ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 758/2023

Ședința publică din data de 29 martie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 30.10.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 39.967,59 RON, debit principal, a sumei de 23.140,84 RON - penalități de întârziere calculate începând cu data scadenței facturilor emise și până la 07.10.2020, în temeiul clauzei 23.3. din secțiunea II a contractului de închiriere nr. x/25.01.2019 -, și în continuare până la data achitării integrale a debitului, a sumei de 2.152.488,51 RON - penalități de întârziere pentru neconstituirea garanției, calculate între 25.02.2019 și 07.10.2020, în temeiul clauzei 5.5.3 din secțiunea I, coroborată cu clauzele 12 și 23.4 din secțiunea II a contractului -, și a cheltuielilor de judecată.

Reclamanta și-a modificat ulterior cererea, majorându-și pretențiile, pe cele aferente primului capăt de cerere la 46.973,59 RON și pe cele aferente celui de al doilea, la 31.619,99 RON; totodată, și-a diminuat cel de-al treilea capăt de cerere până la 235.345,01 RON, penalitățile fiind calculate între 25.02.2019 și 30.04.2020.

Prin sentința civilă nr. 1159/27.04.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea precizată, obligând pârâta la plata sumei de 46.973,59 RON, debit principal, a sumei de 31.619,99 RON, penalități de întârziere contractuale calculate până la 19.11.2020 și, în continuare, până la plata integrală a debitului, a sumei de 235.345,01 RON, penalități de întârziere pentru neconstituirea garanției, calculate între 25.02.2019 și 30.04.2020 și a sumei de 15.139,55 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile, pârâta S.C. B. S.R.L a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 849/24.05.2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 5.294,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs aceeași pârâtă S.C. B. S.R.L., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel.

Ulterior expunerii circumstanțelor de fapt din care derivă litigiul, recurenta a învederat motivul de recurs referitor la greșita aplicare a legii, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin prima critică, a arătat că dezlegarea de către curtea de apel a apărărilor sale referitoare la predare încalcă Legea nr. 50/1991 - art. 37 alin. (5) și Anexa 2, cu privire la definiția "predării lucrărilor" -, precum și art. 17 alin. (1), art. 27 lit. g) din Legea nr. 10/1995.

A susținut că intimata este în culpă pentru nederularea contractului de închiriere, aspect care înlătură răspunderea recurentei, întrucât predarea din 04.05.2020 a fost un act ilegal, care nu poate produce efecte juridice, iar intimata a refuzat, după data 17.07.2020, predarea în condiții corespunzătoare a spațiului.

A criticat respingerea apărărilor sale privind nepredarea spațiului de către intimată, susținând că, în lipsa procesului-verbal de recepție la finalizarea lucrărilor de construire, era interzis ca spațiul închiriat să îi fie predat. Invocând prevederile art. 4.12 din secțiunea II a contractului de închiriere, a susținut că obligațiile contractuale ale recurentei luau naștere numai în situația predării spațiului închiriat și că predarea acestuia la 04.05.2020 a fost realizată formal și declarativ, din moment ce recepția clădirii s-a făcut la 17.07.2020.

Recurenta a apreciat că respingând această apărare a sa, instanța de apel a denaturat-o, întrucât nu viza obligativitatea intimatei de a-i preda spațiul cu finisaje, ci faptul că lucrările derulate pe șantier împiedicau utilizarea spațiului.

A conchis că instanța de apel trebuia să dea eficiență interdicției legale de predare a spațiului închiriat, a cărei nerespectare era susceptibilă să genereze răspunderea contravențională sau chiar penală a părților, chiar dacă - într-o manieră contestată de autoarea căii de atac - a ajuns la concluzia că predarea spațiului în condițiile respective era permisă din punct de vedere contractual.

Prin a doua critică, a imputat instanței de apel respingerea motivelor prin care a susținut că intimata a încălcat art. 4.1 din secțiunea I a contractului de închiriere, prin predarea unilaterală a spațiului. Conform acestui articol, data predării spațiului închiriat și cea a inaugurării centrului comercial erau corelate, inaugurarea survenind la 30 de zile după predarea spațiului.

Reluând criticile privind predarea formală din 04.05.2020, recurenta a arătat că, deși intimata nu își putea îndeplini propria obligație de inaugurare a centrului comercial la 30 de zile după predare, acțiunea acesteia a avut exclusiv scopul de a determina nașterea obligațiilor de plată a căror scadență depindea de recepționarea spațiului.

