenea obligația corelativă de a achita chiria, potrivit dispozițiilor în materie de locațiune oneroasă - art. 1777 și următoarele C. civ.; aceasta fiind o altă persoană juridică, respectiv C. S.R.L., cum rezultă din actul de predare primire însușit de părți.

Instanța nu a ținut cont de înscrisuri, pornind tocmai de la interpretarea greșită că raportul juridic ar fi intre părțile în litigiu.

Instanța de apel a reținut aplicabilitatea art. 1472 C. civ. în materie de stingere de obligații, normă străina cauzei, cată vreme, în opinia recurentei, a dovedit că a făcut plata pentru altul, la ordinul C. S.R.L., aceasta motivat de datoria pe care o avea către respectiva entitate, dar în nici un caz nu poate fi chemată în judecată pentru o folosință și posesie a bunurilor încredințate de reclamant unui terț.

In privința precizării că soldul debitor este de 32.378,04 euro și nu de 41163 euro, cât pretinde reclamanta, instanța de apel eronat a apreciat că este vorba de o recunoaștere a datoriei, dar într-un cuantum mai mic. Recurenta a susținut că nu a fost o recunoaștere personală a datoriei, ci a soldului unui raport comercial pe care îl gestiona.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului (calificată de instanță, în ședința din 23.01.2024, ca fiind excepția nulității recursului), iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, argumentele prezentate în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece recurenta în argumentarea acestui motiv de casare înțelege să procedeze la prezentarea stării de fapt reținute, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie, și la expunerea considerentelor hotărârii atacate, însă nu indică, în mod concret, în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării hotărârii pronunțate, afirmând la modul general aspecte legate de ipoteza unor motive străine naturii cauzei, raportat la cine a primit și folosit bunurile.

Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei, adică atunci când nu cuprinde decât motive străine de cauză. Or, în cuprinsul cererii formulate, recurenta nu a indicat argumente care să susțină această ipoteză și nici în ce modalitate hotărârea instanței de judecată nu este conformă legii.

Din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivelor de casare invocate, ci, dimpotrivă, argumentele prezentate relevă doar nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, care a confirmat sentința primei instanțe referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta C. S.A.., la modalitatea în care tribunalul a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, respectiv la modalitatea de soluționare a fondului cauzei.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Astfel, criticile recurentei care vizează probele administrate (procesele-verbale de predare-primire a bunurilor, dovezile prin care a demonstrat, în opinia sa, că a făcut plata pentru altul, la ordinul C. S.R.L., etc.), situația de fapt (conduita părților, chestiuni legate de valabilitatea consimțământului persoanei juridice, de stabilirea modului de formare a contractelor, de obligația de plată a chiriei, care ar rezulta din folosința efectivă a acestora de cel ce a preluat bunurile, etc.), sunt aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

În egală măsură, criticile recurentei vizând greșita apreciere a probelor (în acest sens subliniindu-se că instanța nu a ținut cont de înscrisuri, pornind tocmai de la interpretarea greșită că raportul juridic ar fi intre părțile în litigiu; că instanța de apel a reținut aplicabilitatea art. 1472 C. civ. în materie de stingere de obligații, normă străină cauzei, cată vreme, în opinia recurentei, a dovedit că a făcut plata pentru altul, la ordinul C. S.R.L., aceasta motivat de datoria pe care o avea către respectiva entitate, etc.) și, implicit, în directă legătură cu acestea, deducția că, în nici un caz, nu poate fi chemată în judecată pentru o folosință și posesie a bunurilor încredințate de reclamant unui terț, precum și reținerea eronată a situației de fapt rezultată din probe, reprezintă, așa cum s-a arătat în precedent, o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, susținerea recurentei în sensul că nu a fost vorba în cauză de o recunoaștere personală a datoriei, ci a soldului unui raport comercial pe care îl gestiona, este o chestiune de fapt, apreciere care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Faptul că se indică anumite dispoziții legale, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Afirmațiile recurentei ce au în vedere normele referitoare la regimul locațiunii (art. 1777 și următoarele C. civ.) nu se pot constitui în critici de nelegalitate, câtă vreme prin acestea se susține, în realitate, o greșită aplicare a legii prin raportare la actul de predare primire însușit de părți, urmărind, astfel, să schimbe situația de fapt reținută de instanța de apel.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Or, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă C. S.R.L.) împotriva deciziei nr. 166/2023 din 24 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2024.