ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1974/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 iunie 2021 pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 207842,42 RON reprezentând 50% din valoarea garanțiilor constituite în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/10.08.2017, scadentă la terminarea lucrărilor și încheierea procesului-verbal de recepție și la plata penalităților de întârziere de 0,1%/zi de întârziere aplicate la valoarea de 207842,42 RON, începând cu data de 16.11.2020 până la plata integrală și efectivă a debitului principal.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 58 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2014, pe dispozițiile art. 192, art. 194, art. 195 C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 1350 C. civ.

Prin întâmpinarea formulată la 13 iulie 2021, pârâta B. S.R.L. a solicitat admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată, recunoscând debitul principal invocat de reclamantă, în cuantum de 207842,42 RON.

Cu privire la penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă, pârâta a arătat că reclamanta a emis factura fiscală la data de 04.01.2021, astfel că aceasta nu poate pretinde plata penalităților de întârziere de la data de 16.11.2020.

La aceeași dată și prin același act procedural, pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând instanței să constate că deține o creanță în cuantum de 362845,05 RON împotriva reclamantei și că, în cauză, operează compensarea legală, de plin drept între cele două creanțe reciproce, astfel că se impune obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 155002,63, ca urmarea compensării celor două creanțe.

În drept, întâmpinarea și cererea reconvențională au fost întemeiate pe dispozițiile art. 205 și art. 209 C. proc. civ., pe dispozițiile art. 90, art. 105, art. 106 din Legea nr. 85/2004 și pe dispozițiile art. 1617 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3308 din 22 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L.; ca atare, a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 207.842,42 de RON reprezentând debit datorat și penalități de întârziere în cuantum de 0,1%/zi de întârziere aplicate asupra debitului datorat în termen de 5 zile de la scadența facturii nr. x/04.01.2021 (90 de zile de la data emiterii respectivei facturi).

Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea reconvențională, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel pârâta-reclamantă B. S.R.L., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței civile apelate în ceea ce privește respingerea ca inadmisibilă a cererii reconvenționale și obligării sale la plata penalităților de întârziere, și, pe cale de consecință, admiterea cererii reconvenționale și respingerea aplicării penalităților de întârziere pretinse de către intimata-reclamantă-pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 1851 din 7 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3308 din 22 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. prin administrator special C. și prin administrator judiciar D..

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1851 din 7 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

După o scurtă prezentare a situației de fapt și o succintă redare a istoricului cauzei, în argumentarea cererii de recurs, pârâta a susținut, în esență, că instanțele de fond au încălcat dispozițiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 99 lit. s) din Legea 303/2004, dând o interpretare proprie, acestor dispoziții, în condițiile în care erau obligate să aplice interpretările/considerentele deciziei nr. 19/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244/25.03.2020, prin care instanța supremă a dezlegat, a interpretat prevederile art. 90 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 și art. 1617 alin. (1) și (3) C. civ.

În opinia recurentei, motivarea instanței de apel este contrară motivării Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 19/2020, obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, aspect care echivalează cu încălcarea/nesocotirea acesteia.

Astfel, apreciază că motivarea instanței, în sensul că în cauză nu poate opera compensația legală cu privire la datoriile (creanțele reciproce), este contrară pct. 89-94 din decizia nr. 19/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, instanța de apel, susține recurenta, a reținut că nu poate opera compensația legală cu privire la o creanță, născută anterior deschiderii procedurii insolvenței și o creanță reciprocă născută după data deschiderii procedurii insolvenței, având în vedere prevederile art. 90 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014, motivare care, în opinia recurentei, este contrară pct. 97-100, 104, 108-110, 112 din decizia nr. 19/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, redând considerente cuprinse în decizia nr. 19/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (pct. 89-94; pct. 97-100, pct. 104, pct. 108-110, pct. 112), recurenta conchide că, potrivit acestora, deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul creditorului de a invoca compensarea creanțelor reciproce născute atât înaintea, cât și după data deschiderii procedurii; art. 90 din Legea nr. 85/2014, nu numai că nu derogă de la dreptul comun, ci face trimitere explicită la acesta; singura excepție de la dreptul comun unde compensarea are caracter supletiv, sunt dispozițiile art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 care impun aplicarea compensării peste voința părților, dacă este introdusă o cerere de deschidere a procedurii împotriva creditorului-debitor.

Așa fiind, în conformitate cu această ultimă teză, respectiv art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, rezultă că în situația în care intimata-reclamantă-pârâtă ar introduce împotriva recurentei o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, compensația ar avea caracter obligatoriu, urmând a opera peste voința părților, de unde rezultă că și în speța de față compensația operează de plin drept, câtă vreme recurenta și-a exercitat dreptul, solicitând compensarea creanțelor reciproce prin cererea reconvențională.

Sub un alt aspect, recurenta consideră că instanța de apel, deși a calificat cererea reconvențională, ca fiind admisibilă într-un litigiu pe dreptul comun, a apreciat greșit că dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. nu se aplică, pentru că nu derogă de la dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014, în condițiile în care art. 90 din Legea nr. 85/2014 face trimitere expresă la aplicabilitatea regulilor din dreptul comun, art. 1617 alin. (1) și (3) C. civ.

De asemenea, susține că instanța de apel a confundat operațiunea de realizare a creanței/de plată/de distribuire, cu operațiunea de compensație, or, aceasta nu este o operațiune de realizare a creanței (de plată), ci o operațiune de stingere a creanței, prevederile art. 1617 și urm C. civ. fiind pe deplin aplicabile, chiar dacă procedura de insolvență a fost deschisă.