Autoarea recursului a arătat că această apărare nu a fost respinsă în mod explicit de curtea de apel, dar din considerente rezultă că, în temeiul art. 1.556 C. civ., această încălcare a contractului este de mică însemnătate. Combătând această statuare, a susținut că reprezintă o aplicare greșită a textului legal evocat, încălcarea unei clauze explicite nefiind o încălcare de mică însemnătate. Aceasta întrucât art. 4.1. asigura locatarului un termen adecvat pentru amenajarea spațiului închiriat și, totodată, o protecție față de tergiversarea inaugurării centrului comercial de către proprietar, care l-ar fi expus riscului pierderilor. Cu toate că aspectele au fost notificate intimatei, aceasta nu și-a modificat conduita, stabilind data de 04.05.2020 pentru predare.

În legătură cu predarea la data amintită, autoarea căii de atac a apreciat că intimata s-a prevalat de art. 4.12 din secțiunea II a contractului de închiriere, iar predarea a avut o cauză ilicită - de a provoca exigibilitatea obligațiilor de plată -, deși intimata cunoștea că nu poate realiza inaugurarea centrului comercial într-un interval de 30 de zile subsecvent predării.

Completându-și raționamentul, a susținut că predarea realizată la 04.05.2020 se impunea invalidată, prin aplicarea art. 15 C. civ.

A treia critică a vizat greșita respingere a motivelor de apel privind existența unei cauze neimputabile, obiective și invincibile, care a împiedicat pârâta să preia spațiul, soluție pe care autoarea căii de atac a apreciat-o contrară art. 1.351 C. civ. și ca punând în evidență ignorarea de către instanța de prim control judiciar a circumstanțelor economice și sociale din aprilie-mai 2020.

Autoarea căii de atac a arătat că Ordonanțele Militare nr. 2 și 3/2020 interziceau activitatea comercială în magazinele nealimentare și deplasarea persoanelor și că apelase la șomajul tehnic pentru angajații săi. Aceste circumstanțe obiective și invincibile au împiedicat-o să preia spațiul la 27.04 și 04.05.2020, astfel că predarea unilaterală nu era aptă să determine efectele urmărite de intimată, în măsura în care nu relua procedura de predare la încetarea respectivelor circumstanțe.

A conchis că, în temeiul art. 1.351 C. civ., situația de forță majoră/caz fortuit o exonerează de răspunderea pentru neexecutarea obligației de preluare a spațiului.

Subsecvent concluziei privind neexecutarea neculpabilă, recurenta a apreciat că intimata nu avea dreptul să aplice remediile contractuale sancționatorii prevăzute în art. 4.5 teza finală din secțiunea II a contractului de închiriere, ci trebuia să reia procedura de predare, ulterior încetării evenimentului de forță majoră/caz fortuit, ceea ce intimata a refuzat. De asemenea, s-ar fi impus și adaptarea contractului, astfel încât acesta să poată fi executat în continuare.

În aceste condiții, intimata nu a parcurs corespunzător procedura de predare a spațiului, refuzând executarea contractului de închiriere, ceea ce exonerează recurenta de obligațiile sale.

Invocând art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest sens, a afirmat că art. 478 și 425 C. proc. civ. nu limitează, ci, dimpotrivă, permit expres formularea de noi motive, mijloace de apărare și dovezi în apel, iar art. 22 și 476 C. proc. civ. impuneau instanței de prim control judiciar să le analizeze.

A combătut astfel respingerea prin decizia recurată a motivelor vizând caracterul nedatorat și nedovedit al debitelor pretinse, situația facturii x și nivelul excesiv al penalităților, cu justificarea că nu pot fi analizate omisso medio și sunt inadmisibile față de regulile devoluțiunii legale, din perspectiva art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la 10.11.2022, intimata-reclamantă a solicitat admiterea excepției de netimbrare, asupra căreia a revenit ulterior, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța precizează că motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi examinat cu prioritate, dat fiind că eventuala sa confirmare ar impune casarea hotărârii și reluarea judecării apelului, în noul cadru procesual.

Pe fondul recursului, pentru facilitarea înțelegerii considerentelor prezentei decizii, Înalta Curte va sintetiza apărările expuse de pârâtă prin întâmpinare, în fața primei instanțe, pentru a le putea compara cu cele care au fost expuse prin motivele de apel și înlăturate de instanța de prim control judiciar.

Așadar, pârâtă a combătut cererea introductivă prin invocarea art. 1.271, 1.556 și 1.351 C. civ., dispoziții legale ce conturează impreviziunea, excepția de neexecutare și răspunderea contractuală.

Împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta a formulat două apeluri; primul, semnat de dl. avocat C., prin care s-a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate și în care, pe lângă apărările formulate în fond, au fost incluse și critici cu privire la sumele la plata cărora pârâta fusese obligată prin hotărâre.

Prin al doilea apel, semnat de S.C.A. D., prin reprezentant, s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii cererii, integral, în principal, iar în subsidiar, în parte, prin înlăturarea obligației de plată a unor sume apreciate ca nedatorate, dar și ca efect al reducerii penalităților excesive.

Curtea de apel, reținând art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ., a refuzat analiza motivelor de apel prin care pârâta a susținut caracterul nedatorat al unor componente ale debitului pretins, cât și reducțiunea penalităților contractuale excesive. Recurenta nu neagă că aceste motive de apel valorifică apărări noi, dar le apreciază admisibile în considerarea caracterului devolutiv al apelului, prevalându-se de dispozițiile art. 22, 476, 425 și 478 C. proc. civ.

Într-un prim considerent, Înalta Curte va respinge critica prin care autoarea căii de atac pretinde încălcarea art. 425 C. proc. civ., observând că instanța de apel a justificat respingerea, ca inadmisibil, a petitului subsidiar din apel care valorifica apărări noi, raportându-se la noțiunea de cauză juridică a acestuia, diferită de cea a apărărilor formulate în prima instanță.

În continuare, cu referire la fondul criticii, instanța supremă constată că raționamentul recurentei este inexact, nesocotind principiile devoluțiunii în apel, expuse secvențial în art. 476, 477, 478 C. proc. civ. Fiecare dintre cele trei articole evocate tratează situații diferite și, deci, nu pot fi combinate în maniera inexactă propusă de recurentă.

Astfel, art. 476 C. proc. civ. impune instanței să realizeze o nouă judecată, în fapt și în drept, chiar dacă apelul nu este motivat; consecința acestui principiu este că un apel nemotivat nu poate fi respins ca atare sau anulat.

Contrar susținerilor recurentei, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum, ce stabilește că pricina se transmite către instanța superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanței inferioare a fost criticată și tantum devolutum quantum judicatum, potrivit căruia nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat. Aceste considerente rezultă din jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, decizia nr. 9/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 548 din 25.06.2020.

Cele două reguli fundamentale sunt obiect al reglementării art. 477 și 478 C. proc. civ.

Relevant pentru dezlegarea motivului de recurs este principiul tantum devolutum quantum iudicatum, consacrat legislativ de art. 478 C. proc. civ., dispoziție care, prin alin. (1), împiedică părțile să schimbe cadrul procesual, iar prin alin. (2) să se folosească de alte motive, mijloace de apărare și dovezi față de cele invocate în primă instanță, în motivarea apelului ori prin întâmpinare. Prin alin. (3) se interzice schimbarea calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată și formularea de pretenții noi, cu derogarea din alin. (4), care permite explicitarea în apel a pretențiilor, în măsura în care acestea rezultă din cele expuse expres, în fața primei instanțe.

Dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. nu permit formularea direct în calea de atac a unor apărări de fond diferite ca natură de cele exhibate în fața primei instanțe. Pe de o parte, apărările pe care pârâtul le formulează prin întâmpinare conturează, alături de cererea de chemare în judecată, obiectul și limitele procesului și, în consecință, sunt cuprinse în noțiunea de cadru procesual a cărui schimbare este interzisă în apel. Pe de altă parte, art. 247 alin. (3) C. proc. civ. obligă părțile să își expună toate mijloacele de apărare și excepțiile procesuale, de îndată ce le sunt cunoscute.

Astfel, opunerea impreviziunii și a excepției de neexecutare configurează drept cauză neexecutarea justificată de către parte a obligațiilor contractuale. Însă cererea de reducere a cuantumului penalității sau contestarea întinderii prejudiciului cauzat creditorului evidențiază apărări de o natură distinctă, a căror înlăturare apare legală, prin prisma distincțiilor anterioare.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată critica nefondată, instanța de prim control judiciar aplicând corect art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs deduce instanței supreme încălcarea normelor de drept material de către instanța de apel.

Înalta Curte subliniază că, respingând motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va analiza motivele de recurs subsumate ipotezei de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., numai în măsura în care acestea sunt conforme principiului non omisso medio.