Sub un alt aspect, recurenta critică decizia atacată motivat de împrejurarea că instanța de apel a încălcat inclusiv normele de interpretare a textelor de lege, identificând o distincție care nu există.

Analizând motivarea instanței de apel, apreciază că decizia a fost dată cu încălcarea art. 425 C. proc. civ., întrucât instanța nu a mai analizat și restul susținerilor și argumentelor din cererea de apel și din răspunsul la întâmpinare.

Totodată, astfel cum a prezentat și în situația de fapt redată, subliniază că instanțele au interpretat greșit probele analizate, neobservând că, de fapt, de la facturarea pe minus, efectuată înainte de a fi deschisă procedura, s-a născut creanța certă și lichidă.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator special C. și prin administrator judiciar D. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele care urmează:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Din această perspectivă, susținerile recurentei referitoare la interpretarea greșită a probelor de către instanțele de fond, care nu ar fi observat că și creanța recurentei s-ar fi născut înainte de deschiderea procedurii insolvenței față de intimată, constituie critici vizând situația de fapt reținută de instanț de apel și nu reprezintă argumente pertinente în susținerea vreunei critici de nelegalitate, astfel încât nu vor fi analizate.

O primă critică formulată de recurentă vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, cu încălcarea inclusiv a Deciziei nr. 19/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, critică ce poate fi analizată din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanța de recurs constată că, potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, și care, așa cum s-a arătat, nu mai poate fi repusă în discuție în recurs, împotriva intimatei A. S.R.L. a fost deschisă procedura insolvenței la data de 7.02.2020. Recurenta B. S.R.L. deține împotriva intimatei o creanță de 326.845,05 RON, născută anterior deschiderii procedurii față de intimată. Pe de altă parte, suma de 207.842,42 RON, datorată de recurentă intimatei, "a devenit certă, lichidă și exigibilă în data de 11.08.2020, așa cum s-a reținut, cu autoritate de lucru judecată în sentința civilă nr. 5793/18.12.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin respingerea apelului formulat de (...) B. S.R.L., prin decizia civilă nr. 862/A/17.05.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020."

Așadar recurenta solicită compensarea creanței sale, născută anterior deschiderii procedurii față de intimata A. S.R.L., cu creanța pe care o are intimata debitoare față de recurentă, și care s-a născut după deschiderea procedurii insolvenței față de intimată.

Potrivit dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii, aceste prevederi legale aplicându-se în mod corespunzător și creanțelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenței.

Așa cum în mod corect a apreciat și instanța de apel, recurenta nu poate obține compensarea creanțelor invocate în temeiul acestui text de lege, câtă vreme, pe de-o parte, condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală nu erau îndeplinite la data deschiderii procedurii, deoarece cea de-a doua creanță încă nu era certă, lichidă și exigibilă la acea dată. Pe de altă parte, nu este incidentă nici ipoteza avută în vedere de alin. (2) al aceluiași articol, câtă vreme cele două creanțe reciproce, nu sunt născute, amândouă, după deschiderea procedurii.

În mod greșit susține recurenta că textul art. 90 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 ar avea în vedere o "naștere a reciprocității" creanțelor după data deschiderii procedurii, față de dispozițiile foarte clare ale legii:

"creanțelor reciproce născute după data deschiderii proceduri insolvenței." Așadar, contrar susținerilor recurentei, alin. (2) al art. 90 impune o condiție suplimentară pentru a opera compensarea, respectiv aceea ca ambele creanțe să se fi născut după deschiderea procedurii insolvenței.

Nici invocarea Deciziei nr. 19/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este de natură să ducă la o altă concluzie.

Astfel, sub un prim aspect, se impune precizarea că problema de drept tranșată prin această decizie a fost cea a caracterului facultativ sau obligatoriu al invocării compensației, în vreme ce în prezenta cauză se pune problema îndeplinirii sau neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 90 din Legea nr. 85/2014 pentru a opera compensația.

Pe de altă parte, faptul că insanța de apel a constatat că în cauză nu poate opera compensația legală întrucât creanțele nu sunt născute, amândouă, după deschiderea procedurii, nu înseamnă că instanța ar fi constatat ca fiind incidentă vreo excepție de la regula de drept comun, alta decât excepția de la regula caracterului supletiv al invocării compensației legale, așa cum în mod greșit susține recurenta, prin raportare la considerentele Deciziei nr. 19/2020.

Așa cum s-a arătat, dezlegarea dată prin Decizia nr. 19/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este lipsită de relevanță în prezenta cauză în care nu este în discuție caracterul facultativ sau obligatoriu al invocării compensației legale, ci chiar îndeplinirea condițiilor de fond pentru ca aceasta să opereze.

Textul art. 90 din Legea nr. 85/2014, chiar dacă trimite la dispozițiile dreptului comun în privința condițiilor de fond pentru a opera compensația legală, nu înseamnă că nu poate adăuga condiții speciale suplimentare, ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru situația în care față de unul dintre titularii creanțelor reciproce a fost dechisă procedura insolvenței.

Nefondată este și critica privind greșita neaplicare a dispozițiilor art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel, în mod corect a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a opera compensația legală.

Tot nefondată se constată a fi și critica privind încălcarea art. 425 C. proc. civ. referitoare la conținutul hotărârii judecătorești. O astfel de critică ar putea fi cercetată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie sau total străină de natura cauzei, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a constatat că ar fi fondate celelate critici din apel, pe care nu le-a mai analizat, ci a constatat, în mod corect, că în raport cu faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a putea opera compensația legală, celelalte susțineri din cererea de apel sunt lipsite de relevanță și, în consecință, nu sunt de natură a duce la altă soluție.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă-reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1851 din 7 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2023.