Introductiv, reține că, prevalându-se de ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorul căii de atac trebuie să expună neechivoc statuările în drept ale instanței de apel pe care le critică și să prezinte un raționament care să ilustreze greșita aplicare a normelor de drept material, însă cu observarea strictă a stării de fapt fixate în fazele devolutive ale litigiului, care nu poate fi reevaluată în calea extraordinară a recursului. Chiar în aceste condiții, recurentul trebuie să demonstreze legătura dintre greșita aplicare a legii și soluția dată căii de atac, a cărei reformare o urmărește.

Transpunând aceste aprecieri generale la cauza de față, instanța supremă constată că o mare parte a motivelor de recurs vădește transgresarea exigențelor de motivare a căii de atac, astfel încât va înlătura criticile direcționate împotriva statuărilor în fapt ale instanțelor devolutive, ce nu pot fi analizate, prin prisma art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Critica vizând greșita interpretare și aplicare a Legii nr. 50/1991 - art. 37 alin. (5) și Anexa 2, respectiv a Legii nr. 10/1995 - art. 17 alin. (1), art. 27 lit. g) - va fi respinsă, întrucât decizia recurată nu cuprinde considerente cărora să le fie opuse acest motiv de recurs. Soluția curții de apel s-a întemeiat în mod just pe fizionomia obligației de predare convenită contractual de părți și nu pe aplicarea dispozițiilor legale evocate de recurentă, care nu sunt incidente situației de fapt reținute.

A doua critică impută instanței de apel greșita aplicare a art. 1.556 alin. (2) și art. 15 C. civ.

Deși imprecis formulată, critica evocă efectul suspensiv pe care l-ar fi produs asupra obligațiilor recurentei neexecutarea de către intimată a propriilor obligații; totodată, urmărește înlăturarea efectelor actului juridic prin care s-a realizat predarea spațiului la 04.05.2020.

Curtea de Apel a analizat această critică și a respins-o, apreciind că, din moment ce inaugurarea centrului comercial avut loc în august 2020, recurenta a beneficiat de intervalul de 30 de zile necesar pentru amenajarea spațiului, iar faptul că data inaugurării nu era cunoscută la momentul predării nu permite invocarea excepției de neexecutare conform art. 1.556 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel schițate, statuările instanței de apel prin care s-a dispus asupra excepției de neexecutare apar puternic atașate stării de fapt, motiv pentru care Înalta Curte va înlătura critica, aceasta nefiind admisibilă în recurs.

Fondul criticii vizând aplicarea art. 15 C. civ. nu poate fi analizat, în considerarea soluției pronunțate asupra primului motiv de recurs.

A treia critică vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1.351 C. civ.

Recurenta își direcționează criticile împotriva considerentelor prin care s-a reținut că, lipsindu-i caracterul absolut, invincibil și inevitabil, de esența unui eveniment de forță majoră, pandemia de COVID-19 nu a împiedicat îndeplinirea obligațiilor ce reveneau părților.

Însă, instanța supremă observă că instanța de apel a respins această critică argumentând că, pentru a primi efectul exonerator, forța majoră trebuie să fie cauza prejudiciului, iar fenomenul pandemic și consecințele acestuia nu aveau o înrâurire directă asupra plății de către pârâtă a sumelor datorate contractual.

Central în respingerea apelului reclamantei, acest considerent nu este combătut în recurs.

În egală măsura, structurarea apărării recurentei în privința efectului stării de urgență nu prefigurează vreun viciu al deciziei recurate.

Chiar în ipoteza unei imposibilități de executare, aceasta era doar temporară și, întrucât nu desființa contractul de plin drept, nu atrăgea stingerea obligațiilor contractuale asumate de recurentă. În aceste condiții, autoarea căii de atac, debitor al obligațiilor a căror executare este urmărită de reclamantă prin acțiune (remiterea unor sume de bani), trebuia să invoce aplicat imposibilitatea de executare, argumentând de ce forța majoră o exonerează de la plata fiecărei sume pretinse, cu atât mai mult cu cât contractul înlătură de la aplicare efectele unor situații imprevizibile intervenite în dinamica relațiilor contractuale derulate între părți. În condițiile în care nu a procedat astfel, soluția de respingere a apelului apare legală, în raport cu criticile formulate.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., reținând culpa procesuală în sarcina recurentei, ca parte căzută în pretenții, o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată și dovedite, în sumă de 2.930,37 RON, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 849/24.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă S.C. E. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) a sumei de 2.930,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 martie 2023.